Fabrica nebună de birocrație din România

În România zilelor noastre sunt în vigoare peste o sută de mii de legi. Unele dintre acestea au un singur articol, altele adună, sub același titlu, câteva sute de articole. Așadar, putem estima că avem de-a face cu peste un milion de articole care, fiecare în parte și toate la un loc, reglementează funcționarea societății românești. Sunt multe, sunt puține? Dumnezeu știe! Dar, pur și simplu, ele sunt!

Juriștii spun că, pentru ca un stat să funcționeze, ca să exercite puterea politică a cetățenilor, este absolut obligatoriu ca valorile sociale să aibă o exprimare practică, adică să se regăsească în relațiile sociale care se dezvoltă între cetățeni. Iar relațiile sociale derivând din valori sociale fundamentale se dezvoltă având ca temei legea, act juridic adoptat de parlamentari, așadar, de reprezentații cetățenilor, lege care totuși are o forță juridică inferioară Constituției.

Puhoi de legi

Anul trecut, spre sfârșitul lunii februarie, pe vremea în care încă mai deținea funcția de președinte al Curții Constituționale a României, Augustin Zegrean ne-a adus la cunoștință o situație de-a dreptul halucinantă – există peste 14.000 de legi care nu au fost puse în acord cu deciziile CCR: „Noianul acesta de legi necorelate cu deciziile CCR, peste 14.000 de legi în vigoare, greu să mai fie corelate. Ar trebui să o luăm de la capăt. Să le ştergem, să facem altele“. Altele? Dar cine ne poate garanta că alte legi, unele nou-nouțe, ar fi mai corecte și mai constituționale decât cele vechi? Nimeni! Un lucru e clar: din suta de mii le legi emise în ultimii 27 de ani, cu milionul lor de articole, circa 14.000 nu respectă prevederile Constituției. Din păcate, nimeni nu poate garanta nici măcar că estimarea făcută anul trecut de Augustin Zegrean este cea corectă și nu cumva una excesiv de optimistă.

Care Constituție?

În Marea Britanie, rolul de Constituție este îndeplinit de o serie de documente fundamentale emise de-a lungul secolelor, dintre care cel mai vechi este Magna Carta Libertatum, din anul 1215. La rândul său, Constituția Statelor Unite ale Americii este în vigoare din anul 1787. La noi, situația stă cu totul altfel. După cum am văzut, Augustin Zegrean vorbea anul trecut despre 14.000 de legi care nu sunt în conformitate cu Constituția. Aici mai apare o altă problemă: în ultimele câteva decenii, România a avut Constituții „fără număr, fără număr“.

Nouă Constituții

După anul 1866, atunci când a început modernizarea țării noastre, România a avut nu mai puțin de nouă Constituții. Prima dintre ele a fost Constituția liberală din anul 1866. Următoarea a intrat în vigoare după 57 de ani, în 1923, și a fost cea care a reglementat funcționarea României Mari, rezultată după integrarea Transilvaniei în Regatul României. La scurt timp după aceasta a urmat Constituția din 1938, care a consfințit dictatura regală instaurată de Carol al II-lea. Dar nici aceasta nu a funcționat prea multă vreme: a fost înlocuită de cea din anul 1948, Constituția care marca instaurarea regimului comunist în țara noastră. Tot de sorginte comunistă a fost și Constituția din 1965, cea care, în anul 1974, i-a permis lui Ceaușescu să instituie funcția de președinte al României. Cu siguranță, Augustin Zegrean nu s-a referit la niciuna dintre acestea. El se referea la actuala Constituție, cea adoptată în anul 2003, care este o revizuire a Constituției din decembrie 1991, primul act fundamental adoptat în țara noastră după prăbușirea regimului comunist din decembrie 1989.

Soiuri de legi

Conform legislației actuale, rolul de „fabrică de legi“ revine Parlamentului, așadar, Senatului și Camerei Deputaților. Constituția României prevede că acolo sunt elaborate și date spre promulgare trei categorii de legi: legile constituţionale, legile organice şi legile ordinare. Din prima categorie fac parte legile de revizuire a Constituției. În schimb, „legile organice“ sunt cele care reglementează cu mult mai multe domenii, deosebit de importante:

– sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;

– organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;

– statutul deputaţilor şi senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;

– organizarea şi desfăşurarea referendumului;

– organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;

– regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război;

– regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;

– infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;

– acordarea amnistiei sau a graţierii colective;

– statutul funcţionarilor publici;

– contenciosul administrativ;

– organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;

– regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;

– organizarea generală a învăţământului;

– organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală;

– regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială;

– statutul minorităţilor naţionale din România;

– regimul general al cultelor;

– celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.

Urmează „legile ordinare“, cele care reglementează cele mai diverse domenii ale activității sociale, ba uneori chiar și politice. De rang mai mic, dar cu putere executivă, sunt hotărârile de guvern (HG) și ordonanțele de urgență ale Guvernului (OUG). Lanțul legislativ coboară însă din ce în ce mai jos, până la nivel local. Iar dacă le luăm în calcul și pe acestea, numărul actelor oficiale depășește probabil suta de mii, despre care vorbea Augustin Zegrean, fostul președinte al CCR. Iar pentru ca această situație să fie și mai complicată, punctul de racordare între o hotărâre a autorităților locale și „branșarea“ ei la o hotârâre de guvern este un proces deosebit de complex, care se mișcă deseori pe muchia legii. Adică exact cum aflăm acum că s-a întâmplat în cazul „Belina“.

Facerea legilor

Un vechi proverb spune că „unde-i lege, nu-i tocmeală!“. Da, bine, dar de unde vin legile, cum se fac ele? Se „fac“ în urma unui proces politic vast și deosebit de complex. Teoretic, oricare cetățean român are dreptul să facă o propunere legislativă. Practic, lucrurile nu stau tocmai așa, căci situația este infinit mai complicată. Pentru a fi luată în seamă, o asemenea propunere trebuie să fie susținută de o sută de mii de semnături ale unor români care au domiciliul stabilit din cel puțin un sfert din județele țării – minimum 14 județe –, iar în fiecare dintre acestea, plus în București, trebuie să fie adunate semnăturile a cel puțin 5.000 de persoane. Evident că un asemenea efort logistic nu poate fi dus cu bine la capăt de un român obișnuit. Astfel că activitatea legislativă cade în sarcina „aleșilor neamului“. Parlamentul este cel care adoptă legi constituționale, legi organice și legi ordinare, pe care, anterior, le analizează în comisiile de specialitate. La rândul lor, membrii Guvernului pot avea inițiative legislative pe care le vor transmite spre examinare Parlamentului, care le va analiza și va decide în privința lor. În timpul vacanțelor parlamentare sau atunci când situația o cere, Guvernul poate emite HG-uri și OUG-uri. În general, actele oficiale intră în vigoare doar după publicarea lor în Monitorul Oficial.

Caruselul legislativ

În urmă cu șapte ani, pe vremea în care numărul de acte normative emise de statul român era cu mult mai mic decât cel din ziua de azi, jurnaliștii de la Ziarul Financiar au avut curiozitatea, dar și răbdarea, de a număra, pe categorii, actele normative întrate în vigoare după Revoluție. Iar situația astfel decodificată este deosebit de interesantă. Astfel, în ceea ce privește legile adoptate în Parlament, numărul lor a variat de la un an la altul.

Dacă în 1992 aveam 292 de legi, numărul lor a crescut brusc în 1995, când au fost 388, mai apoi a urcat la 517 în 1996. Numărul legilor a crescut apoi în anul 2000, când am avut 683. Anul de vârf a fost 2002, când s-au emis 706 legi. Apoi, în anii care au urmat, numărul lor a început să scadă în mod constant, pentru a ajunge la 130 în 2010. Totuși, nu ar trebui să ne lăsăm păcăliți de această scădere. Asta, pentru că legile au început să fie completate de ordonanțe de urgență. În anii 1990-1995, acestea erau doar una sau două pe an. În 1996 numărul lor a crescut la 13, iar în 1997 au fost 92. Era pe vremea în care fostul premier Victor Ciorbea se lăuda cu „Co-Co-Po“-urile și „Co-Co-Pa“-urile prin care încerca să ne demonstreze cât de mult lucrează Executivul condus de el. Anul de vârf al ordonanțelor de urgență a fost 2000, când am avut 297. În anul 2002 numărul ordonanțelor a coborât la 195, pentru ca, în 2002, să ajungă la 209. Ulterior, numărul OUG a oscilat între 172 în anul 2003 și 229 în 2008. A existat și un minim de 111 OUG-uri, înregistrat în anul 2009. Dar acestea au fost doar „vârful aisbergului“.

Mii de „acte normative“

Marea majoritate a acestei birocrații de nivel înalt este ceea ce, în statistica lor, jurnaliștii au denumit „acte normative“. Iar din această categorie s-au adoptat câteva mii anual.

Astfel, în 1989 erau în vigoare 1958. În anii următori, numărul lor a oscilat undeva între 1.423 în 1990 şi 2.144 în 1995. După aceea numărul lor a explodat, de la 3.163 în 1997 la 3.802 în anul 2000. Apoi… tot înainte! Au fost 5.508 în 2003, 7.341 în 2004, 7.488 în 2006 și 7.131 în anul 2007. Iar vârful a fost în 2009, când au fost emise 8.772 de acte normative. De atunci până acum, nimeni nu a mai avut răbdarea de a „contoriza“ rezultatele birocrației românești postdecembriste.

Legi cu dedicație

În decembrie 1989, imediat după fuga cuplului Ceaușescu, valul FSN pe care se cocoțase Ion Iliescu a jucat un fel de „alba-neagra“ cu o serie de legi pe care le cerea țara. Astfel, în urma unor mişcări de protest din Capitală, pe 12 ianuarie 1990, noua putere instalată la cârma țării a emis un decret care scotea PCR în afara legii. A doua zi, după ce demonstranţii se împrăştiaseră pe la casele lor, decretul a fost anulat sub motiv că ar fi fost antidemocratic. De fapt, toată acea jonglerie a fost un nor de fum menit să mascheze alte decizii, cu adevărat importante. Atunci, la o săptămână după joaca de-a „uite PCR-ul, nu e PCR-ul“, Consiliul Frontului Salvării Naționale a emis, aproape fără ştiinţa opiniei publice, un act cu adevărat important: Decretul-Lege nr. 30/18.01.1990. Era o înşiruire de vorbe și cifre care acum nu spun mare lucru. Adevărata lor semnificaţie devine clară prin numele complet al acelui act oficial: „Decretul-Lege nr. 30/18.01.1990 privitor la trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului Partid Comunist Român“. Legea propriu-zisă nu avea prea multă importanță. Importante erau Anexele legii, care enumerau circa o mie de „obiective“ care aparțineau patrimoniului PCR. Obiective care atunci, în ianuarie 1990, au fost incluse în patrimoniul unor ministere. Ministere care, în forma lor de atunci, au dispărut împreună cu tot cu „patrimoniul“ primit prin Decretul-Lege nr. 30/18.01. 1990. Ulterior bunurile respective au trecut prin diverse mâini și instituții. Iar de pe la mijlocul anilor ‚90, prin diverse „inginerii administrative“ pe care ziariștii de investigații se chinuie și acum să le descâlcească, au ajuns pe mâna așa-zișilor „miliardari de carton“ care se laudă acum că sunt marii capitaliști ai României.

Lanțul de legi „cu dedicație“ a continuat nestingherit, indiferent cine s-a aflat la putere. Pe la mijlocul anilor ‚90, pe vremea în care CDR-ul de tristă amintire s-a aflat la putere, un ministru liberal al Justiției a emis o lege prin care s-a dispus dezincriminarea bancrutei frauduloase. A fost o altă „lege cu dedicație“ care a fost abrogată după doar câteva luni. Un timp relativ scurt, dar suficient pentru ca o serie de afaceriști să-și pună averile la adăpost. Dacă la toate acestea adăugăm legile și decretele pe baza cărora s-a făcut deseori privatizarea unor întregi ramuri economice, avem un inventar aproape complet al altor legi promulgate „cu dedicație“.

Hai să le arătăm că muncim!

Teoretic, bravii noștri parlamentari ar trebui să fie niște mari specialiști care au o singură grijă: să ne ofere legi cât mai bune și eficiente, Dar, după cum vedem, legile noastre sunt haotice și deseori se bat cap în cap. Asta nu contează, căci aleșii neamului au un singur scop în viață: să ne arate că muncesc pe brânci pentru imensele salarii pe care le primesc. Ce iese din asta? Iese ceva cam ca în proverbul: „S-au scremut munții și au fătat un șoricel“. Este drept că avem parlamentari care iau cuvântul doar atunci când depun jurământul de credință. Dar atunci când propun câte ceva, propun niște bazaconii. Astfel se face că ne-am ales cu tot soiul de zile festive: pe 28 septembrie sărbătorim Ziua Limbii Cehe. Dar nu numai atât: mai serbăm și Ziua Limbii Slovace, Ziua Bulgariei, Ziua Ambulanţei, Ziua Egalităţii de Şanse între Femei şi Bărbaţi, Ziua Bunicilor, Ziua Cărţii plus cine mai știe ce alte legi asemănătoare. La un moment dat, un deputat, Constantin Mazilu pe numele lui, s-a gândit la o lege care să ne ofere o oră de somn în plus: a propus să renunţăm de tot la ora de iarnă. Iar asta, pentru a ne bucura cât mai mult timp de razele solare, dar și să facem economie de curent electric, folosind mai puțin becurile. Iar ca explicație a propunerii sale, Mazilu a susținut că sunt mult prea mulţi cei care lenevesc iarna exact pentru că Soarele apune mai repede. Din păcate pentru el, chiar și colegii lui l-au ironizat, astfel că el s-a văzut obligat să-și retragă proiectul de lege. Iar asta a fost un fleac pe lângă timpul pierdut în dezbateri aprinse atunci când Remus Cernea a propus ca delfinii să fie declarați „persoane non-umane“.

Tudorel Toader, ministrul Justiției: „Legislația din România a cunoscut o dinamică, o evoluție continuă, o dinamică ireversibilă. Chiar dacă, la un moment dat, apar sincope în reglementare, dinamica și standardul pe care legislația, reglementarea, l-a atins are caracter ireversibil. Avem, din păcate, o inflație legislativă, avem, consider cu titlu personal, foarte multe legi, prea multe legi, greu de cunoscut, greu de aplicat, greu de interpretat uneori pentru juriști, darămite pentru cetățeanul care este chemat să respecte legea“.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.