Fotbal şi (geo)politică la Tiraspol

Dacă marţi, 28 septembrie, Real Madrid ar fi câştigat cu 4-0 partida disputată pe propriul teren, în grupele UEFA Champions League, în faţa campioanei en titre a Rep. Moldova, comentariile pe marginea meciului s-ar fi limitat la o cronică pur sportivă. Cum, însă, jucătorii tiraspoleni s-au impus, la luptă, chiar într-unul dintre templele fotbalului spaniol – stadionul Santiago Bernabéu (scor 2-1, cu golul decisiv marcat de luxemburghezul Sébastien Thill în minutul 89), victoria echipei Sheriff Tiraspol a intrat în istorie.

Această bombă pentru casele de pariuri a declanşat un val de articole în presa de profil şi nu numai, inclusiv la nivel mondial, dovedindu-se, astfel, încă o dată, că „la fotbal şi la politică se pricepe toată lumea“! Cele apărute în publicaţiile de limba română de peste Prut au fost, mai degrabă, rezervate, ca şi cum n-ar fi fost vorba de clubul care a cucerit douăzeci de titluri în campionatul intern, de când s-a integrat acestuia, în urmă cu 22 de ani. Autorii lor ştiu mai bine de ce, în măsura în care de decenii bune sunt la curent cu acţiunile controversate ale conducerii acestei mega-întreprinderi – holdingul „Şerif“, clădit pe ruinele sistemului economic şi social sovietic din Transnistria moldovenească, cu interese specifice atât în zona limitrofă din Transnistria ucraineană, cât şi în Basarabia.

Sigur, Vernidub, antrenorul echipei, e ucrainean, în timp ce primul unsprezece tiraspolean nu inspiră cine ştie ce patos patriotic. [La urma urmei, în Liga I a României, la derby-ul cu Rapid, UTA s-a prezentat cu doar trei jucători autohtoni!] Pentru cei care mai caută nume cu rezonanţe moldoveneşti în lotul celor de la Sheriff, jucătorii de pe plaiuri sunt în număr de şase, printre care cele două rezerve ale portarului grec Athanasiadis. În casetele tehnice ale UEFA şi pe micile ecrane, ortografierea denumirii clubului şi patronimele apar, totuşi, în româneşte, dar nici unul dintre cei şase nu joacă pentru naţionala mare a Rep. Moldova. [Aceasta a reuşit, acum câteva săptămâni, să piardă (cu 1-2) până şi în faţa reprezentativei Insulelor Feroe, ceea ce evidenţiază foarte clar nivelul campionatului intern, în care defilează Sheriff Tiraspol.] Apar, însă, doi tineri care au fost incluşi în selecţionata U21 a Rep. Moldova.

Revenind la personajele-cheie ale clubului, toate câte s-au spus despre Árpád Pászkány, fostul patron al celor de la CFR Cluj, pălesc în faţa faptelor puse în cârca celor doi miliţieni de odinioară, fondatori ai acestei celei mai mari afaceri de pe malurile Nistrului – Victor Guşan şi Ilya Kazmaly. De la achiziţii forţate de active, operaţiuni de contrabandă, crearea de monopoluri şi până la ingerinţe în debila administraţie separatistă a auto-proclamatei Republici Moldoveneşti Nistrene sau la încercarea nereuşită de acum aproape un an de a influenţa rezultatele alegerilor prezidenţiale din Rep.Moldova în favoarea lui Igor Dodon – toate indică o paletă extrem de largă pe care pot apărea derapaje semnificative faţă de standardele de business şi lobbying specifice lumii libere.

Cu toate acestea, cel puţin în două domenii s-a reuşit ca societatea transnistreană să beneficieze de avantajele prezenţei în cadrul unificat regulat de autorităţile statului de la Chişinău. Într-o lume în care până şi legăturile telefonice dintre R.M.N. şi restul Rep. Moldova sunt problematice, ori în care, de la 1 septembrie, Ucraina a început să restricţioneze accesul autovehiculelor cu plăcuţe de înmatriculare transnistrene, sportul şi comerţul exterior – cu acele beneficii oferite prin acordul de asociere la UE, ce datează din iunie 2014, graţie cărora România ajunsese, la un moment dat, principalul partener de export al Tiraspolului – arată că acolo unde profitul e mai presus de ambiţiile politice, lingvistice ori geostrategice chestia cu „integritatea teritorială a Rep. Moldova“ nu e chiar o vorbă în vânt.

Realitatea e că, invocând la tot pasul protecţia Moscovei, evidentă şi prin prezenţa contingentului militar rus zis „de menţinere a păcii“, instalat după conflictul din 1992, autorităţile ce controlează cei peste 4.000 kmp din stânga Nistrului, plus zona Tighinei, se simt suficient de puternice încât să-şi aleagă unde şi cum să se afirme ca parte a unei Rep. Moldova reîntregite. În acest sens, luna septembrie 2021, cu succesele din UEFA Champions League, le-a oferit acestora o mediatizare cu totul nesperată. Pe de cealaltă parte, comemorările din această lună şi desfăşurarea, ca într-o oblastie oarecare din Rusia, a scrutinului pentru Duma de Stat a Federaţiei Ruse, la care s-a înregistrat a 3-a cea mai numeroasă participare din afara ţării (31,2% din totalul voturilor exprimate în străinătate), au constituit tot atâtea prilejuri de reafirmare a unei pretinse identităţi statale locale.

Mai întâi, la 2 septembrie s-au celebrat 31 de ani de la fondarea republicii nistrene, iar la 16 septembrie s-au marcat 15 ani de la referendumul prin care, neduşi în lanţuri, dar supuşi, fără îndoială, presiunii de a nu putea spune „Nu“, 97% dintre votanţii din teritoriu ce şi-au exprimat opţiunea s-au declarat în favoarea unei Pridnestrovii independente şi, în subsidiar, unei viitoare uniri cu Rusia. Esenţa campaniilor propagandistice legate de cele două aniversări a fost rezumată în sloganul „Reamintim: noi nu suntem Moldova!“, prezent agresiv pe panourile publicitare şi, de asemenea, surprinzător, întrucât acolo, la răsărit de Nistru s-a plămădit impropria denumire de „Moldova“, acum aproape o sută de ani, când Stalin & Co. au aprobat constituirea R.A.S.S. Moldoveneşti, pe teritoriile ucrainene (şi locuite în majoritate absolută de ucraineni, cu excepţia unei arii ca un bumerang sprijinite pe Nistru şi pe râurile Iagorlâc şi Codâma) de la est de România Mare.

România de azi este tot mai des citată în mass-media din Transnistria ca fiind vectorul Basarabiei proclamat de noile autorităţi legislative şi executive de la Chişinău, deşi cursul oficial e unul spre integrarea in UE, în timp ce apartenenţa la NATO, infinit mai departe de „linia roşie“ instituită de Kremlin în cazul Ucrainei, este, mai înainte de orice, anticonstituţională. Dacă dincolo de fâşia îngustă a R.M.N. (nu mai lată de 40 km, în care mai pot fi regăsite localităţi precum Lenin ori Krasnaia Bessarabia – colonii din perioada interbelică) majoritatea ucrainenilor, chiar şi din această zonă limitrofă, mai ales spre Odesa, în care limba rusă deţine, încă, o pondere însemnată ca limbă primară de comunicare, pare a îmbrăţişa viziunea integrării euro-atlantice a ţării lor, în Transnistria moldovenească aşa ceva constituie o curată blasfemie.

Printre imaginile antologice prezentate de televiziuni în cele trei zile ale votării pentru parlamentul Rusiei (17-19 septembrie) s-au numărat şi cele având în prim-plan familia Krasnoselski, în incinta secţiei de votare № 8205 din Palatul Republicii de la Tiraspol. [Evident, e vorba de R.M.N.. De ce i s-o mai fi zicând moldovenească, când ea a devenit, de fapt, rusească, inclusiv ca majoritate a populaţiei?] Ca pentru o adevărată sărbătoare, membri ai Orchestrei simfonice de Stat din oraş plasaţi ad-hoc în holul clădirii au oferit ceea ce s-ar putea numi piese de muzică ambientală şi acorduri de exaltare a spiritului civic. La intrarea spre urne cuplul prezidenţial a fost însoţit de acordurile Marşului Radetzky, iar pentru ieşirea din secţia de votare orchestra a atacat oratoriul lui Georg Fr.Händel care a inspirat, până la identitate, actualul imn al competiţiei UEFA Champions League.

Şi dacă celor mai mulţi dintre noi le este necunoscut faptul că această melodie şi corul respectiv au fost interpretate, de aproape trei sute de ani, la toate ceremoniile de încoronare ale regilor şi reginelor Marii Britanii, evident că dirijorul Grigory Moseiko avea cunoştinţă de semnificaţia lor. Deşi a părut o simplă coincidenţă cu ascensiunea Tiraspolului pe prima scenă a fotbalului european la nivel de cluburi, cuvintele maestrului de la sfârşitul dedicaţiei acordate preşedintelui R.M.N. şi primei doamne a Transnistriei, cum că „totul a-s-fie bine!“, lasă loc la interpretări. Ori că aceste alegeri legislative (din Rusia) sunt o nouă reîncoronare a preşedintelui Putin, sau preludiul celei aşteptate pentru 2024, ori că şi pentru Vadim Krasnoselski se prefigurează un al doilea mandat şi o ceremonie de reînvestire, după alegerile (prezidenţiale locale) din 12 decembrie, pentru care şi-a anunţat, deja, candidatura.

Sub aspect tehnic (şi cu toată reticenţa autorităţilor de la Chişinău, care au insistat că nu pot asigura securitatea secţiilor de votare din R.M.N., acestea neaflându-se pe teritoriul controlat de ele), în Transnistria şi la Tighina au fost deschise 27 de secţii de votare. Din punctul de vedere al Comisiei Electorale Centrale a Federaţiei Ruse, care a publicat lista tuturor secţiilor din străinătate, acestea au apărut asociate celor deschise la Chişinău, Bălţi şi Comrat (în Găgăuzia), la rubrica „Moldavija“, nu Moldova cum e numele oficial şi în ruseşte, dar această inadvertenţă s-a manifestat şi la alte poziţii din listă, cum ar fi Rep.Belarus. Ceea ce este relevant e, mai degrabă, faptul că lista începe cu cele 9 secţii din Abhazia şi se încheie cu cele 4 din Japonia, precedate de una din Jamaica şi cele 10 din Osetia de Sud, reflectând poziţia de facto, faţă de Moscova, de entităţi de sine-stătătoare, a celor două teritorii recunoscute pe plan internaţional drept părţi integrante ale Georgiei.

Având în vedere structura Dumei de Stat a Federaţiei Ruse, cu 225 de deputaţi aleşi în circumscripţii uninominale şi restul, tot 225, aleşi pe liste de partid prin scrutin proporţional cu prag de 5%, fiecare secţie din străinătate este arondată unei mari circumscripţii uninominale. De exemplu, voturile cetăţenilor ruşi exprimate în România, la ambasada din Bucureşti şi la consulatul de la Constanţa, au fost alocate circumscipţiei Nijni Novgorod, în timp ce acelea colectate în Letonia au fost distribuite către Sahalin, Magadan sau către Regiunea Autonomă Evreiască de pe Amur. In cazul celor 30 de secţii de votare din Rep.Moldova, voturile au plecat spre şapte circumscripţii electorale uninominale (una dintre acestea fiind regiunea Kaliningrad, exclava din fosta Prusie Orientală). Alegătorilor din Transnistria li s-a creat, astfel, impresia că interesele lor specifice vor fi reprezentate în Duma Rusiei de un club informal având cel puţin şapte deputaţi.

Deşi populaţia de facto aflată sub autoritatea separatistă de la Tiraspol poate fi doar estimată în jur de 400.000 de locuitori, conform celor afirmate de reprezentanţi ai acesteia, în teritoriu ar fi 200-220 de mii de posesori ai cetăţeniei Federaţiei Ruse, dintre care doar circa 8.000 la sate (şi, respectiv, aproape 100 de mii de cetăţeni ucraineni, fără a se exclude, însă, unii pe alţii). In 17-19 septembrie, s-au înregistrat 59.233 de voturi, sensibil mai multe decât cele consemnate în 2011 (circa 50.000) şi în 2016 (55.700), ori la alegerile prezidenţiale din 2018 (aproape 74.000 de voturi, cu 96,4% în favoarea lui Putin). Anul acesta, deputaţii aleşi uninominal au fost: şase reprezentanţi ai partidului pro-Putin – Rusia Unită şi unul din partea Partidului Comunist din Federaţia Rusă, opţiunile alegătorilor din R.M.N. coincizând cu cele înregistrate în cele şapte circumscripţii uninominale corespondente din Rusia. La votul listelor de partid, comuniştii din KPRF [mai există o formaţiune disidentă admisă şi aceea la scrutin] au ieşit abia pe locul 3, cu doar 3.022 de voturi, fiind devansaţi de LDP (Jirinovski), cu 3.635 şi, bineînţeles, de Rusia Unită – 45.263 de voturi, adică 76,4% din totalul transnistrean.

Comentatorii de politică externă s-au aplecat, cu precădere, asupra votării din Donbas – regiunea din estul Ucrainei aflată, de asemenea, sub controlul a două „republici populare“ auto-proclamate (Doneţk şi Luhansk) şi din Crimeea – anexată de Rusia încă din 2014, considerate, ca şi R.M.N. drept fief-uri ale Rusiei Unite. Spre deosebire de Rep.Moldova, în Donbas nu au fost organizate secţii de votare pentru alegătorii posesori ai cetăţeniei ruse, din totalul celor circa 600.000 care au primit-o până în prezent. Acolo s-a materializat doar turismul electoral peste graniţă, în regiunea Rostov-pe-Don, celor doritori punându-li-se la dispoziţie 825 de autobuze şi 12 garnituri de tren numai din regiunea Doneţk. Cât despre Crimeea, cu ai săi un milion şi jumătate de potenţiali votanţi, ar fi de semnalat că doar la nivelul municipalităţii Sevastopol – unitate administrativă separată a Federaţiei Ruse – s-a votat on-line, ca şi la Moscova, prefigurând ceea ce ar putea deveni, nu peste mult timp, sfârşitul epocii votului clasic, la urne, pe întreg teritoriul Rusiei.

Imediat după alegeri, Vadim Krasnoselski a plecat într-o vizită de lucru la Moscova. Oricât ar fi de tentantă aserţiunea că e omul de paie al lui Victor Guşan, tot din Kremlin primeşte sarcinile esenţiale. De altfel, biroul său de la Tiraspol este ornat cu drapelul roşu-verde-roşu al R.M.N. şi cu cel alb-albastru-roşu al Federaţiei Ruse. Aşa-numitul Minister de Externe de la Tiraspol profită de orice ocazie pentru a alătura simbolic flamura micii republici la cele ale statelor ale căror ambasadori la Chişinău se deplasează pentru consultări în zona separatistă. Astfel, în ultimul timp, s-au aflat la Tiraspol ambasadoarea Suediei (ţară ce asigură preşedinţia OSCE) ori noul ambasador al Cehiei în Rep. Moldova, Stanislav Kázecký (care s-a întreţinut cu Vadim Krasnoselski în limba rusă, ţara sa urmând a prelua preşedinţia rotativă a Consiliului Uniunii Europene la mijlocul anului viitor).

Pomenita preşedinţie a Suediei e importantă şi pentru faptul că în noiembrie, la Stockholm, va avea loc o nouă reuniune a formatului „5+2“, prima după cea de la Bratislava din 2019. Se prefigurează o nouă rundă de acuze reciproce între Chişinău şi Tiraspol, întrucât partea transnistreană susţine că a îndeplinit măsurile convenite prin protocolul semnat la Berlin, în 2016, în timp ce autorităţile de la Chişinău vor insista asupra retragerii trupelor ruseşti de pe teritoriul naţional (ce trebuia să se finalizeze din decembrie 2002) după cum s-a exprimat şi preşedintele Rep. Moldova, Maia Sandu, de la tribuna Adunării Generale a ONU.

Aflat în capitala Rusiei, Vadim Krasnoselski a acordat un interviu agenţiei de presă RIA Novosti. Fără a mai relua lozinca „naţionalismului militant“ care ar fi stat la baza creării R.M.N. ca răspuns la colapsul Uniunii Sovietice şi la dorinţa localnicilor de menţinere a respectivei structuri statale [imperialiste şi colonialiste], liderul de la Tiraspol a răspuns şi unor chestiuni punctuale, cum ar fi cea legată de depozitul de armament de la Kolbasna (sat denumit Cobasna în limba română, pe baza unei argumentaţii greu descifrabile), aflat la numai câţiva kilometri de frontiera cu Ucraina, sau celei referitoare la posibilitatea reluării zborurilor directe spre Moscova. In această privinţă, a fost nevoit să recunoască existenţa problemei coridoarelor de apropiere spre principalul aeroport militar din zona controlată, menţionând că pe pista acestuia poate ateriza orice fel de aeronavă.

Oarecum presat de cea care i-a luat interviul să răspundă prin da sau nu în privinţa recunoaşterii (de către Federaţia Rusă) a independenţei R.M.N., după ce Vadim Krasnoselski precizase că predecesorii săi în funcţie au cerut acest lucru Moscovei, subliniind şi că orientarea spre Rusia rămâne primul vector al politicii sale, dictat de înseşi rezultatele referendumului din 2006, dar că problema are conotaţii geopolitice evidente, dialogul a decurs astfel:

– V.K.: Suntem gata pentru recunoaştere: suntem un stat cu toate ramurile actului de guvernare, avem propria monedă, propria economie, propriile finanţe… Voi analiza toate chestiunile serioase, apoi voi decide…

– Rep.: Nu mi-aţi precizat, da sau nu?

– V.K.: Dacă situaţia evoluează, atunci categoric da!

Aceasta s-ar traduce printr-un statut similar celui al Abhaziei şi Osetiei de Sud, cu transformarea biroului de reprezentare al Pridnestroviei de la Moscova într-o cvasi-amabasadă, cu menţiunea importantă că Transnistria nu se află într-o relaţie de contiguitate cu teritoriul Federaţiei Ruse (aşa cum e şi cazul regiunii Donbas din Ucraina).

Până atunci, în funcţie şi de performanţele noii conduceri pro-europene şi, implicit, pro-româneşti de la Chişinău, ce pot reactiva toţi actorii ce au defilat nestingherit pe scena politică a Basarabiei sub lozinca „Impreună cu Rusia“, luna noiembrie a anului 2021 bate la uşă. Şi dacă autorităţile de la Tiraspol nu vor fi impus o recluziune pe seama noului val de infectare cu COVID-19, reiese că un număr de câteva sute de suporteri ai echipelor Inter Milano şi, respectiv, Real Madrid va avea şansa să viziteze republica separatistă cu ocazia prezenţei în tribunele stadionului „Şerif“ de la marginea Tiraspolului, pentru a-i încuraja în partidele susţinute acolo pe reprezentanţii celor două mari cluburi europene.

Pentru italieni, această excursie pe tărâmul unde locuitorii au rămas (sau sunt ţinuţi) captivi universului defunct sovietic nu poate însemna mai mult decât simpla contemplare a ceea ce democraţia-creştină, cu sprijinul Occidentului, le-a refuzat generaţiilor postbelice din peninsulă. Insă, pentru spanioli, încărcătura emoţională e mult mai mare, rădăcinile acesteia izvorând din catastrofa războiului civil din anii 1936-1939, cu funestele sale urmări. E ca şi cum ar vedea la propriu cum ar fi putut arăta ţara lor dacă Franco şi forţele naţionaliste grupate în jurul său, cu asistenţa nedisimulată a Germaniei lui Hitler şi a Italiei lui Mussolini, nu ar fi izbândit în confruntarea pe viaţă şi pe moarte cu guvernul legal al Republicii Spaniole consiliat militar de Uniunea Sovietică a lui Stalin.

La 2 noiembrie, se vor împlini 85 de ani de când peste trei sferturi din rezervele de aur ale Spaniei (inclusiv tezaurele jefuite din bogatele colonii subjugate de-a lungul secolelor şi alte valori numismatice inestimabile), însumând circa 510 tone, au ajuns la Odesa, la bordul a patru nave sovietice, luând, apoi, calea Moscovei cu trenuri speciale, pe ruta ce traversa R.A.S.S. Moldovenească, mult extinsă spre Bug în acele decenii interbelice, de la sud (gara Mardarovca) la nord (înspre gara Popeliuchi). Transferul aurului s-a făcut în contul contravalorii livrărilor de arme şi de muniţii (multe de calitate îndoielnică) făcute de URSS în primele luni ale războiului şi ca un gaj pentru tranzacţiile viitoare. [E adevărat, atât România – Vechiul Regat de până la 1918, stat neutru înainte de august 1916 – cât şi Spania, care, la fel ca Ţările de Jos, Norvegia, Danemarca ori Elveţia, şi-a menţinut neutralitatea în Primul Război Mondial până la finele conflagraţiei, şi-au sporit semnificativ rezervele de aur în acei ani. Dar, oare, cât de mare să fi fost capacitatea de a genera avuţie a acelei Românii nereîntregite, clădită pe cele două principate dunărene atât de spoliate de puterea suzerană otomană (unde Brâncoveanu era poreclit Altın Bey) şi nu numai de aceasta, dacă, după aprecierile guvernatorului BNR, partea metalică a tezaurului transferat la Moscova în anii 1916 şi 1917, alcătuită, e adevărat, doar în parte din lingouri, reprezenta echivalentul a 91,4 tone de aur fin? Să ţinem cont şi de faptul că producţia de aur a României Mari, în care, la 1920, minele şi uzinele de procesare a minereului din Ardeal erau considerate printre cele mai moderne din Europa, era în jur de 4 tone anual.]

Ambiguitatea întreţinută de regimul franchist în privinţa rezervelor de aur găsite în seifurile băncii centrale la momentul cuceririi Madridului, ca şi exploatarea în scop propagandistic a chestiunii aurului dat pe mâna Moscovei, au făcut ca negocierile bilaterale să stagneze vreme îndelungată. Aranjamente cu un caracter confidenţial au fost realizate abia după dispariţia lui Franco. In tot acest timp, relaţiile tensionate şi ireconciliabile din punct de vedere ideologic dintre regatul fără rege al Spaniei şi imperiul sovietic s-au răsfrânt şi asupra confruntărilor sportive dintre cele două reprezentative ale acestora. Mai ales, întâlnirile fotbalistice au fost extrem de încrâncenate.

În 1960, s-au desfăşurat fazele finale ale întâiului Campionat European de fotbal (pe naţiuni). La 29 mai, pe stadionul „V.I.Lenin“ din Moscova urma să aibă loc primul meci din sferturile de finală, dar Franco personal le-a interzis deplasarea în URSS jucătorilor echipei naţionale a Spaniei, în timp ce federaţia sovietică a refuzat desfăşurarea partidelor tur-retur pe teren neutru. Turneul final din Franţa a fost adjudecat de reprezentativa URSS, care a învins în finală reprezentativa RPF Jugoslavia (scor 2-1). După patru ani, titlul de campioană europeană a fost câştigat de Spania, turneul final având loc pe propriul teren. In finală, spaniolii s-au impus greu (tot cu 2-1), în faţa campioanei en-titre, Uniunea Sovietică, la 21 iunie 1964, pe stadionul Santiago Bernabéu.

Partida desfăşurată acum o săptămână pe aceeaşi arenă între Real Madrid, echipa favorită a lui Franco, cel care i-a readus coroana Spaniei pe escudo în 1939, după ce denumirea clubului îi fusese redusă la Madrid FC, în cei opt ani ai celei de-a doua republici spaniole, şi Sheriff Tiraspol, reprezentanta unei entităţi statale în care secera şi ciocanul sunt omniprezente, atât în simbolistica oficială (stema şi drapelul R.M.N.), cât şi în mentalul colectiv, s-a înscris în seria confruntărilor memorabile hispano-sovietice. Cu tot contextul internaţionalizării şi globalizării mişcării fotbalistice, care a făcut ca actorii în sine să fie atât de diverşi, iar conotaţiile ideologice – absente, şi cu toată puterea financiară incontestabilă a clubului spaniol, victoria (de etapă) a revenit celor de la Tiraspol.

Intr-atât de mare a fost surpriza, încât chiar şi reporteriţa de la RIA Novosti a ţinut să-l întrebe pe Vadim Krasnoselski, în finalul interviului acordat de acesta: «Ce le recomandaţi fotbaliştilor ruşi, astfel încât să joace la fel de bine ca şi cei din Pridnestrovia [Sheriff]?» La care, liderul de la Tiraspol, dovedind o doză de umor ce ar putea părea unora doar expresia unei limbi de lemn, a răspuns: «Aş dori să le recomand fotbaliştilor din Rusia să-şi iubească patria şi să o apere pe terenul de fotbal. Asta e tot!»

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.