Fundaţia Barnes, o colecţie unicat lângă clopotul libertăţii

O colecţie ce valorează 25-30 de bilioane

Dacă eşti un iubitor şi un cunoscător al picturii impresioniste şi postimpresioniste şi ai norocul să ajungi în Philadelphia, este de neiertat să nu-ţi rezervi măcar o zi întreagă pentru a privi capodoperele din Colecţia Barnes, adăpostite de Fundaţia Barnes. 69 de picturi de Cézanne, mai mult decât au împreună toate muzeele din Paris, 178 de pânze pictate de Renoir, 60 de Matisse, între care şi celebrul tablou Le Bonheur de vivre, 44 pânze de Picasso, creaţii ce-ţi taie respiraţia de Vincent Van Gogh, Henri Rousseau, Modigliani, De Chirico, Soutine, Edgar Degas, Georges Seurat… Opere majore, dintr-o colecţie ce cuprinde 2.500 de lucrări de artă, între care 800 de picturi, mobilier, ceramică, sculptură, tapiserii, feronerie…

Anul acesta am revăzut pentru a treia oară această colecţie, estimată la peste 25 de miliarde de dolari. Şi ştiu că voi dori s-o privesc ori de câte ori mă voi afla în Philadelphia, oraşul care are drept simbol clopotul libertăţii. Aici s-a născut America, aici a fost prima capitală a Statelor Unite.

Clopotul libertăţii

Modigliani, Jeanne Hebuterne

Clopotul libertăţii din Philadelphia are o crăpătură vizibilă. S-a încercat o nouă turnare a bronzului fără succes. Toate eforturile n-au reuşit să micşoreze crăpătura în bronz, ci doar s-o oprească. Libertăţile nu sunt perfecte. Ele tind spre desăvârşire, fără s-o atingă. Nu controlăm sau cenzurăm libertatea, ci fisura din ea, care poate să crească.

Pe acest clopot de bronz apare inscripţia “Proclaim Liberty throughout all the Land”. Clopotul libertăţii a răsunat atunci când a fost adoptată Declaraţia de Independenţă. M-am gândit la un poem al lui Nichita Stănescu, Lecţia despre cub, aflat învolumul Opere imperfecte. E o lecţie despre imperfecţiunea din perfecţiune. În arhitectură, controlul fisurărilor este o artă şi o meserie. În Orient, fisurile sunt prinse în aur, într-o montură care le înnobilează.

Matisse, Le Bonheur de vivre

Fundaţia Barnes este expresia cea mai împlinită a libertăţii în artă, a libertăţii de a colecţiona valorile în care crezi. La vremea constituirii acestui tezaur, Barnes şoca prin obstinaţia lui de a achiziţiona picturi aflate, după mulţi, în căutarea imperfecţiunii, a stridenţei, a condiţiei de proscris, de artist refuzat de Saloanele de artă. Colecţia reprezenta o provocare a mentalităţilor conservatoare, etanşe. Barnes era considerat un amator de culori stridente şi de pictură urâtă. The Art of the Steal Paints and Ugly Picture era eticheta fluturată de specialiştii vremii din Philadelphia cu privire la colecţia adunată de milionarul excentric în clădirea construită anume la Merion. Mai precis, în Lower Merion, pe o proprietate ce deţinea un Arboretum, creat de un cunoscut horticultor, veteran al Războiului Civil, căpitanul Joseph Lapsley Wilson, fostul proprietar. Soţia lui Albert C. Barnes, originară dintr-o familie înstărită din Brooklyn, o mare iubitoare de horticultură, va dezvolta acest Arboretum dăruind colecţiei soţului ei cea mai fericită întâlnire dintre Cultură şi Natură. Laura a primit numeroase recunoaşteri şi titlul de Doctor Honoris Causa pentru programul de educaţie în horticultură pe care l-a dezvoltat în cadrul Fundaţiei Barnes, vreme de câteva decenii. Ea a lăsat propria ei colecţie de artă Muzeului din Brooklyn, despre care voi scrie cu alt prilej. Printre picături, descopăr cum se adună paginile unei cărţi la care lucrez, dedicată filantropiei americanilor în domeniul culturii şi artelor.

Cine a fost Albert C. Barnes şi cum a devenit el un mare colecţionar?

Cezanne, Natură moartă

Timpul a confirmat clarviziunea iconoclastului Albert Combs Barnes, celebru prin cerbicia şi forţa lui de a merge împotriva curentului, dictat de lideri de opinie discutabili, de prejudecăţi şi mondenităţi găunoase. Barnes a fost colecţionarul care i-a luat în răspăr pe toţi cei care îşi închipuiau că deţin în perpetuitate dreptul de a impune ierarhii, de a stabili ce este valoare şi ce nu este valoare în artă. Un fragment din scrisoarea pe care i-a trimis-o arhitectului Paul Philippe Cret, care i-a construit casa şi clădirea care-i vor adăposti colecţia, ne dezvăluie prăpastia care exista între Barnes şi gustul conservator din Philadelphia: “Prevăd că voi întâmpina o serie de greutăţi în încercarea de a corecta prejudecăţile publicului cu privire la misiunea instituţiei noastre, aşa că m-aş bucura să am o oarecare maşinărie instalată chiar în faţa intrării principale a galeriei, ca să scot în evidenţă intenţiile noastre cu privire la eunuci, cretini, diverşi terchea-berchea, exploatatori de profesie şi falsificatori de valori, reprezentaţi de indivizi de teapa lui Watts, Braun, Crawford, Lewis, Morris etc. În eventualitatea că aceştia ar apărea vreodată pe proprietatea noastră. M-am gândit la o mitralieră, la un scaun electric, la o trapă deschisă în podea, în care să cadă respectivii, direct într-o temniţă subterană, dar, în orice caz, aceste mijloace mi se par prea fine şi insuficient de convingătoare pentru a arăta dispreţul meu faţă de culmile pe care le ating cei ce se întâlnesc în cercurile artistice din Philadelphia. Dacă există vreo soluţie de arhitectură sau inginerie care să rezolve propunerea mea, aş dori s-o includeţi în planurile proiectului”.

Cezanne, Cinci femei la scăldat

Albert C. Barnes s-a născut la Philadelphia într-o familie de oameni simpli. Tatăl lui fusese măcelar, meserie la care a trebuit să renunţe după ce şi-a pierdut braţul drept, în bătălia de la Cold Harbor, din Războiul Civil. Barnes studiază la Central High School din Philadelphia şi la Universitatea din Pennsylvania, câştigându-şi existenţa ca tutore, din box şi din baseball. Studiază medicina, fiind atras de cercetarea în domeniul chimiei, şi nu de activitatea clinică. La 20 de ani devine medic. Inventează un produs antiseptic, Argyrol, împreună cu un coleg de studii, chimistul german Hermann Hille, şi ajunge milionar, la 30 de ani, în urma distribuirii acestui produs în America şi în străinătate, apoi din vânzarea argyrolului şi a fabricii care-l producea, cu puţin timp înainte de Marea Criză din 1929 şi lansarea pe piaţă a antibioticelor. Barnes începe să colecţioneze artă şi să se dedice studierii acesteia, luându-şi ca reper şi sfătuitor, la început, un fost coleg de şcoală, pictorul William Glackens.

William Glackens a primit de la Barnes un cec de 20.000 de dolari, în 1912, şi mână liberă ca să cumpere de la Paris tot ce va considera mai bun în pictura modernă. El s-a întors cu 33 de lucrări semnate de Renoir, Cézanne, Picasso, Vincent Van Gogh, care au pus temelia unei colecţii emblematice.

Edgar Degas, Grup de dansatoare

Am putut să văd anul aceasta şi o amplă expoziţie, dedicată picturii şi desenelor lui William Glackens, expusă la Barnes Foundation, în spaţiul generos rezervat prezentării unor retrospective ale artiştilor americani importanţi, care l-au interesat pe Barnes, unul dintre primii lor colecţionari şi susţinători.

În 1912, Barnes se afla la Paris şi a fost ivitat acasă la Gertrude şi la Leo Stein, unde-i întâlneşte pe Matisse şi pe Picasso. A fost puternic marcat de colecţia familiei Stein şi nu a putut să nu remarce tabloul lui Matisse Le Bonheur de vivre, care a stârnit atâta scandal, în 1906, când a fost expus la Salon des Independents. Atârna pe unul din pereţii salonului, cum se poate vedea dintr-o fotografie de arhivă. Soţii Stein cumpăraseră tabloul pe care Albert Barnes avea să-l râvnească multă vreme, reuşind să-l achiziţioneze, abia peste mai bine de un deceniu, în 1923, de la colecţionarul Christian Tetzen-Lund.

Cezanne, Jucătorii de cărţi

Prin Paul Guillaume, un cunoscut vânzător de artă, Albert Barnes descoperă pictura lui Modigliani, Seurat, Giorgio de Chirico, Chaim Soutine, pe care o preţuieşte enorm, dovadă prezenţa unor lucrări extrem de valoroase ale acestor artişti în colecţia sa. Albert C. Barnes îl tratează pe Paul Guillaume cu apelativul “Excelenţă”, conferindu-i rolul de ambasador şi mediator al achiziţiilor sale, numindu-l, de altfel, secretar al Fundaţiei Barnes pe probleme externe.

Ansamblu de tablouri

Guillaume publică mai multe articole despre colecţia lui Barnes, programul ei educaţional şi mărturii nepreţuite despre atmosfera în care se desfăşura pasiunea lui Barnes legată de arta modernă şi africană, interesul pe care-l manifesta pentru “the black soul”. Iată un fragment sugestiv dintr-un text pe care l-a publicat în revista lui Journal des Arts a Paris: ”Am întâlnit acolo şase şefi de trib din Africa, în acelaşi moment cu patru dansatori prim soliști din baletul rus. Era ca un pelerinaj al credincioşilor de diferite naţionalităţi care se revărsau printre artiştii lui Guillaume, englezi, japonezi, norvegieni, germani, americani, italieni, artişti, pictori, sculptori, compozitori, poeţi, critici, pe care i-am cunoscut după nume. Judecăţile şi gândirea lor erau mai profunde şi mai pline de înţelegere decât tot ceea ce am auzit şi citit oriunde în altă parte”.

Gauguin, Haere Pape

Barnes cumpără multe picturi şi de la Durand-Ruel, scriindu-i la un moment dat: “My Collection is practically an annex to your business”.

În 1921, Barnes îi face o ofertă lui Durand-Ruel ca să-i cumpere toate picturile aflate în galeria şi stocul acesteia pentru 1 milion de dolari. Fără succes.

Fundaţia Barnes şi cele două locaţii, de la Merion şi de pe Lincoln Parkway

Auguste Renoir, Femei la scăldat

Prin Guillaume, ajunge să cumpere Le Bonheur de vivre, Jucătorii de cărţi de Matisse, picturi ce au tronat şi tronează în spaţiul central al colecţiei de la Merion şi din clădirea cea nouă, dată în folosinţă după 2012, unde au fost relocate splendida colecţie a lui Albert C. Barnes şi Fundaţia ce-i poartă numele. Eu am văzut colecţia lui Barnes doar în noua clădire ce a dăruit marelui bulevard Franklin Parkway din Philadelphia, un strălucit reper de arhitectură postmodernă destinată muzeelor şi colecţiilor de artă. Concepţia proiectului continuă spiritul arhitecturii marelui Louis Kahn. E o clădire cu o faţadă concepută ca o “tapiserie în piatră”, ca o “galerie într-o grădină şi o grădină într-o galerie” de cuplul de arhitecţi Tod Williams şi Billie Tsien. Ea se află nu departe de Muzeul Rodin şi de Muzeul de Artă din Philadelphia.

Gauguin, Mr. Loulou (Louis Le Ray)

În 1922, Barnes creează o Fundaţie care îi poartă numele, al cărei prim rol este acela educativ, nu de muzeu, studenţii având prioritate în vizitarea colecţiei în faţa solicitărilor unor personalităţi. Sunt celebre refuzurile şi amânările de care s-au lovit Corbusier, protipendada vremii, scriitori care au încercat să vadă colecţia, precum T. S. Eliot, refuzat cu injuriosul calificativ “Nuts” sau James A. Michener, care s-a prezentat în scrisoarea de solicitare de a vedea colecţia drept muncitor într-o oţelărie, dându-şi o falsă identitate.

Principiile lui Barnes aveau la bază criterii de selecţie şi de curatoriere a colecţiei sale diferite de cele uzuale. Teoriile lui estetice erau profund influenţate de filosofia americanului John Dewey, care a lucrat ca Director al departamentului de educaţie de la Barnes.

Ansambluri. Coregrafia şi dramatismul privirii

Masca (Gunye Ge)

Barnes şi-a aşezat capodoperele în ansambluri. Obligând privirea la un dute-vino continuu de la un tablou la altul, la o coregrafie individuală, un solo, şi apoi la o altă coregrafie, de grup, la monologuri, dialoguri şi ameţitoare treceri de la ansamblu la fiecare piesă, privită de una singură. Exerciţii de admiraţie solitare şi solidare. Aranjamentul picturilor pe pereţi, notat cu grijă, bătut la maşină, corectat cu creionul, a suportat mai multe schimbări până ce colecţionarul l-a socotit definitiv. Nu avem, din păcate, o motivaţie explicită a acestui joc al juxtapunerilor, simetriilor şi contrastelor. Aici, în misterul creat de această mise-en-scène a capodoperelor, lângă opere importante ale artei şi altele mai puţin notorii, puse alături de piese de mobilier şi sute de obiecte de metal (gen balamale, încuietori, lacăte, giruiete, linguri, unelte de bucătărie şi piese decorative), se află una din cheile concepţiei despre artă a lui Barnes. Picturile şi feroneria sunt fixate de Barnes pe pereţi, cu voinţa definitivului. Misterul acestor decizii e căutat şi azi de vizitatori. Absenţa etichetelor din dreptul fiecărui tablou e suplinită de cataloagele dedicate fiecărei încăperi, care prezintă lucrările de pe fiecare perete, numele artistului, titlul fiecărei lucrări. Lectura acestor cataloage/inventar prelungeşte, de fapt, timpul dedicat fiecărui tablou sau obiect din încăpere, printr-o dublă, triplă, cvadruplă revenire. Mai mult timp dedicat artei prin privire. Separarea privirii de informaţie…

Matisse, Nud culcat cu ochi albaştri

Dar mai este valabilă această cheie? Ce privim? Ansamblurile sau fiecare tablou în parte? Dialogul picturii?

Dacă privim ansamblurile din încăperea principală, în care pătrundem, descoperim pânze celebre ale picturii, lucrări la care visează toate marile muzee, capodopere semnate de Matisse (La Dance, 1932/1933), Renoir (La Source sau Reclining Nude, 1895, Les Baigneuses sau Bathing Group, 1916, Caryatids, 1910, La Famille Henriot, 1875, La Famille de l’artiste, 1896), Cezanne (La Plaine de Bellevue sau Terre rouge, 1890-1892, Pot de gingembre, 1895, Garçon au gilet rouge, 1888-1890, Le Riffian Assis, 1912, Les grandes baigneuses, 1885-1906, Les Joueurs de cartes, 1890-1892, Leda au cygne, 1880/1883), Picasso (The Peasants, 1906), Seurat (Poseuses, 1886-1888, La Grande Jatte, (1884-1886), dar şi un tablou de americanul William Glackens, The Bathing Hour, Chester, Nova Scotia (1910). Fiecare încăpere este un miracol în sine.

Un vizionar al modernităţii şi postmodernităţii

Picasso, Fata cu capră

Albert C. Barnes ţinea la părerile lui şi credea în arta modernă, socotind estetismul academic şi neînţelegerea artei europene sau africane de nefrecventat. În acelaşi timp, căuta o ingenuitate a modernităţii, libertatea artei faţă de teoretizări şi principii artistice mecanice. De aici şi rezerva lui Barnes faţă de cubism, nuanţată în timp şi nuanţabilă, câtă vreme descoperim în colecţie şi pe frontonul clădirii din Merion, sculpturi şi basoreliefuri de Jacques Lipchitz. Ca să-l înţelegem mai bine pe Barnes, trebuie să-i cunoaştem colecţia, un unicat în lume. Şi să-i citim cărţile.

Modigliani, Tânără în rochie de seară

Ajutorul şi prietenia pe care i le-a arătat Barnes lui Bertrand Russel ne dezvăluie marea deschidere a lui Barnes către o lume a gândirii şi axiologiei de o modernitate profundă, de avangardă. Bertrand Russel a ţinut, la Fundaţia Barnes, vreme de patru ani, cursuri de filosofie care au fost publicate în 1945 în volumul A History of Western Philosophy, o lucrare de referinţă.

Modigliani, Nud culcat văzut din spate

Teoriile lui Barnes, despre linie, culoare, volum, compoziţie şi concepţia lui de a expune arta în ansambluri, colecţia în sine, marea deschidere, pe care a avut-o pentru ceea ce numim Harlem Renaissance, arta afro-americană, sculptura cubistă îl situează pe Albert Barnes printre vizionarii modernităţii şi postmodernităţii.

Paul Klee, Peisaj sicilian

Eseurile pe care le-a publicat în Journal of the Barnes Foundation şi cărţile pe care le-a scris împreună cu Violette de Mazia, profesor şi Director al departamentului de educaţie din Fundaţia Barnes, The Art in Painting (1925), The French Primitives and Their Forms from the Origin to the End of the Fifteenth Century (1931), The Art of Renoir (1935), The Art of Henri Matisse (1933), The Art of Cézanne, sunt lucrări de căpătâi. Tot aşa, seria Art and Education (1929-1939), cuprinzând eseuri scrise împreună cu mai mulţi autori, precum John Dewey, Lawrence Buermeyer, Thomas Mullen şi Violette de Mazia reprezintă contribuţii de neignorat în înţelegerea unor mari artişti, dar şi o nouă perspectivă în receptarea artei, pe lângă aceea din scrierile lui Klee, Kandinsky, a unor critici de artă, colecţionari şi dealeri celebri, care au schimbat placa turnantă în artele plastice, la întâlnirea a două secole.

Paradoxul filantropiei în artă – Paradoxul lui Albert C. Barnes

Picasso, Acrobat şi tânăr Arlechin

Un portret al lui Albert C. Barnes, pictat de Giorgio de Chirico, realist, ni-l înfăţişează pe acest remarcabil şi unic colecţionar, iconoclastul şi excentricul amator de ceea ce a fost numit, în derâdere, The Art of the Steal Paints and Ugly Picture ca pe un american temeinic, înstărit, sigur de sine. Barnes a fost un bărbat cu trăsături frumoase. Arată civilizat, ca un preşedinte executiv de companie. În costum, cu cravată, cu ochelari şi părul pieptănat cu o cărare într-o parte. Nimic boem în înfăţişare. Doar o privire ageră, metalică oarecum, o scrutare a lumii peste linia orizonturilor comune, încăpăţânare aliată cu o inteligenţă rară şi credinţe ferme, o lipsă de ezitare în propriile adâncuri, care transformă fizica în metafizică şi privirea în clarviziune. Într-un Babel de curente şi direcţii de eliberare a artei, Barnes a demonstrat intuiţie, siguranţă, un limbaj răspicat al alegerilor, fără bâlbâiala, ezitările, pudibonderia şi suficienţa atâtor pigmei şi teoreticieni aroganţi. A fost şi el, din ce spun alţii, un arogant, un outsider intrat ca un trăsnet în lumea bunei creşteri şi a unei ştiinţe a receptării, ofilite şi prăfuite. Aroganţa ofensivă a trecutului a pierdut pe toate fronturile în faţa aroganţei lui Barnes şi intemperanţei lui răsplătite din plin. Când îşi băteau joc de el, contemporanii afirmau că a aruncat 6 milioane de dolari pe nişte urâţenii. Azi, specialiştii le numesc capodopere şi le estimează între 25 şi 30 de bilioane. Mă impresionează energia, pasiunea, programele educative puse de Barnes în slujba artei moderne. Colecţia şi Fundaţia Barnes sunt dăruite artei moderne şi unui mod nou de a privi arta. A contat, după mine, şi curajul de a nu mai pune arta în sertarele etanşe ale epocilor, stilurilor, pe genuri, pe tehnici şi materiale, separând nudurile de naturi moarte, peisaje urbane şi campestre, impresionismul de fauvism, cubism, pointillism. Carnavalescul, cabaretul, circul şi dansul, reprezentate în pictura laică, de Madonele, Crucificările şi atâtea alte subiecte din pictura religioasă. Să privim tabloul lui El Greco pentru a înţelege de ce a fost un patriarh al avangardelor şi modernităţii.

Renoir, Familia Henriot

Barnes e alergic la clasificări, etichetări, taxonomii şi ierarhii fastidioase care ajung să transforme privitorul unui tablou într-un orb sau degustător snob şi superficial. E printre cei dintâi, dacă nu chiar primul care a impus ideea de ansamblu, în expunerea picturii, creând vecinătăţi imprevizibile, comuniuni ale punerii în valoare, un soi de simfonism vizual, în care fiecare tablou participă la muzica privirii, asemenea unui instrument în orchestră.

Renoir, Dejunul

Această orchestrare a privirii, prin contraste, complementare, armonice şi melodice, apelul la stridenţe în Asociere, premeditat, şi un soi de smerenie sau smerire la care sunt supuse operele de artă, prin juxtapunere şi supunerea faţă de simetriile, în ansamblu, mi se par instrumente excepţionale în retrezirea unei priviri inocente, care ia totul de la capăt cu fiecare tablou. Pentru cei obosiţi de mulţimea ţintelor de privit, rămâne sentimentul calmant al locuirii în artă, precum într-o odaie mai mare sau într-un salon, printre tablouri, mobile, ceramică, feronerie, adunată de pe la târguri de antichităţi. În arhive se păstrează fotografiile unor ansambluri de picturi, aşa cum au fost expuse la începuturi. Fotografii de Vivian Chapel, de Pierre Matisse, de Angelo Pinto…

Soutine, Tânără în bluză roşie

Ansamblurile din noua clădire de pe Lincoln Parkway au avut obligaţia de a respecta toată acea mise-en-scène din clădirea construită de Barnes pentru fundaţie şi colecţie, în Lower Merion. Ca un regizor şi scenograf autoritar şi pedant, Barnes nu şi-a privit colecţia ca pe o opera aperta, interzicând, prin testament, relocarea. Interzicând prin testament înstrăinarea colecţiei, relocările, o altă punere în scenă. Deşi Barnes a avut o mobilitate şi o viteză imbatabilă, adeseori, în a lua deciziile cele mai bune, în achiziţiile sale de artă, de unde şi eticheta de outsmarting, el a dictat prin testament numeroase clauze de inamobilitate. Precum ursitoarea din Frumoasa din pădurea adormită.

Noua clădire a fundaţiei şi colecţiei Barnes de pe Franklin Parkway din Philadelphia

Cu prilejul primei mele vizite la Barnes Foundation, mi-am luat splendidul catalog al Colecţiei, în care apar fotografii ale fiecărui ansamblu de opere, aşa cum sunt expuse pe fiecare din pereţii încăperilor. Putem studia ansamblul şi, rând pe rând, fiecare obiect de artă sau pictură în parte.

Catalogul a fost publicat de Skira Rizzoli şi e însoţit de prefaţa lui Derek Gillman, până mai ieri directorul executiv al Fundaţiei Barnes, cel care a supravegheat îndeaproape mutarea de la Merion în noua clădire de pe Lincoln Parkway. Pe 8 ianuarie 2015 am aflat din ziare că Fundaţia Barnes şi-a ales un nou director executiv şi preşedinte, în persoana lui Thomas Collins, fostul director al Muzeului de Artă Perez din Florida, care a condus anterior Neuberger Museum of Art in Purchase din New York.

Colecţia relocată, Main Hall

Derek Gillman lucra deja şi ca profesor invitat la Drexel University în Florida şi a fost numit în 5 ianuarie 2015 Chairman şi senior vice president al departamentului de artă impresionistă şi modernă de la Christie’s. Toate aceste mutări pe tabla de şah a muzeelor, fundaţiilor şi caselor de licitaţii de artă din America sunt mişcări care nu par să perturbe creşterea uriaşă a valorii Colecţiei Barnes şi afluxul vizitatorilor, ce vin la noul sediu ca pelerinii la Mecca. Un alt aspect pare să contrarieze, ca orice paradox cu care ne confruntăm.

Renoir, Familia artistului

Doi mari filantropi ai artei, renumiţi în America, John D. Rockefeller şi Andrew Carnegie, au fost cu mult mai bogaţi decât Albert C. Barnes şi au investit mai mult în artă, lăsând comori muzeelor, instituţiilor de spectacole, colecţiilor intrate în circuitul public. Cu toate acestea, colecţia lui Barnes de la Fundaţia Barnes valorează de 10-20 de ori mai mult decât Carnegie Corporation sau Rockefeller Corporation. După recenta ei evaluare. Nu sunt chiar sigură că această comparaţie nu este discutabilă. Dar ea circulă, aducând vizitatori din toată lumea la această Mecca a artei. Şi când te gândeşti ce dificil era să vezi această colecţie, ce filtru năbădios cernea vizitatorii pe vremea lui Barnes.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.