Corespondență din Franța de la Dan Culcer

Fenomenul remarcabil este imensitatea neparticipării la vot.

Date generale (Franța, municipale 2026)

Număr alegători înscriși: 48.474.213

Număr total votanți (ambele tururi cumulate): 27.678.488

Rată de participare: ≈ 57,1%
Voturi valabil exprimate.
Voturi valide: 26.182.365
Buletine anulate / albe (estimare derivată).
Diferența dintre votanți și voturi valide: 27.678.488 – 26.182.365 = 1.496.123
Adică ≈ 1,5 milioane buletine nevalide (anulate + albe)
Datele de mai sus sunt agregate național, cumulate pe primul plus al doilea tur.
Pentru turul 2 separat: votanți: ≈ 9,6 milioane
Context. Participarea a fost relativ scăzută (în jur de 57% final), tendință de absenteism ridicat, mai ales la tineri, la clasele populare, în orașe mari.

Concluzie clară

• ≈ 48,5 milioane înscriși
• ≈ 27,7 milioane votanți
• ≈ 1,5 milioane buletine nevalide

adică: aproape 1 din 3 alegători NU a votat, iar dintre votanți, ~5–6% voturi au fost anulate sau albe.

Deziluzie, neîncredere în oamenii politici care concurează și care gestionează, lipsă de speranță, contestarea sistemului electoral care nu mai permite ștergerea de liste a indezirabililor, de unde votul alb sau anulat.

Sursa publică : Le Monde.fr

French municipal elections: Second round turnout sinks to 48.1% at 5 pm

avant-hier

Pot fi considerate alegerile pentru primari din 15 și 22 martie un test pentru orientarea general politică a Franței? Cine câștigă dacă, în etapa prezidențială viitoare, care se pregătește, dreapta ajunge la putere? Ce clasă sau pătură socială reprezintă dreapta moderată sau dreapta zisă extremă actuală? Are dreapta așa zis extremă (prin ce este ea mai extremă decât stânga extremă? [1]) un program social și economic care să ducă la ridicare nivelului de viață a majorității populației, inclusiv deci a «proletariatului», clasa care, cu expresia marxistă de neuitat,  nu are de pierdut decât lanțurile? Mai există, în acest sens, un proletariat în Franța? Este un proletariat de origine franceză sau așa zisul proletariat e format din imigranți algerieni, tunisieni, marocani, libanezi, irakieni, iranieni, ucrainieni, români, polonezi, turci, unde românii, polonezii și ucrainienii sunt singurii europeni originari? Sau un amestec, în care revendicările etnice, identitare, se combină cu revendicările sociale?

Ce clasă sau pătură socială reprezintă stânga moderată sau stânga extremă? Există un curent de centru politic în Franța sau existența Centruluiu este doar un deziderat al celor care se află în culisele carierei președintelui Macron sau a viitorului candidat centrist, fostul prim-ministru macronist, Edouard Philippe? Politica lui Macron a fost doar o fațadă a intereselor capitalului financiar speculativ, transnațional prin definiție, chiar dacă localizat poștal sau domiciliat în Franța, pe unul din bulevardele unde poseda și frecventa un loc de desfrâu pedofilul și escrocul Epstein?

Cine conduce, de fapt, lumea și Europa? Politicienii aleși pe perioade scurte sau, cu programele lor pe decenii, organizațiile transnaționale de tipul băncilor mondiale, fundațiilor de tip Soros, Musk, sau cluburile de reflecție politică și antropologică de tip Davos, șefii spirituali ai unor biserici neoprotestante, evanghelice, sectele iudaice de tip liubavici, cele din urmă în numele venirii cu grăbire a unui Messia.

Spre ce ne conduc toți aceștia, împreună sau în concurență, atunci când nivelul oceanelor crește masiv, resursele energetice sunt supra-exploatate, apa nepoluată devine o sursă rară și banii sunt fabricați fără limite ca și hârtia igienică cu care ne ștergem la  ?

Europa trăiește o confruntare care depășește cu mult competiția electorală clasică: este o luptă simultană pentru controlul sensurilor, al emoțiilor colective și al resurselor economice, o confruntare în care dreapta și stânga nu mai sunt doar doctrine, ci vectori de interpretare ai unei realități devenite instabile sub efectul cumulativ al războaielor, al crizei energetice și al dezechilibrelor demografice.

Citește și: De la Siria la Ucraina: cum este legat Putin de migrația masivă spre Europa

Războiul din Ucraina ca și agresiunile declarate apărări din Orientul Mijlociu nu au produs doar o reașezare geopolitică, ci au amplificat insecuritatea socială și au accelerat o polarizare latentă, transformând spațiul public într-un câmp de bătălie semantică în care cuvintele redevin instrumente de putere. Vocabularul presei mainstream, dominantă și gălăgioasă, surprinde exact această dimensiune: etichetele recurente precum „extremă dreaptă”, „populism” sau „derapaj iliberal” nu sunt simple descrieri, ci cadre interpretative stabile, rigide și totuși ambigue, menite să delimiteze legitimitatea și să orienteze percepția colectivă, ceea ce înseamnă că lupta pentru electorat începe înainte de vot, în limbajul care structurează realitatea politică.

Această bătălie simbolică este inseparabilă de un fond material tensionat. Inflația energetică, stagnarea veniturilor și presiunea asupra serviciilor publice au creat un teren fertil pentru mobilizarea politică, iar diferența dintre dreapta și stânga se articulează tot mai mult în jurul modului în care fiecare tabără traduce aceste dificultăți în narațiuni coerente. Dreapta, în special cea calificată drept radicală, concentrează discursul pe insecuritate, pe pierderea controlului frontierelor și pe erodarea identității colective, în timp ce stânga pune accentul pe inegalitate, redistribuție și drepturi universale.[2] Cu toate acestea, putem observa o convergență paradoxală: ambele critici vizează, în mod diferit, globalizarea neoliberală, ceea ce sugerează că opoziția clasică stânga-dreapta este traversată de o tensiune comună față de ordinea economică actuală, gestionată și dominată de trei forțe majore: capitalul financiar bancar speculativ, rețelele sociale corelate cu inovația tehnologică inutilă și complexul militaro-industrial.

În acest context, alegerile municipale din martie 2026 nu pot fi interpretate ca un verdict ideologic definitiv asupra orientării Franței, dar nici nu sunt irelevante. Ele funcționează mai degrabă ca un indicator al implantării teritoriale și al capacității de mobilizare a diferitelor forțe politice, reflectând transformări sociologice lente mai degrabă decât opțiuni doctrinare ferme. Votul local rămâne puternic influențat de logici de proximitate și de evaluarea pragmatică a administrației, dar acumularea acestor rezultate conturează o hartă a tensiunilor sociale care poate anticipa tendințe la nivel național. Din acest punct de vedere, ele sunt un test indirect al reconfigurării electoratului, în special al celui popular, care devine miza centrală a confruntării.

Citește și: Noul primar al Parisului: rădăcini comuniste, abuz sexual, acuzații de trădare și tur cu bicicleta după victorie

Dreapta contemporană, în special în forma reprezentată de Marine Le Pen și Jordan Bardella, nu mai este expresia exclusivă a elitelor conservatoare, ci a unei coaliții sociale formate din clase populare dezindustrializate, salariați precari și segmente ale micii burghezii amenințate de declin social și material. Dreapta contemporană propune un program hibrid, în care protecția socială este menținută, dar condiționată național, iar intervenția statului este acceptată în măsura în care apără economia internă și limitează concurența externă. Această combinație care poate fi descrisă ca un amestec de protecționism și critică a globalizării, explică de ce dreapta radicală reușește să capteze o parte a electoratului tradițional de stânga: ea oferă răspunsuri simple la anxietăți complexe, fără a propune însă un model macroeconomic complet coerent. Capacitatea ei de a ridica nivelul de trai depinde de context: măsurile protecționiste pot produce efecte imediate, dar riscă, pe termen lung, să genereze tensiuni economice și izolare. Desigur, atâta vreme cât sistemul acesta ar fi singular în Europa.

Izolarea nu ar putea să se realizeze dacă mișcări politice similare s-ar instala nu doar în Occident (Spania, Italia) ci și în alte țări central sau est europene. În acest sens, sub forma unor reacții incoerente la pierderea suveranității, în țări ca Ungaria, Slovacia, Serbia, România apar tendințe de emancipare tot mai vizibile, față de centralismul birocratic al Uniunii Europene, chiar dacă boicotate de sistemele postcoloniale oligarhice ajunse la putere după 1990, animate de o nouă burghezie compradoră, descendentă a aparatului de partid și de securitate, noii  colaboraționști ai delegaților puterilor coloniale în cadrul «Revoluției», un pseudonim al Restaurației.

Stânga, la rândul ei, este divizată între o componentă moderată, reprezentată de figuri precum Olivier Faure, și o stângă radicală articulată în jurul lui Jean-Luc Mélenchon, a cărei bază socială este compusă din funcționari, tineri urbani și segmente ale populației provenite din imigrație. Ea susține o redistribuție extinsă și o deschidere mai mare față de imigrație, justificată prin universalismul drepturilor, dar criticată de adversari ca fiind deconectată, incapabilă să prevadă costurile sociale concrete, așa cum s-a întâmplat în perioada președinției pseudo-socialistului  François Mitterand, cu echipa sa dominată de marea burghezie urbană și financiară, denumită „stânga caviar”.

Întrebarea dacă această stângă «universalistă» care teoretizează un rasism invers, un etnism al noii identități, sub numele de creolizare, a fost sau este un aliat obiectiv al capitalului, nu poate primi un răspuns simplu: există o convergență funcțională în privința gestionării îmbătrânirii demografice contra pierderii vitalității globale, a scăderii natalității populației autohtone, prin încurajarea accesului la forță de muncă migrată. Dar există divergențe majore între politica marelui capital în ceea ce privește reglementarea pieței muncii și nivelul protecției sociale, ceea ce face improprie ideea unei alianțe deliberate.

Pentru a continua analiza e necesară o clarificare a conceptelor. „Stânga universalistă” se referă la o orientare politică ce pune accent pe egalitate universală (indiferent de origine, cultură, etnie), susține concepte precum: multiculturalismul, incluziunea, „creolizarea” (amestec cultural ca valoare).

Există o poziție critică față de această stângă, care promovează un fel de „etnism invers” (adică accent pe identități minoritare) sau chiar un „rasism invers”.

„Capitalul” / „marele capital” desemnează marile structuri economice (corporații, piețe globale), interesul lor principal fiind existența unei forțe de muncă disponibilă, flexibilă, relativ ieftină.

Ideea de „convergență funcțională” admite existența unei convergențe, dar nu neapărat o coordonare conspirativă. Aici suntem în întuneric. La Davos, unde participă persoane nealase și nedelegate, se decid acțiuni în jurul cărora nu se se face nici o comunicare transparentă, dar care dirijează liniile macroeconomice ale lumii. Nu e conspirație ci coordonare. Necesară desigur, dar de ce netransparentă? S-au discutat desigur problemele demografice în societățile occidentale: îmbătrânirea populației, scăderea natalității, pierderea „vitalității” economice. Singura soluțiae practică nu poate fi decât, pe termen scurt, migrația (forță de muncă din exterior). Dar acest proces este pe cale să producă, alături de beneficiile imediate, reacții despre a căror forță nu știm prea multe.

Convergența: Stânga universalistă susține deschiderea și integrarea migranților (din motive ideologice și morale). Capitalul susține accesul la migranți (din motive economice). Rezultat: ambele ajung să sprijine aceeași politică (migrația), dar din motive diferite.

Această convergență NU înseamnă aparent o alianță reală. Pentru că există conflicte serioase între ele: pe piața muncii, unde capitalul vrea flexibilitate, costuri reduse, dereglementare. Stânga vrea protecția angajaților, salarii mai mari, reguli stricte. Aici interesele sunt opuse, nu convergente.

În schimb există coincidențe de interes (mai ales pe tema migrației), dar nu există o alianță deliberată sau coerentă, deoarece, în alte domenii esențiale, sunt în conflict structural.

Am adoptat în paragrafele anterioare un ton polemic, folosind termeni «controversați» :„rasism invers”, „etnism”, „creolizare” (într-un sens critic). Desigur, acestea nu sunt concepte neutre ci reflectă o poziționare ideologică, nu doar a autorului acestui text ci și a celor care le-au inventat. Toată presa mainstream poate fi clar identificată prin prezența a doi termeni, prin care se definesc inamicii acesteia, persoanele sau afirmațiile opozanților ar fi «controversate», adică neconvenabile, neintegrabile discursului corect politic, ideile, afirmațiile acestora, chiar dacă argumentate, devin imediat «derapaje», prin simplul fapt că nu intră în patul lui Procust. Ca exercițiu de presă concret, autocritic, propun deci o reformulare simplificată. Mă postez astfel în rândurile celor care realizează un derapaj controlat, adică autocenzura.

Textul meu devine astfel lins și curățel: « Stânga progresistă și marile interese economice nu sunt aliați în mod intenționat, dar uneori ajung să susțină aceleași politici (precum migrația), din motive diferite. Totuși, în chestiuni fundamentale (drepturile muncii, protecția socială), ele rămân în conflict.»

Dar dacă, de fapt, este vorba de o mască a «stângii progresiste», ca accea purtată de toți socialiștii francezi în ultimele decenii, de care se folosesc pentru a junge la putere și a servi pe cei care îi finanțează? Că doar mitingurile lui Jean Luc Melanchon (la extrema stângă), ca și cele ale lui Eric Zemmour (la extrema dreaptă) costă bani mulți, care nu pot provenit din cotizațiile membrilor partidelor respective. Atunci de unde? O parte vin din fonduri publice. Restul? Cine plătește? Cei care joacă la ambele capete.

Problema proletariatului ilustrează cel mai bine transformările structurale ale societății franceze. Clasa muncitoare clasică, omogenă și industrială, aproape că a dispărut, prin efectele dramatice  dezindustrializării[3] începută acum peste patru decenii, a exportului producției în țările cu cost social redus și exigențe ecologic minime (China, India, Indonezia).

Clasa muncitoare clasică a fost înlocuită de un conglomerat eterogen de lucrători precari, autohtoni și imigranți, în care revendicările sociale și cele identitare se suprapun și uneori se contrazic. Nu mai există un proletariat unitar, ci o pluralitate de situații sociale, ceea ce complică radical reprezentarea politică. Dreapta mobilizează identitatea națională a segmentelor autohtone, în timp ce stânga mobilizează solidaritatea între grupuri diverse, dar această dublă mobilizare produce o fragmentare a câmpului social, nu o coeziune.

În acest peisaj, centrul reprezentat de Emmanuel Macron apăruse, la primul său mandat, ca o încercare de echilibru între deschiderea economică și menținerea statului social, dar este acum tot mai clar perceput, de o mare parte a electoratului, ca expresia intereselor capitalului globalizat. Această percepție nu este complet nefondată, în măsura în care politicile sale favorizează integrarea în economia globală și stabilitatea financiară, dar ea simplifică excesiv realitatea, ignorând constrângerile structurale ale unei economii interdependente. Centrul există ca forță politică, dar este fragil pentru că nu oferă un răspuns simbolic puternic anxietăților identitare.

Întrebarea despre cine conduce cu adevărat lumea și Europa nu poate fi redusă la o singură instanță de putere. Politicienii aleși operează într-un sistem în care piețele financiare, marile companii, organizațiile internaționale precum World Economic Forum (Davos) și rețelele de influență intelectuală și economică au un rol real, dar niciuna dintre aceste componente nu deține controlul absolut. Puterea este distribuită și concurențială, iar deciziile rezultă din interacțiunea acestor niveluri, nu dintr-un centru ocult unic. Figuri precum Elon Musk, modelul unei noi forme de dictatură soft, simbolizează această mutație către un capitalism tehnologic capabil să influențeze direct spațiul public, dar nu îl controlează în mod total.

Alegerile municipale din Franța: profilul consilierilor municipali

Trecerea, în SUA, de la președintele Biden, o variantă de Trahanache integral senilizat, la președintele Trump, o variantă de Superman paranoic, ne oferă un spectacol al crizei de stil și de metodă, de criză a «modelului democratic» nord-american, pe care toți acești servitori ai Imperiului vor să-l impună și exporte, cu sacrificarea legalității elementare, cu violență, proces în care ultimul președinte al Americii face comunicare politică pe rețele sociale și joacă un poker mincinos.

În fundalul acestor confruntări se află o tendință structurală mai profundă: presiunea combinată a declinului demografic, a schimbărilor climatice și a limitelor resurselor. Aceste constrângeri fac improbabilă revenirea la un model stabil de creștere și favorizează conflictul pentru distribuția resurselor, atât la nivel social, cât și internațional. În acest sens, Europa nu se îndreaptă spre o soluție clară, ci spre o perioadă de ajustări succesive, în care alternanța între modele politice și intensificarea polarizării devin norma.

Astfel, răspunsul la întrebările inițiale nu poate fi unul simplu sau definitiv. Alegerile locale sunt un indicator, dar nu o sentință; dreapta radicală reprezintă în mare măsură clasele afectate de globalizare, dar nu oferă o soluție economică stabilă; stânga apără universalismul, dar riscă să ignore tensiunile concrete ale integrării; iar centrul încearcă să mențină echilibrul, dar pierde teren simbolic.

Nu există un singur actor care să conducă, ci un sistem complex de puteri interdependente. În cele din urmă, adevărata confruntare nu este între dreapta și stânga în sens clasic, ci între diferite moduri de a răspunde aceleiași crize: cum poate o societate atât de neomogenă să rămână măcar elementar democratică, ideal prosperă și aparent coerentă într-o lume în care resursele sunt limitate, identitățile sunt fragmentate, iar viitorul devine tot mai incert, așa cum a fost, de altfel, întotdeauna.

[1]      În Franța, sub aparenta și relativ calma dezbatere democratică, ante  sau post electorală, se ascund  conflicte profunde care se manifestă violent prin bătăliile de stradă dintre organizațiile de tineret ale stângii și cele ale dreptei, care se termină uneori prin mutilări sau crime, având consecințe penale. Exemplu, o intervenți în forță a organizației «Tânăra Gardă», formațiune de extremă stângă, având ca model istoric organizații socialiste din perioada Frontului Popular, adică anii 30, s-a terminta cu linșarea unui manifestant identitar.
https://fr.wikipedia.org/wiki/Jeune_Garde_antifasciste
Referințe se pot face și la povestea grupului de adolescenți comsomoliști -un soi de uteciști ruși- care au creat un grup secret de rezistență antinazistă la Krasnodon, în zona de ocupație germană, grup a cărei activitate și destin tragic au fost epicizate și mitologizate într-un roman sovietic publicat de Alexandr Fadeev.

https://fr.wikipedia.org/wiki/La_Jeune_Garde_(roman)

Singura problemă, în acest caz, este folosirea rituală a etichetei «fascist». În loc să invente termenul adecvat, aceste organizații semiclandestine utilizează vechi etichete actualizate greșit, deși este evident că nu există nici o legătură politică între fascismul italian și mișcările franceze ale dreptei identitare actuale, ale căror rădăcini sunt în Franța, ale căror reacții ideologice au apărut pe fondul problemelor generate de imigrația fără bariere, bazate pe temerile legate de «marea înlocuire»‚ ca și în Anglia, Italia, Danemarca, Suedia, Ungaria, de pildă.

Oricine a trăit sau trăiește în Franța de mai mult de 30 de ani poate observa o modificarea demografică vizibilă desigur mai ales în zonele urbane mari și dense. Dacă cineva vede o tânără mamă africană cu cinci copii care se îndreaptă spre centrul de distribuire a ajutoarelor, dacă cineva știe că femeile europene nu mai fac prunci decât târziu și puțini, unul sau maximum doi, neliniștea identitară devine explicabilă, dacă nu simpatică sau progresistă. Rămâne de știut dacă imigrația noneuropeană în Franța și în țările citate era necesară, legală, dacă putea fi controlată și cui folosește în realitate.
Etichetarea stângistă a dreptei radicale are simetrii, dacă nu echivalențe, în termenii folosiți de dreapta pentru definirea stângii. Dar, cum spunea Jean Cocteau, dacă nu mă înşel, nu ne putem îmbăta cu etichetele de pe sticle.

[2]      Drepturile universale, predicate de stânga sau extrema stângă, sunt frumoase dar foarte depărtate idealuri umaniste. Proclamarea lor nu este suficientă pentru a le transforma în realități sociale și politice. Stânga radicală, ca și toti revoluționarii de profesie sunt adepții uniformizării, pe care o numesc egalitate, a forței, care le este instrument, și sunt victimele nerăbdării, atitudini care au stat de secole la baza tuturor utopiilor, niciodată realizabile, totdeauna generatoare de teroare.

[3]      La sursa dezindustrializării Europei occidentale, a șomajului masiv și a dificultăților de a găsi soluții de reamenjare a țesutului productiv real, ca și cazul în României, de altfel, se află probabil mai ales liberalizarea piețelor.­ Cine a susținut liberalizarea în Franța? Aici lucrurile devin interesante: nu a fost doar dreapta — ci un consens larg. Stânga (pseudo-socialistă) prin François Mitterrand a lansat inițial: politici de stânga (1981), apoi a fost amorsat „virajul din 1983”, prin acceptarea economiei de piață globalizate. Jacques Delors a fost arhitect al pieței unice europene, promotor al integrării economice. Stânga a susținut integrarea europeană, deschiderea economică,dar cu protecție socială. Dreapta liberală : Jacques Chirac, Nicolas Sarkozy vin cu o susținere clară pentru economie de piață, globalizare, pentru încurajarea unei ipotetice competitivități pozitive.

Diferența față de stânga:
 mai puțin accent pe protecție socială. La nivel internațional, Franța a participat activ la Acordul General pentru Tarife și Comerț și la crearea Organizația Mondială a Comerțului. Deciziile nu au fost impuse din exterior, Franța a fost co-decident. Paradoxul francez : Franța a susținut simultan liberalizarea comerțului și protecția socială internă. Rezultatul: economie deschisă și presiune pe industrie, stat social ceea ce implică costuri sociale ridicate. Apare astfel o tensiune structurală: competitivitate vs protecție socială. Dezindustrializarea Franței nu este deci rezultatul unei singure decizii ci efectul liberalizării globale (inclusiv prin Organizația Mondială a Comerțului), prin integrarea europeană, strategii corporative, model social intern. Politic vorbind atât stânga, cât și dreapta au contribuit la dezindustralizare, diferența a fost în modul de gestionare, nu în direcția generală.