Enigmele infinite. Vocalize în Do Major (XXVI)

74. Mihail Petrovici şi Luka Robertovici

Într-o blândă seară de octombrie, plimbându-se pe aleea lor preferată din frumosul parc municipal, Ludovic Roman îi spuse, printre altele, lui Julius Zimberlan:

– Mă uit la Mihail Petrovici şi mă uit şi la Luka Robertovici şi mă tot mir: nici unul nu pare nici mai deştept şi nici mai prost decât celălalt. Şi nici mai harnic ori mai ambiţios. Şi, totuşi, Mihail Petrovici a ajuns coșcogeamite consilierul, iar Luka Robertovici tocmai şi-a pierdut şi nenorocita aia de slujbă de portar de la Liceul Agricol.

– Păi, mai înainte l-au scos şi de la poarta de la Finanţe, după ce l-au retrogradat acolo de la Primărie, a remarcat, tot în treacăt, Julius Zimberlan.

– În curând bietul de el o să-şi piardă şi locuinţa şi va deveni boschetar.

– Păi, din ce bani să mai plătească el chiria?!

– Întocmai. Iar despre Mihail Petrovici, şopti Ludovic Roman la urechea lui Julius Zimberlan, despre Mihail Petrovici ştiu dintr-o sursă absolut sigură că va fi numit chiar director adjunct în Minister. Au mers apoi o vreme în linişte. Nu pot să înţeleg de ce Mihail Petrovici, care nu pare nici mai deştept şi nici mai prost decât Luka Robertovici – şi nici mai harnic ori mai ambiţios – de ce Mihail Petrovici urcă atât de sus, iar Luka Robertovici coboară atât de jos. Tu ai vreo explicaţie?

Julius Zimberlan gândi până la capătul aleii din frumosul parc municipal, după care spuse:

– Nu.

Apoi, în timp ce ieşeau pe strada principală, discutară despre cu totul altceva.

75. Tânărul Julius Zimberlan, veşnica mare speranţă a viorii

În şcoală, dar deja la conservator, tânărul Julius Zimberlan fusese socotit marea speranţă a viorii. Totuşi, după câteva concerte sporadice rămase la nivelul unor succese locale, nu-şi mai găsi noi aranjamente. Ca să trăiască, se angajă – şi asta cu mare dificultate – la Orchestra Regională Radio. Fiind într-adevăr un virtuoz, i s-au promis şi oportunităţi pentru mai multe recitaluri. În realitate, au fost în total două…

Julius Zimberlan, fosta mare speranţă, a intrat, încetul cu încetul, în rutina zilnică. Ceea ce, totuşi, nu-l împiedica să sufere când, odată cu orchestra, trebuia să acompanieze solişti bine plătiţi, violonişti evident mult mai slabi decât el. Nimic nu-l împiedica să sufere tot mai mult. (Ciudat: se spune că timpul vindecă orice suferinţă, însă, în loc de aceasta, Zimberlan era tot mai nefericit. Ziua îşi vedea de treburile cotidiene, de îndatoririle de familie, iar, când avea vreme, exersa cu furie în cămăruţa din fundul apartamentului. Aşa-zise fostă „cameră de servitoare“.)

Iar seara, când toată familia dormea, şedea îndelung în „fotoliul lui” şi se autocompătimea. Pe urmă, treptat, îşi imagina turneele glorioase care i s-ar fi cuvenit pe deplin. Când, în sfârşit, se culca, ducea şi în somn ceea ce a visat în fotoliu. Iar, când se trezea şi îşi aducea aminte că trebuie să meargă la o repetiţie a orchestrei pentru concertul anunţat cu un solist incomparabil mai slab decât el, îl apuca o jale de-i venea să spargă totul din preajmă.

Aşa a decurs timpul său până la vârsta de 59 ani, viaţa lui Julius Zimberlan, fosta mare speranţă de demult a conservatorului. Însă tocmai atunci s-a petrecut întâmplarea parcă venită dintr-un film siropos turnat la Hollywood: cu câteva minute înaintea concertului,  unuia dintre veşnicii invitaţi ai Orchestrei Regionale Radio i s-a făcut brusc rău şi, prin cine ştie ce minune, locul său a fost luat de Julius Zimberlan. Şi tot ca într-un film siropos turnat la Hollywood, succesul a fost uriaş. Încă sub impresia veşnicelor sale tristeţi, Zimberlan se aşteptase să fi obţinut tot doar o reuşită locală, aşa cum a păţit în tinereţe şi, în loc să se bucure, se gândea cu groază că mâine va trebui să-şi ocupe din nou locul în burta orchestrei.

Dar nu s-a întâmplat aşa: filmul cu iz de Hollywood a continuat, Julius Zimberlan a fost invitat solist la tot mai multe concerte şi ratatul de până atunci a cunoscut o deja nesperată glorie. „Prea târziu”, îşi spunea el stând în „fotoliul său” până să se culce. Iar când, spre dimineaţă, se întindea pe pat, nu mai visa decât coşmarul zilelor cenuşii din anii când cu Orchestra Regională Radio a trebuit să acompanieze solişti evident mai slabi decât el.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.