Formarea lumii de azi – Andrei Marga

Cu toate că suntem după schimbări ale lumii, iar pandemia și războiul o vor schimba în continuare, destui speculează asupra trecutului, fără să vadă ceea ce trăiesc oamenii astăzi și fără să aibă de fapt soluții. Alții își fac chiar iluzia că istoria s-a încheiat în realitățile de azi, odată cu ei. Unele instituții vor să proiecteze viitorul, dar rămân prizoniere conjuncturii. Apar, ca de obicei, politruci de diverse extracții în joburi cu nume pompos, care promit orice, dar cât mai puțină schimbare.

Atitudinea este punct de pornire pentru multe în viață. Fiecare dintre atitudinile menționate mai are, însă, mult până la normalitate. De altfel, ele antrenează optici viciate – de suficiență, de oportunism, respectiv de egoism și amatorism, de care s-au și umplut instituțiile de azi.

În opinia primilor, am ajuns în societăți moderne, care procură avantaje de naturi diverse, ce ar trebui să liniștească. Suntem mai liberi, piața diversifică bunurile, șefii se schimbă, societatea ar fi „concurențială”, iar concurența ar fi suficientă pentru viața bună.

Știm prea bine că nu dă rezultate societatea care subestimează nevoia economiei de piață, libertățile și drepturile omului, pluralismul și democrația, statul de drept, deschiderea. Fiecare dintre acestea este condiție a vieții civilizate. Numai că – așa cum se vede în evoluțiile de azi – condițiile civilizației nu sunt cucerite o dată pentru totdeauna. Ele pretind preocupare continuă pentru a le asigura.

În plus, cei interesați pot observa ușor că în situația în care trecutul nu este lămurit de o istorie cu bază factuală, iar științele sociale nu clarifică în ce societate s-a intrat, se irosesc energii uriașe în vorbe fără acoperire, aproximări și dispute sterpe. Se stă prea puțin în arhive pentru a scrie istoria. Se lucrează infim la clarificări privind societățile de azi. Ca rezultat, se iau decizii cu vaste implicații pe cunoștințe sumare și clișee.

Fapt este că multiplele crize – economice, de legitimare, de motivare – și, mai nou, pandemia și războiul, au zdruncinat încrederea în organizările lumii de azi. Bunăoară, altădată, economia inducea orientări în politică; azi, societatea este surclasată de decizii politice fără legitimare. Se aruncă țări întregi în război fără consultarea cuiva; nu doar cetățenii, dar înseși parlamentele sunt ignorate! Până și regula rațională a competiției economice se suspendă: nu se mai concurează, ci se distrug conducte, nu se mai creditează libera circulație a mărfurilor, ci se taie căile de transport, nu se mai asumă unitatea ființelor umane, ci se lucrează la antagonizare. Inflația și tipărirea de monedă au devenit condiție a economiei. Hoțiile la nivel înalt, corupția organizată, segregarea pe față a cetățenilor, transformarea demagogiei în profesie, lovirea celor de altă părere sunt parte a realității. Se recurge la opriri de activități și sancțiuni ce nu rezolvă ceva, dar dăunează tuturor. Viruși scăpați” din laboratoare sau transportați de turiști” sunt noile arme. Sărăcia, fie și relativă, urcă din nou, așa cum ne spun economiștii principali, spre mijlocul societăților actuale.

Nu lipsesc involuțiile. Societatea nesigură” de care am vorbit altădată (A. Marga, Societatea nesigură, 2016) a devenit atât de nesigură încât oportunismul, ușor sesizabil, este acum cvasiregulă. Heidegger anticipa cu decenii în urmă uniliniarizarea” conștiințelor, Marcuse unidimensionalizarea” lor. S-a ajuns, oricum, la paralizarea” conștiințelor ce dau tonul în politică și media. La pupitre de comandă se fac confuzii între deținerea puterii și adevăr, cugetare și aliniere, adevăr și propagandă. Până și minciuna” (George Șerban, Lying: Man’s Second Nature, Westport, Co., 2001) pare a fi intrat în obișnuințe.

Unii cred că am fi după „sfârșitul istoriei”, încât ne mai rămâne doar administrarea cu mijloace uzuale a ceea ce este. Aceia privesc tacit lumea ca fiind una închisă spre viitor, cu un prezent definitiv, și propun jubilația, fie și resemnată.

Diagnoza aceasta stă însă doar pe autoconfirmări. În fapt, inegalitățile, faliile și conflictele care se lărgesc în societățile de azi împiedică stabilizări durabile. Tehnologiile, ştiinţa modernă, orientările religioase, „marea politică” de care vorbea Nietzsche, și, desigur, presiunile la legitimarea deciziilor duc la schimbări pe întreaga scară a realităților. Nu există ceva „ultim” în istorie! După schimbarea scenei mondiale din anii 1980, lumea a intrat, în jurul anului 2010, sub controlul unei „geometrii variabile a supraputerilor” (detaliat în A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, 2017). Confruntarea între globalism și reorganizarea pe baza suveranității naționale pune în mișcare lumea actuală.

Nu suntem la sfârșitul, ci mai curând la o cotitură a modernității. Deocamdată, ies în față amenințări: schimbarea climatului, penuria în energie și alimentație, recesiunea, slaba integrare socială a noilor generații, tensiunile geopolitice, terorismul, spectrul confruntării nucleare. Ies în față, tot mai evident, pericolele ce rezultă din slaba forță anticipatoare a deciziilor!

Se întreprind azi, desigur, tot mai multe încercări de pregătire a viitorului. Cum au observat comentatorii italieni, majoritatea rămân însă prizoniere unor interese circumstanțiale, de grup. Programele „dezvoltării sustenabile” asigurate de instituții sunt frecvent lipsite de realism în materie socială, încât rămân pe hârtie. Programul Next Generation (2021), al Uniunii Europene, este elaborat nu de „generația următoare”, ci de o birocrație în care media de vârstă este de peste cincizeci de ani, care își proiectează în viitor interesele.

Nedepășind orizontul intereselor de grup, nu se poate ajunge la viitor. În societățile de înaltă complexitate de astăzi, abia o privire ce vine din înălțimea culturii umanității mai poate contura viitorul.

Între politrucii zilei sunt activiști gomoși, de calibru îndoielnic, care invocă fragmente din futurologi cu priză și perorează pentru voturi: că ar urma înlocuirea industriei cu comerțul, a creierelor cu computerele, a bărbaților cu femeile, a moralei cu gestionarea. Ei nu au idei, decum soluții, dar vântură clișee.

În fond, toate aceste situații îngrijorează. Unele pot să epateze, dar nu au cum să ducă înainte. Li se potrivește ceea ce spunea penetrant Jorge Luis Borges: tot ce facem pare just, dar rămâne indiferent.

S-au multiplicat cei care imaginează, plecând de la datele științei și tehnnologiei, viitorul. Ei leagă fapte incontestabile din prezent cu anticipări în imagini care alarmează.

Recent, o editură din Italia a și avut excelenta idee de a monografia diagnozele viitorului, într-un volum remarcabil (Il Futuro. Storia di un’idea, Gius. Laterza & Figli Spa, Bari-Roma, 2021). Au fost inventariate optici clasice: republica” lui Platon, apocalipsa” după Ioan, cetatea divină” a lui Augustin, comedia divină” a lui Dante, principele” lui Machiavelli, utopia lui Thomas Morus, manifestul comunist al lui Marx și Engels, reflecțiile lui Max Weber, Mein Kampf-ul lui Hitler, anticiparea lui Keynes, manifestul lui Altiero Spinelli, etc.

Dar au fost aduse în discuție, pe urmele Ultimelor zile ale umanității (1915-1922), cunoscuta dramă a lui Karl Kraus, și anticipările artei noi”. Ca exemplu, filmul Matrix (1999) ne spune că „pentru a garanta docilitatea ființelor umane, în conștiința lor vine recreată o realitate fictivă, în interiorul căreia credem a trăi o viață liberă și normală, până la moartea corpului fizic (de care nu suntem însă conștienți)” (p.324). Din filmul Big Brother (1998), al lui John De Mol, se poate reține „invazia în viața oamenilor, omniprezent și manipulator, a unor forțe malefice, într-o lume transparentă, dar, paradoxal, opacă”. Din filmul Black Mirror al lui Charlie Brooker se pot extrage anticipări ale viitorului, precum „îmbinări neașteptate între mediatizare, politică, tehnologie”, continua „supraveghere reciprocă prin social media” și „manipularea memoriei”. Cu rezultanta generală: în lumea de azi proliferează „un individ tot mai izolat, la dispoziția unei societăți automatice și de neoprit în fond” (p. 337).

Arta își dovedește din nou forța de pătrundere în straturile adânci ale realității. Atenționările ei sunt inteligente și justificate. Sunt, însă, ele și de ajuns pentru a ieși de sub primejdii? Nu cumva s-a creat obișnuința cu ele, în timp ce declinul în jur continuă netulburat?

Față de reacțiile la ceea ce trăim, de genul închiderii ochilor la prezent, fabulației despre sfârșitul istoriei”, proiectării înguste și mentalităților propagandistice, este nevoie azi de altceva. Spus simplu, abia cu o abordare lucidă a întregului faptelor se face față noii situații a societăților.

Cu o asemenea abordare, Hegel a privit istoria universală ca succesiune a „lumilor”. Un istoric ( Eric Hobsbawn , The Age of Extremes, Abacus, London, 1996) a și vorbit de „lumile” ce s-au succedat în istoria contemporană.

Civilizației occidentale clasice” – cu capitalism economic, liberalism politic, dezvoltare științifico-tehnică, europocentrism, sistem politic mondial – i-a pus capăt Primul Război Mondial. S-a intrat apoi în „lumea dominației viziunilor”. Modernitatea a fost înțeleasă în „termenii opoziției binare” – dintre un capitalism, ce intra, de altfel, în criza din 1929, și un socialism, mai curând impus de sus, într-o țară înapoiată – care a și pregătit Al Doilea Război Mondial. Acestuia i-a urmat „lumea reconstrucției postbelice” – cu „douăzeci și cinci sau treizeci de ani de extraordinară creștere economică și transformare socială, care a schimbat societatea umană probabil mai profund decât orice altă perioadă de scurtime comparabilă” (p. 6). Aceasta s-a încheiat cu „o criză generală nu doar în sens economic, ci la fel de generală în politică. Colapsul regimurilor comuniste între Istria și Vladivostok nu numai că a generat o zonă enormă de nesiguranță politică, instabilitate, haos și război civil, dar a și distrus sistemul internațional care a stabilizat relațiile internaționale în jur de patruzeci de ani. El a dezvăluit, de asemenea, caracterul precar al sistemelor politice interne care s-au bazat în esență pe această stabilitate. Tensiunile unor economii în turbulență au subminat sistemele economice ale democrației liberale, parlamentare sau prezidențiale, care au funcționat atât de bine în țările capitaliste dezvoltate de la Al Doilea Război Mondial încoace” (p.10). În jurul anului 1990, s-a intrat în „lumea unipolară”. Preocuparea dominantă a fost găsirea de echilibre înăuntrul societăților, prin democrație liberală, și, în relațiile internaționale, prin acceptarea statu quo-ului. Lumea promitea să se organizeze pe baza libertăților și drepturilor fundamentale ale individului și cetățeanului și în multe locuri autoritarismul a fost dislocat.

Să continuăm în timp delimitarea lumilor istoriei contemporane. Să o aducem la zi.

Din anii nouăzeci, a intervenit „globalizarea economică”. Asociată cu neoliberalismul, aceasta a antrenat financializarea economiilor, concentrarea de bogății enorme în mâini puține, slăbirea multor state, tensiuni internaționale. În multe locuri, s-a atins dezvoltare, dar bogăția și sărăcia s-au polarizat din nou. Frontierele s-au deschis, dar mulți oameni s-au pus în mișcare disperați, într-o nouă migrație a popoarelor. Deslimitarea benefică a circulației de bunuri și servicii a mers la braț cu criza democrației și a instituțiilor publice. Interesul public a fost dizolvat în interese de grup, iar legitimarea democratică a slăbit.

După 2010, s-a pășit în ceea ce aș numi „lumea noii multipolarități”. Se formează noi centre economice și de raliere în lume, a căror competiție mișcă forțe pe glob. Nicio problemă majoră nu se mai poate rezolva fără conlucrare. Dezvoltarea se dovedește a fi dependentă de eforturi interne, iar statul național revine în rol. Democrația s-a diversificat din nou, cu efecte variate. Efortul de a păstra democrația în condiții de concentrări de putere (economică, administrativă, mediatică) fără precedent, formarea „industriei culturale”, a „societății mediatice” și obsesia „resetării” pe baza digitalizării și a geneticii, disting, de asemenea, lumea în care ne aflăm.

Fapt este că societățile au făcut progrese în era postbelică, cu deosebire dincoace de anii optzeci. Aproape nimeni nu a stat pe loc. Peste tot, oamenii și-au pus în valoare libertățile, atâtea câte erau. De aceea, clișeele „înapoiat”, „premodern”, „răsăritean”, „asiatic” etc., nu se mai acoperă. Suntem într-o lume în care entitățile naționale și politice au organizări diverse și află încă greu un modus vivendi, de care este, de altfel, stringentă nevoie.

De lucrat este acum pretutindeni. La drept vorbind, nu este de jubilat când se acuză tocmai în Franța „epuizarea democrației” (Chalvidan), în Italia „erodarea democrației” (Romano), în Anglia „trecerea la postdemocrație” (Crouch), în Polonia „crepusculul democrației” (Apelbaum), în SUA și Germania „sfârșitul democrației” (Mounk, Hoffstetter). Țările rămân diferite sub aspectul întruchipării democrației, dar nimeni nu poate sta cu brațele încrucișate.

La noi, a rămas din deceniile socialismului oriental cugetarea „adaptată”, comodă, pe care Adrian Marino o stigmatiza pe drept, încât se poate jubila și mai puțin. Realitatea s-a umplut iarăși de propagandiști, deși „regimul prostocratic” și „democrația cu vătaf” împiedică vizibil dezvoltarea țării și produc drame. Iar diagnoze, precum cea a lui Constantin Brâncuși (maladia „camelotei”), Virgil Bărbat („oportunismul bizantin”), Liviu Rebreanu (incapacitatea decidenților), Hugh Seton Watson (demisia civică a vârfurilor), Tudor Arghezi („lipsa de caracter” la cei care decid), D. R. Popescu (băltirea în mediocritatea „pârțăgăriei”) sunt, din nefericire, tot mai actuale. Mai nou, precum în anii treizeci, se și întocmesc liste de către hitlerei renăscuți pentru a împiedica indispensabile schimbări. Inși refuzați de valoare și fără merite, dar puși în mișcare de partide și regimuri ce nu se pot legitima prin realizări și vot, caută vizibil să deturneze cetățenii de la a-și spune cuvântul.

Nu există societate civilizată fără libertățile fundamentale și drepturile omului. Nimeni nu are dreptul să împiedice vocea unei persoane, cu deosebire a unui concetățean, oricare ar fi el. De la acest reper este de plecat în orice situație.

S-a dovedit însă și că libera inițiativă demantelează autoritarismul, dar nu poate, singură, construi democrație. Azi, din capul locului, democrația se apără și promovează doar lămurindu-ne asupra societăților existente și, firește, revenind la interesul public în decizii. Pentru ca apoi să se treacă, se înțelege, la alte schimbări. În ce societăți trăim de fapt? Cine, printre forțele disponibile, asigură revenirea la interesul public?

 http://www.andreimarga.eu 

Recomanda 30
Andrei Marga 645 Articole
Author

16 Comentarii

  1. bah Zamohlsy (esti polonez ca un vecin de-al unui coleg de gard ?)
    cu cin’te certi ?
    cion’ti-ataca ORGOLIUL ?

  2. Fi cu ochii pe politica nemtesca ! Si : „ROCADA” din 12 martie 😉 !
    Inveti si tu …ceva 😉 ! [– ti-a placut faza cu „investitorii galbeni” si 4 februarie „ghicita” …din senin ! 😉 Intelesu-o-ai la timp 🙁 ! ]
    SHALOM amicilor ! <3

  3. totul e numai despre tine, am inteles. esti genial, esti unic, stii tot.
    pesemne capul tau a mai fost la un fund de baba 🙂

    ps. mult succes si spor la trinta cu mama omida! e locul liber…

  4. Daca stie doar romaneste la nivelul care scrie … e jalnic
    daca stie 5 limbi moderne la nivelul in care stie valaha … e …genial comicul !
    (aud? … vezi la nemti … ca e pe/in vine !)

    Totusi nu inteleg … 🙁 … de unde putea sti atat de exact … mascarada luari yancheilor in BALON de catre (investitorii) CHINEZI ?
    Nu ti-e stranie gagica ? 😛

  5. „@Radu Humor spune:
    5 FEBRUARIE 2023 LA 1:12
    RAZBOI HYBRID ?
    Ce zici de Mishteaux ? … le doar nimereste sau ceva-i INEXPLICABIL ?”

    AUD ? 😛

  6. Ai dreptate domnule Bardan spunând că unii scîrța-scîrța umblă pe la comentarii cu minți de corigenți la clasa a șaptea, trimiși de la popotă și se dau știutori în ce nu sunt. În ipostazele astea îl vezi pe acest Fekete Tulipan la articole cu adunături din dicționare și de pe siteuri, și contrazicîndu-se pe sine. Ne spune mai sus: “Felul în care percepem realitatea depinde de context, iar fiecare dintre noi are o versiune unică și personală a realității pe care o trăiește . Ce e fascinant de observat ..e convingerea cu care oamenii se agață de propria lor percepție”( Anil Seth). Să nu-l întrebăm de operele lui Seth. S-a descris însă bine sine, insul,căci se agață de propria percepție. În vreme ce alții sunt maturi și ajung la realități! Acest Fekete este doar altă pildă de incoerență și intrat în ce habar nu are.

  7. Foarte bine legate în articolul Formarea lumii de azi opțiunea pentru salvarea libertăților fundamentale și a drepturilor omului într-o situație în care țări democratice au ajuns dominate de elite politizate ce nu au interes pentru democratizare. Aceasta este chestiunea mai adîncă a vieții de azi, pe care autorul o abordează cultivat și convingător.Un articol memorabil pentru clarviziune și întrebarea finală: în ce lume se trăiește de fapt? Adică dincolo de ideologiile și propagandele zilei.

  8. Gura păcătosului adevăr grăiește! citez: nu există societatea civilizată fără libertățile fundamentale și drepturile omului.

  9. Rîd de proști, te uiți dimineață în oglindă? Cînd te văd că reapari rîd la început, apoi mi-este milă. Mai bine spune-ți tu adevărul, ca să nu te ofensez. Așa prostie perseverentă ca la tine greu de găsit. Mai bine ai citi și lua aminte la ce spune articolul profesorului Marga. Nu ai putut vreodată contrazine ceva.Știu că voi, biete haimanale, nu degustați valorile. Dar ar fi cazul să citești. Măcar pentru a putea grăi. Altfel, postările tale sunt prostii care fac oameni să rîdă. Atîta prostie denoți în ce zici că nu poți decît să rîzi.

  10. Radu Humor Cand s-a dezmembrat URSS era vai mama ei de Rusie. Logic si rational ar fi ca Rusia sa ramana cu teritorii din jurul Moscovei si Petesburgului. Nu ai cum sa tii in saracie un umens teritoriu cu diversitati culturale si religioase .Stau de frica acele state, nu de buna voie. Asta asa pentru cultura ta.

  11. Radu Humor Cea mai mare indobitocire o face biserica,apoi narativele rusesti. Restul tine de lipsa educatiei.Accesul la educatie este gratis timp de 12 ani. Marga se adreseaza tocmai celor needucati.Sa-i valideze cum ca sunt si ei cineva,”demni” de luat in seama.

  12. II ==== Din 2017 in semn de protest pentru episodul Crimeea 2014, Ukr. a refuzat sa mai semneze.Asta pentru rusi insemna ca Ukr. vrea sa schimbe barca si va lua cu ea si fostele teritorii rusesti.Personal , dincolo de substratul transferurilor facute de rusi,stau si ma intreb cine e nebun sa dea teritorii imense degeaba? Pai nimeni, decit daca beneficiarul ramine in sfera ta de interes dar nici macar atunci.Rusii ar fi trebuit sa-si ia inapoi teritoriile la data dezmembrarii URSS, nimeni nu s-ar fi opus dar ei au dorit ca in postura de dirijor sa conduca. Ukr cooptata in CSI.Doar ca Ukr a realizat ca se poate descurca si singura insa doreste sa pastreze teritoriile dobindite in timpulURSS.Siuite asa sa ajuns la razboi.

  13. Mi se pare edificatoare postarea :
    „La cei 81 de ani ai mei pot spune ca cunosc destula istorie ca sa ii dau dreptate lui Marga cind acesta a spus ca Ukr. se afla in granite nefiresti.Inteleg si nu condamn trendul in care 99% dau dreptate Ukr.Pentru noi romanii asa a fost mereu,sa fii de acord cu inalta poarta fie ea de la Stambu, Moscova sauBruxelles.Dateistorice care exista dar nu le publica nimeni indica ca la 24 feb 1922, Lenin semneaza un transfer teritorial in cadrul URSS, prin care RSSFR transfera catre RSSU cam 45% din actualul teritoriu al Ukr. pe motive ideologice si economice.Intre 1939-1945 Ukr primeste noi teritorii pe baza acelorasi transferuri teritoriale semnate atunci de Stalin teritorii obtinute de rusi in urma tratatului Molotov- Ribbentrop.Iar in 1954 Hrusciov transfera Crimeea catre Ukr.Motivul vehiculat pe la noi. hilar, un cadou pentru Natasa sotia liderului. Doar ca in primavara pe masutele volante din fata sediului ARLUS de pe Batistei se populariza stirea prin expunerea unor brosuri in limba romana pe coperta carora apareau doua miini inlantuite sub care scria” poporul rus ajuta din nou economic Ukr.” cu explicatii despre transferul Crimeei. Atunci eram copil si nu intelegeam si nici nu ma interesa mai ales ca brosurile alea erau maculatura buna de aprins focul.Acum in timp mi-am amintit acel episod si am mai realizat ca de fapt ziua Z insemna 24 feb 2022, exact 100 de ani. decind Lenin facuse primul transfer..In 1994 Ukr. santaja Rusia privind armele nucleare .Atunci la Budapesta rusii au semnat un memorandum prin care recunostea granitele Ukr dar actul nu a fost ratificat niciodata derusi.Inschimb au facut un memorandum bilateral ruso-ukr. prin care Ukr. raminea in sfera lor deinteres.Desiera reinoit si ratificat din doi in doi ani era clar ca intre cele doua parti erau mari disesnsiuni.

  14. ZALMOXIS–- Foarte interesant comentariul d.tale ! ” CEACE este plin de vechi nu lasa locul noului „… E ATIT DE SIMPLU , TREBUIE OBLIGAT SA LASE LOCUL NOULUI … de buna voie nu o va face niciodata ! Romania este un exemplu trist in acest sens .

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*


Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.