46. Despre nefericirea lui Julius Zimberlan, bunicul lui Julius Zimberlan
Se spune despre bunicul lui Julius Zimberlan (pe care-l chema tot Julius Zimberlan) că s-ar fi lamentat lui Dumnezeu:
– Vai, vai, vai, Doamne, nu mai pot de dureri! Parcă în toate oasele şi în toţi muşchii mei, cineva lucrează cu o bormaşină! Vai, vai, vai!
Domnul Dumnezeu îl auzi şi I se făcu milă, aşa că a făcut ca durerile bunicului lui Julius Zimberlan să dispară.
– Vai, vai, vai, începu să geamă, numai după câteva minute acelaşi Julius Zimberlan. Acum că nu mă mai doare nimic, pot să judec limpede şi văd că nu mai am nici slujbă şi nici o sursă de venit. Vai, vai, vai, Doamne, toţi ai mei o să piară de foame!
Domnul Dumnezeu îl auzi şi I se făcu milă, aşa că a făcut ca Julius Zimberlan, bunicul lui Julius Zimberlan, să-şi recapete fostul post, ba chiar să fie avansat. (Domnul Dumnezeu n-a vrut ca întreaga familie a lui Julius Zimberlan să piară de foame.)
– Vai, vai, vai, începu să geamă, numai după câteva minute acelaşi Julius Zimberlan, acum că nu mă mai doare nimic şi am obţinut şi eu o funcţie bine remunerată, conform pregătirii şi meritelor mele profesionale indiscutabile, tot oraşul vuieşte că banca unde-mi ţin eu economiile pentru zile negre – de care nimeni nu este scutit – este în prag de faliment. Vai, vai, vai, degeaba m-am bucurat de sănătate şi de succesul în carieră, dacă, totuşi, toţi ai mei o să piară de foame! Vai, vai, vai!
Domnul Dumnezeu îl auzi şi I se făcu milă, aşa că a făcut ca banca unde-şi ţinea Julius Zimberlan tot mai consistentele sale economii să nu dea faliment.
– Vai, vai, vai, nu se mai oprea din jeluit Julius Zimberlan, bunicul lui Julius Zimberlan, răi mai sunt oamenii! Acum că am de toate, toţi au început să mă pizmuiască. Îi văd cum mă privesc pe stradă, la operă şi la restaurant. Şi acesta sigur nu este decât începutul! Cine ştie ce o să mai urmeze?!
Domnul Dumnezeu îl auzi şi I se făcu milă, aşa că a făcut ca lumea să nu-l mai vadă pe Julius Zimberlan, bunicul lui Julius Zimberlan, nici pe stradă, nici la operă şi nici la restaurant. De atunci, Julius Zimberlan, bunicul lui Julius Zimberlan, n-a mai fost văzut deloc. Iar Domnul Dumnezeu a putut să se ocupe de alţi suferinzi.
47. Cum aşa?
Julius Zimberlan este obişnuit să lucreze de dimineaţa până seara târziu. Adevărul este că şi câştigă pe măsură: îşi poate permite mai orice fără să se intereseze în prealabil de preţ. Totuşi, i se întâmplă tot mai des să se întrebe noaptea, când nu reuşeşte să adoarmă: „Bine, am de toate. Dar ce înseamnă asta, când ştiu, ca oricare altul, că, mai devreme sau mai târziu, şi pe mine nu mă aşteaptă decât doi metri patraţi sub pământ? Şi, atunci, ce rost are să mai continui?“ Iar dimineaţa o ia de la capăt. Ceea ce nu-l împiedică să-şi spună aceeaşi întrebare şi în alte nopţi.
Walter Boom o duce chiar rău: şi-a pierdut slujba, soţia l-a părăsit, cea mai mare grijă a sa a devenit să-şi mai poată plăti chiria pentru cămăruţa de sub acoperiş. Unde iarna e groaznic de frig, iar vara e groaznic de cald. Stând la masa şchioapă cu o sticlă de poşircă în faţă, se întreabă: „De ce nu mă spânzur, de ce continui, când ştiu, ca oricare altul, că, mai devreme sau mai târziu, şi pe mine nu mă aşteaptă decât doi metri patraţi sub pământ?“. Nu se spânzură şi mai trage o duşcă din sticla tot mai goală.
Dan Adam n-o duce nici bine, nici rău. Câteodată se consolează: „Ce contează toate astea când ştiu, ca oricare altul, că, mai devreme sau mai târziu, şi pe mine nu mă aşteaptă decât doi metri patraţi sub pământ?“.
Toţi trei – şi mulţi alţii – se tot întreabă: „Ce contează toate astea când ştiu, ca oricare altul, că, mai devreme sau mai târziu, şi pe mine nu mă aşteaptă decât doi metri patraţi sub pământ?“. Şi îşi duc viaţa mai departe. Cum aşa?
48. Un ceas irecuperabil
Mai ţineţi minte accidentul acela nenorocit, când un autobuz plin cu pasageri s-a izbit cu peste o sută kilometri la oră în singurul copac din câmpia nesfârşită? Ziarele au prezentat pe larg tragedia şi au anunţat, printre altele, că douăzeci şi opt pasageri şi-au pierdut viaţa şi alţi şase au fost grav răniţi. Ceea ce nu s-a putut afla din mass-media a fost că în autobuzul cu pricina s-a aflat şi însuşi Julius Zimberlan. (Poate pentru că acesta a fost singurul care n-a păţit nimic dintre toţi ocupanţii unui loc în vehicul şi, mişcându-se pe picioarele lui, a putut fi uşor confundat cu oricare dintre gură-cască ce se înghesuiau la faţa locului încurcând echipele salvării şi ale poliţiei.)
În haosul creat, Julius Zimberlan – despre care presa n-a pomenit nimic, dar absolut nimic! – a realizat că din cauza bufniturii i s-a distrus ceasul destul de scump pe care-l avusese la încheietura mâinii. (De obicei nu pleca la drum cu ceasul acela, pentru deplasări se folosea de un altul, mult mai ieftin, dar de data aceea – tocmai de data aceea! – a omis să schimbe ceasul, ştiţi cum este când afli în ultima clipă că trebuie să pleci undeva şi ai atâtea lucruri de făcut într-un timp extrem de limitat… ).
Julius Zimberlan era cu totul neconsolat pentru cele păţite. Degeaba i-au spus cei apropiaţi că trebuie să fie fericit că nu s-a numărat printre decedaţi, nici măcar printre răniţi, însă ceasul primit cadou reprezenta un simbol, numai cine primeşte aşa ceva în împrejurările în care l-a dobândit el poate înţelege valoarea unui asemenea obiect.
Alţii i-au arătat pozele din ziare luate de la locul tragediei. Şi pe Julius Zimberlan imaginile acelea l-au impresionat cumplit, însă pierderea ceasului tot nu-i ieşea din cap.
În autobuzul ghinionist s-a aflat şi Robert Lim, colegul din şcoala primară a lui Julius Zimberlan. La înmormântarea lui Robert, lumea comenta în şoaptă grozăvia întâmplată, iar Julius a luat şi el parte la discuţie, exprimându-şi întreaga compasiune. Oamenii îl ascultau atenţi că doar Julius fusese martor ocular la tragedie, chiar dacă norocul a fost de partea lui. Asemenea remarci Julius le considera profund răutăcioase: cum să-l consideri „doar martor ocular la tragedie“, când în acea împrejurare cumplită şi-a distrus ceasul scump, un adevărat simbol?
Furios că lumea n-are nici un pic de înţelegere şi pentru el, Julius Zimberlan plecă de la cimitir încă înainte ca preotul să fi terminat slujba la mormântul deschis a lui Robert.
„De ce? De ce nu mă înţeleg semenii? De ce?“. Iată enigma ce-l roade cel mai mult pe Julius Zimberlan.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.