În acest spațiu, puteți citi opera lui Gheorghe Schwartz Efectul P, apărută la Editura Eminescu în 1983 și republicată în 2010 la Eagle Publishing House
Este momentul în care-ţi aduci aminte de ceea ce-ţi povestea Poolo atunci când, depănându-şi obsesiile, îţi spunea că are de multe ori impresia că se vede foarte bătrân plimbându-se pe malul unei ape, singur, temut şi respectat, cunoscut de toată lumea şi privit cu coada ochilor, în timp ce este tot timpul conştient că va muri relativ tânăr. Da, îţi spui, vei putea să te plimbi pe malul râului şi toată lumea de pe faleză se va da la o parte când vei trece, dar în acelaşi timp vei fi deja mort demult. Pentru că nu există alt cuvânt pentru starea în care te vei afla după ce vei ieşi afară de aici. Ce vei face după ce momentul real al revederii obiectelor de acasă se va fi terminat? Vei sta, probabil, pe faleză, vei privi apa sau te vei odihni pe o bancă şi-ţi vei aminti tot timpul de perioada petrecută aici, printre ceasurile de control şi printre manete. Eşti epuizat, o ştii, dar viaţa ta se va termina în clipa în care vei ieşi de aici. Şi ştii şi asta. Faci timide încercări să afli ce gândeşte colegul tău despre acest subiect, dar întrebările tale primesc răspunsuri îmbrăcate în alte cuvinte ca cele pe care le aştepţi şi asta te derutează, aşa că ai impresia că doar ţie îţi trec prin cap asemenea gânduri până ce, analizând la rece, îţi dai seama că de fapt nu sunt deosebiri esenţiale între ceea ce gândeşti tu şi ceea ce ţi-a spus tovarăşul tău, care acum stă la masa de comandă şi priveşte un meci de fotbal la televizor, în timp ce cu coada ochiului urmăreşte din când în când manometrele din faţa sa. E o muncă de rutină, în mod normal ar trebui să simtă deja în imperceptibila rezistenţă a manetelor starea ácelor de pe ceasuri, dar el le verifică foarte conştiincios, mult mai des decât ar fi nevoie.
*
În perioada aceea începu să se poarte asemenea unui bunic înţelept. Dar rarele crize de refuz de a munci le motiva aiurea. Odată mi-a spus că munca lui e sublimă şi de aceea cumplită. Lucrul acesta nu-l poate înţelege decât un geniu, mi-a explicat el condescent, dându-mi şi un exemplu: pe partitura de la Gespard de la Nuit Ravel ar fi scris „Quelle horreur!”. Nu ştiu de unde a mai aflat-o şi pe asta, dar mă îndoiesc că la ceea ce s-a referit el s-ar fi referit şi compozitorul.
Eu, la rândul meu, aveam impresia foarte neplăcută că Poolo era în sfârşit obosit după atâta risipă de energie şi că bătrâneţea, plină de senectute, cum se şi cuvine unui astfel de personaj, şi-a făcut pe nesimţite apariţia. Aşa că îmi imaginam că nu mai trebuie să-mi fie teamă de noi şi noi scene penibile, nu mai trebuia să-l asist zâmbind ca un tâmpit în timp ce el jignea pe unul sau pe altul, şi starea de veşnică încordare din preajma lui a mai slăbit într-adevăr. Am ajuns încă să fiu aşteptat peste tot unde apărea el ca un fel de completare pământeană a marelui savant, dar şi a Diavolului, ca un fel de cronicar, doamnă de companie, consilier, lacheu, secretar şi ogar preferat al lui Poolo, sau mai bine spus ca toate la un loc, nedespărţit de el, iscând ironii şi, temeri nedesluşite, ca orice eminenţă cenuşie a unui protagonist cu puteri neprecizate. Mi se părea cu atât mai tragic faptul că nu înţelegeam spusele lui venite din noua sa postură de bătrânel înţelept ce începe să se poarte ca un oracol.
Dar Poolo neglija mai nou şi Institutul. E drept, ceea ce era acolo de pus pe picioare realizase de mult. Acum lucrurile mergeau de la sine datorită inerţiei care le va mai purta încă cine ştie cât. Cât stătea la slujbă se îndeletnicea mai ales cu nişte desene făcute cu creionul care nu se ridica de pe hârtie − în clipa în care acest contact se întrerupe, desenul stricându-se. Într-o zi o ţinu pe secretara sa o dimineaţă întreagă, jucând cu ea un joc cu o bucată de aţă care trebuie prinsă într-un anumit fel între degete, după care celălalt preia aţa făurind alte figuri din ea, joc de copii pe care el l-a perfecţionat şi cu care a reuşit s-o exaspereze pe biata funcţionară, convinsă că se află în prezenţa unui schizofren. Când discuta cu colaboratorii săi, vorbea în dodii. Doar eu eram cuprins de speranţa că e totuşi frământat de ceva, un lucru care mai devreme sau mai târziu tot va răbufni.
Se nimeri ca tocmai atunci să moară unul dintre marii noştri oameni de ştiinţă şi dintr-o eroare de calcul, cineva îl numi şi pe Poolo în comisia de organizare a funerariilor colegului dispărut. Prietenul meu se achită conştiincios de sarcina primită, găsindu-şi timp şi pentru a se întreţine pe larg cu o nepoată a defunctului, dându-i tot felul de sugestii pentru toaleta de înmormântare şi asigurând-o că rochiile de doliu pot să fie de foarte mare efect.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.