Gluga de coceni sau povestea omului nou

maestrului Dorel Vişan

Le trebuia o fiinţă senină şi docilă,

nici să necheze, nici să cadă-n drum;

ceva ce-ntre poveri trezeşte plângerea de milă,

a nu ştiu cui, de nu mai ştim nici cum.

Le trebuia o fiinţă fără dorinţi şi fără idealuri –

un capital bun de-nghiţit în sec, sortit să aibe,

doar la poruncă patosul ce mişcă munţi şi dealuri

şi-n dosul frunţii numai şuruburi, roţi dinţate, piuliţe, şaibe.

Le trebuia un număr plin de avânturi şi senzaţii

iar ca fundal, pierdut printre ovaţii şi urale,

ceva ce semăna cu-o turmă, de n-ar fi fost chiar talpa unei naţii,

cu şapcă-n păr, pufoaică, stambă şi sandale.

Le trebuiau şi semne ne-ncetate de iubire

şi-au pus pe roţi maşinăria fără suflet de amor,

ca-mbrăţişaţi, la nu se ştie ce, să urle în neştire,

din goarna surdă a neputinţei tuturor.

Le-a trebuit? Ei bine, l-au avut, mă rog,

căci au şi-n pietre, câteodată, vorbele ecou.

I-au dat atunci cu-n fel de fard pe ochi, cu-n fel de drog

şi l-au numit, aşa-ntr-o doară, Omul Nou.

Din loc în loc l-au tot purtat, din poartă-n poartă,

pe la vecini au mers, ce poate să arate şi ce ştie –

cum, la un semn, mişcă-n coteţ purceau-aproape moartă,

pe nas, cum scoate panglici colorate de hârtie.

Încumetat în contra vântului s-alerge şi a curentului năvalnic să înoate,

să bată cânepi şi bumbac l-au pus, mari pâini în ţest să coacă, turte,

lipii,

nu din făină drojdie şi sare ci dând din gură şi din coate,

cu-n pic de zer şi-n rest îndemnuri, ghionturi, directive şi principii.

Când răsunau de zor sirene, muzici şi fanfare,

pleca cu somnul în pupile ca un şpan;

se-nverşuna pe cărămizi, pe schele şi pe petele din soare,

doar-doar de-o scoate la lumină cifrele de plan.

Stătea în cap, pe brânci, lua-n palme cu simţire arătura;

dădea cu târnăcopul şi cu sapa, nimic nu îl oprea din cale de tumult,

dar n-apuca să strige bine „Ura!”,

că cineva-i şoptea-n ureche: „Mai mult! Şi mai mult!”

Doar uneori, cârpind de zor tichii, din lână împletind ciorapi şi fesuri,

simţea cum i se lasă pe pleoape şi pe braţe, greu, un plumb

şi-ar fi fugit, şi-ar fi dormit uitând de toate, dar îl chemau în zare

nesfârşite şesuri

şi iar pornea el, omul de coceni şi de porumb,

să-ntoarcă brazde, să lege la araci, să facă snop,

ce alţii nu ştiau decât cu vorba sau cu cântul;

în arşiţe s-aducă ploaia strop cu strop,

ca din senin, cu aripi nevăzute, să stârnească vântul…

Până-ntr-o zi când, fără veste, a dispărut împovărat de-atâtea vise,

sătul să tragă lesa minţii orişicui.

L-au căutat un timp. Când l-au găsit, era târziu: se sinucise,

nu-n locul altora ci chiar în locul lui.

Şi-n ţara sa, căci avusese omul nostru şi o ţară,

cam peste ani, i-au ridicat, ca împăcare şi smeriţi, fierbinte rugă

şi-un monument. Dar când l-au dezvelit – ploua, era-ntr-o vară –

pe soclu, trist, din paie şi coceni, rânjea o glugă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.