Francisc – Papa venit „de la capătul lumii”

Articol scris de Alberto Castaldini

Au trecut zece ani de când Papa Francisc a apărut, în seara zilei de 13 martie 2013, în loggia Bazilicii Sf. Petru. „M-au luat aproape de la capătul lumii”, le-a declarat cardinalilor suveanul pontif sosit din Argentina, unde strămoșii săi italieni emigraseră în căutarea unei vieți mai bune. Unii „vaticaniști” au interpretat acele cuvinte într-o perspectivă escatologică poate pentru că știau că un papă iezuit nu folosește cuvintele la întâmplare. Jorge Mario Bergoglio, fost arhiepiscop de Buenos Aires, este de fapt membru al Societății lui Isus fondată de Sfântul Ignatie de Loyola la mijlocul secolului al XVI-lea, în timp ce creștinismul cunoaștea o nouă divizare în inima Europei. În scurt timp, iezuiții au devenit, în acea vreme, trupele alese ale papei, înarmate cu doctrină, discernământ și spiritualitate. Oameni concreți iezuiții. Printre primii membri de origine spaniolă au fost chiar „noi creștini” descendenți ai evreilor convertiți de regii catolici. Ulterior, în plină Contrareformă, accesul acestora la companie a fost interzis. Modernitatea pe cale de a se naște se amesteca ușor cu temeri străvechi.

Papa Bergoglio este un iezuit postcontemporan: el ascultă lumea și lumea, dacă vrea, îl ascultă. El nu o cere. De la început, el a revoluționat protocolul Vaticanului. Un exemplu a fost alegerea de a nu dormi în palatul apostolic, pe care în schimb îl folosește pentru a-și primi oaspeții într-o vizită de stat. Apoi, preferă comunicarea directă. Felul său de a vorbi amintește în anumite privințe de Ioan al XXIII-lea, care a fost însă un diplomat expert. Bergoglio, în schimb, cunoaște diplomația discernământului, care nu acordă atenție formei, dar preferă substanța, fără a căuta neapărat acordul interlocutorului. În dialogul său, el, persoană care s-a aflat în relații excelente cu rabinii argentinieni, nu urmărește întotdeauna să ajungă la un rezultat agreat. Fiecare poate rămâne în pozițiile sale și poate că Dumnezeu va rosti cuvântul său în inima fiecăruia. El este marele sfàtuitor care a creat lumea și acele creaturi fragile și extraordinare care sunt oameni.

Când cardinalul Bergoglio a fost ales papă, personal nu am fost foarte surprins. Îmi amintesc ceea ce, cu câțiva ani mai devreme decât anul morții papei Ioan Paul al II-lea, un prieten iezuit în vârstă maestru al meu, îmi spusese că, următorul papă ar putea fi el, cardinalul de Buenos Aires, despre care nu știam mare lucru. Mi-a explicat apoi că Bergoglio era atent la problemele sociale, la marile schimbări din lume, dar că avea și propria sa soliditate spirituală care ii permitea să pătrundă în inima și gândul interlocutorilor. A mai adăugat că are un caracter sensibil, dar și hotărât. Pe scurt, un adevărat iezuit.

Prietenul meu a ratat cu puțin predicția: Bergoglio a devenit succesorul lui Petru în runda următoare, după demisia lui Joseph Ratzinger, papa teolog. Era probabil momentul potrivit. Până atunci, niciodată un iezuit nu a devenit papă. Timp de secole, singurul papă iezuit nu a putut fi decât cel „negru”: așa a fost numit întotdeauna, cu un strop de ironie, superiorul general al Societății lui Isus care a ajuns să aibă peste treizeci de mii de membri în toată lumea.

Papa Francisc era deja bătrân în ziua alegerii sale, dar puterea vocației sale misionare, conform învățăturilor Sfântului Ignatiu, i-a oferit o reducere de vârstă. Venit de pe un continent în care Biserica Catolică de astăzi se află în dificultate după hegemonia seculară care a urmat cuceririi europene, Papa Bergoglio este pe deplin conștient că credința nu se bazează doar pe numere. Credința este o condiție profundă a inimii și a rațiunii, iar fără o conștiință morală poate fi în zadar. “Conservatorii” îl critică pe Francisc pentru reformele sale (și se tem de el). “Progresiștii” îl sărbătoresc (dar uneori nu îi înțeleg deciziile). Motivul este simplu: acest papă se pune în fața lui Dumnezeu și a lumii ca un om simplu printre frații săi. Nu este mulțumit, dar nu uită că este păstorul oilor sale, al turmei pe care Hristos i-a încredințat-o pentru a o păzi de lupi. Dar tot păstorul este cel care vrea să cunoască și să înțeleagă acei lupi, pentru că poate ei nu au cunoscut niciodată un păstor care să fie atent cu turma lui pana la ultima mărturisire. Bergoglio nu a învățat sensul cuvântului martiriu din textele antice. L-a trăit în patria sa, Argentina. Viața multor copii și nepoți de emigranți sosiți „la capătul lumii”, plini de speranță, a fost acolo spulberată, în timpul misiunii sale preoțești si al episcopatului sàu argentinian, de violența dictaturii militare. Vocile acestora au fost înăbușite, mărturisirea lor a fost negată. Astăzi noii martiri sunt victimele nedreptății, victimele conflictelor, victimele Mării Mediterane abandonate de contrabandişti și puternicii lumii. O altă temă care ține inima Papei Francisc este războiul care se poartă în Ucraina. El a explicat de ani de zile că un al treilea război mondial este în desfășurare. Dar asta ar putea exploda cu un singur fulger. Papa Francisc și-a asumat o poziție de mediere între Moscova și Occident, dar știe să distingă dinamica agresiunii și apărării, știe să recunoască mecanismele reale care se ascund în spatele narațiunii mediatice.

Privirea lui rămâne mereu fixată asupra condiției umane. Îmi amintesc de vizita lui Bergoglio în România în primăvara lui 2019. Dacă ar fi să o compar cu vizita anterioară a Papei Wojtyla – eveniment istoric într-o națiune cu majoritate ortodoxă – mi se pare că diferența constà a în modul in care cei doi suverani pontifi priveau in istorie. Ioan Paul al II-lea, pe atunci aplecat de suferință, a fost un om est-european care a experimentat totalitarismul și care se gândea la un nou viitor posibil prin prisma memoriei sale afective si intelectuale. Francisc ne-a apàrut, in momentul acelei vizite, ca si acum, un om al unei lumi noi, care își observă rădăcinile europene cu dezamăgire și caută o gură de aer proaspăt și în Orient. Îmi place să cred că în călătoria de la București la Blaj privirea perspectivală a Papei Bergoglio s-a extins dincolo de granițele României, încadrându-se într-un spațiu de evolutie larg . După zece ani de „domnie“, Papa Francisc rămâne omul și iezuitul care ne surprinde, ale cărui gesturi le vom înțelege mai bine, poate pe deplin, ceva mai târziu, într-o altă zi. Datorită acelei conștiințe mature la care, raționali și în deplină conștiință, vom putea ajunge.

(Traducere din it. de George Maxim)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.