”Banca Centrală Europeană este supusă atacurilor în Germania, o țară care s-a mândrit mult ca apără principiul independenței băncii centrale. Germania a fost cea care a susținut impunerea acestui principiu printre criteriile Tratatului de la Maastricht, cel care a stabilit condițiile pentru intrarea în zona euro”, scrie pentru Project Syndicate Hans-Helmut Kotz, profesor de economie la Harvard și la Centrul pentru Studii Financiare al Universității Goethe.
”Pentru mulți membri ai Uniunii Economice și Monetare, garantarea independenței băncilor centrale pentru a putea să se alăture zonei euro a presupus o schimbare de regim politic. Spre exemplu, la referendumul din Franta din 1992 pentru ratificarea Tratatului de la Maastricht, posibila autonomie a băncii centrale a fost una dintre cele mai puternice teme ale campaniei împotriva euro.
Spre deosebire, în Germania de astăzi presiunea pusă pe banca centrală a devenit o practică obișnuită. De două luni de zile, ministrul de Finanțe Wolfgang Schaeuble comentează regulat pe marginea politicii monetare a BCE.
Intervențiile lui Schaeuble ating esența independenței băncilor centrale. El nu încearcă să redefinească obiectivul politicii monetare, dar face sugestii despre ce instrumente trebuie să folosească BCE și cum ar trebui să le folosească pentru a atinge acest scop.
S-a mai întâmplat acest lucru. În 1998, ministrul de Finanțe german de atunci, Oskar Lafontaine, i-a dat un sfat bun primului președinte al BCE, Wim Duisenberg, despre cum să aplice politica monetară. (Obiectivul lui Lafontaine era să creeze o plaja pentru ratele de schimb). Duisenberg, un olandez taciturn, a spus că este neobișnuit ca politicienii să-și exprime opiniile pe politica monetară. (În Germania era chiar foarte neobișnuit.) ”Oricum”, a spus el, ”ar fi foarte anormal ca aceste sugestii să fie ascultate”.
Respectarea independenței politicii monetare a fost esența culturii stabilității din Germania (Stabilitatskultur). Piatra de temelie a reputatiei unei Bundesbank independente a fost respingerea apelurilor cancelarului Conrad Adenauer de a ridica dobânzile în 1956. La acel moment, în Franța lucrurile stăteau diferit. Charles de Gaulle urma să creeze modelul prezidențial al celei de a Cincea Republici, cu o Bancă a Franței în subordinea ministrului de Finanțe.
Așa a fost atunci. După crizele Uniunii Economice și Monetare, politica monetară a început să înlocuiască treptat politica fiscală. Oare s-a demodat vechea dogmă?
Europa este foarte vulnerabilă; cetățenii obișnuiți din zona euro au pierdut deja un deceniu, iar catastrofa este încă îngrijorător de aproape. SUA o duc mai bine. Cu toate blocajele, SUA au reușit să rezovle problemele macro cu care s-au confruntat (lipsa cererii agregate) prin aplicarea unor politici fiscale și monetare expansioniste.
Statele Unite au gestionat mai bine problemele bancare, care inițial au fost mai grave decât cele din Europa. (Desigur, avem o interacțiune puternica între ambele domenii. Economiile mai puternice presupun bănci mai puternice și mai profitabile, care pot finanța mai bine economia).
Însă independența BCE este mai puțin amenințată de sfaturile venite de la miniștrii de Finante, oricât de problematică ar părea această practică, decât de lipsa sprijinului popular. Faimoasa autonomie a Bundesbank se bazează mai mult pe statutul său decât pe sprijinul determinat de performanță care vine din partea populației germane.
BCE experimetează exact situația opusă. Avem apeluri publice, venite în special din Germania, care pun presiune pe BCE. Însă cea mai mare amenințare la adresa autonomiei BCE este dată de povara care apasă asupra ei. Cu cât politica fiscala asigură mai puțină stabilizare, cu atât băncile centrale sunt obligate de facto să poarte povara (asta dacă nu vor să lase natura să-și urmeze cursul și să lase economia să se împotmolească în stagnare sau mai rău).
Consecința politica a acestui model este îndreptarea spre nationalism, la dreapta și la stânga, in toate tarile euro, inclusiv Germania. Ascensiunea nationalismului este corolarul logic al politicilor aplicate. Este endogen.
Și aici tot Germania este cea care conduce, cu obsesia ei de a avea ”schwarze Null”, un buget echilibrat, orice-ar fi. În Germania, deficitele sunt privite ca ceva nu doar aritmetic negativ, ci moralmente negativ, chiar dacă asta nu se susține în practica economică convențională și în cea corporatistă.
La finalul secolului 19, finanțiștii germani, inclusiv Albert Schaffle și Adolf Wagner, au stabilit ”regula de aur” potrivit căreia cheltuielile curente trebuie să fie finanțate, în medie, din veniturile curente. Cheltuielile publice și resursele necesare pentru ele trebuie justificate prin utilitatea lor. Asta însemnă și că investițiile pentru cresterea productivității ar putea fi finanțate prin datorii, care ar putea fi plătite prin creșterea veniturilor.
Această gândire clasică a fost instituționalizată printr-un concept util: distincția dintre cheltuielile curente și contul de capital, în continuare aplicată la nivel municipal în Germania și in Austria. Este esențial, pentru că circa 50% din cheltuielile sectorului public din Germania se fac la acest nivel (față de doua treimi în anii 1990). Aceste cheltuieli pot susține competitivitatea IMM-urilor germane. Dar raportat la începutul anilor 1990 și la prețuri, cheltuielile acestea s-au redus cu 15%. De mai bine de un deceniu ele nu mai sunt suficiente. Nu așa ne pregătim pentru viitor; aceasta subminează productivitatea și bunăstarea.
Pe scurt, fetișul ”schwarze Null” este pierzător. Infrastructura precară (nu atât de proastă ca în SUA) a devenit o problemă în Germania. Mai mult, frugalitatea fiscală a liderilor germani are și efecte de contagiune care se amplifică în uniunea monetară, unde nu există o rata de schimb care sa reducă idiosincraziile naționale.
Cu siguranță că uniunea monetară europeană este imperfectă. Însă a arunca vina pe o instituție care ”face tot ce poate” ca să revitalizeze uniunea economică și monetară este un lucru nepotrivit. O strategie mult mai bună ar fi ca guvernele să folosească spațiul fiscal, acolo unde el există, pentru a mai reduce din presiunea pusă pe BCE. Iar un asemenea spațiu există cu siguranță în Germania.”
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.