Hârtiile oficiale (14)

Moto: „Hârtiile oficiale reprezintă fundamentul neprețuitei stabilități“ (Legiuitorul universal)

Despre „certificatul de normalitate“

A fost, într-adevăr, un moment revoluţionar, întrucât parlamentele statelor civilizate au trebuit să legifereze obligaţia cetăţenilor de a avea asupra lor „Certificatul de normalitate“, altfel neputând beneficia de nici una dintre oportunităţile garantate de Constituţie. Totuşi, autorităţile din Gabeldah s-au autosesizat de faptul că M.M.L. a obţinut Certificatul că NU este nebun printr-o hârtie oficială cu antet reglementar, ştampilă, dată, titlu, conţinut şi semnături autorizate, unde, existând menţionarea datei de emitere a documentului, n-ar fi existat nici o garanţie ca ulterior situaţia sănătăţii mintale a subiectului să nu se fi înrăutăţit. Aşa că, în Gabeldah, toţi cetăţenii dacă voiau să poată beneficia de oportunităţile garantate de Constituţie trebuiau să-şi reînnoiască lunar Certificatul că NU sunt nebuni.

Însă nici această logică reglementare vizând toţi cetăţenii statelor civilizate nu s-a dovedit suficientă. Şi iată de ce: un avocat isteţ, maestrul Ludovic L. (pe care, după cum ştie toată lumea, îl cheamă cu totul altfel) a adus în apărarea unui odios împricinat argumentul că respectivul, neavând „Certificatul de normalitate“, nu se bucură de beneficiile garantate de Constituţie, dar nici de sancţiunile legilor statului de drept. După cum de asemenea bine se ştie şi după cum tocmai am arătat, la un moment-dat a trebuit să se adauge un amendament la lege, amendament prin care să se instituie în mai toate statele civilizate „Certificatul Obligatoriu de Normalitate“. Da, dar ce te faci cu cel ce nu-l are, întrucât după precedentul instituit de pledoaria maestrului Ludovic L. (pe care-l cheamă cu totul altfel), cel ce nu are un asemenea Certificat nu poate fi tras la răspundere? Şi ce te faci cu minorii cărora Comisiile de Specialitate nu se încumetă încă să le elibereze Certificatul Obligatoriu de Normalitate, întrucât niciodată nu se poate aprecia cu certitudine cum vor evalua tinerii?

[Pentru elucidarea unei asemenea situaţii, atât de complicate, a fost nevoie de geniul Onorabilului Judecător Acad. Prof. Emerit Dr. Dr. h. C. Julius Zimberlan, Preşedintele Comisiei Speciale de Acreditare a Certificatelor Obligatorii de Normalitate (C.S.d.A.aC.O.d.N.). Cunoscut pentru înaltul său patriotism şi dând dovadă de spirit de sacrificiu, întrucât prin gestul său i s-a terminat şi însemnata indemnizaţie cuvenită, preşedintelui C.S.d.A.a.C.O.dN., a tăiat nodul gordian şi a stabilit că nimeni, nici un cetăţean nu va mai avea nevoie de Certificatul Obligatoriu de Normalitate pentru a putea fi condamnat – nota ediţiei.]

Aşadar, este extrem de important ca în hârtiile oficiale să se prevadă limpede şi fără echivoc la cine şi la ce fac trimitere.

Că altfel, ar fi haos!

(Anexa xx) Situaţii excepţionale privind emiţătorul unei hârtii oficiale şi importanţa datei emiterii ei (2)

Dorind să vă facem să înţelegeţi mai bine importanţa acestui subiect atât de important în viaţa fiecăruia dintre noi, vom porni tot de la un exemplu extrem de concret şi vom arăta în ce situaţie imposibilă s-ar putea regăsi cineva, chiar şi şeful unei structuri de importanţă strategică naţională, în cazul unei situaţii excepţionale privind o impardonabilă superficialitate a emiţătorului unei hârtii oficiale.

Să presupunem că serviciul de pază al unei structuri de importanţă strategică naţională a primit ordinul de a nu permite accesul în incinta instituţiei decât persoanelor posesoare ale unui permis special reînnoit zilnic, procedură curentă în locurile unde se realizează programe considerate de natură strict secretă. Şi să urmărim sosirea la serviciu a însuşi domnului director general. În cazul acesta, portarul bineînţeles nu i-ar permite nici înaltului personaj să pătrundă în incintă fără documentul respectiv. Da, însă domnul director general n-ar avea cum să prezinte permisul special reînnoit la zi întrucât tocmai el este cel ce trebuie să-l actualizeze cu ştampila electronică aflată în seiful din biroul său, obiect la care, din motive lesne de înţeles, doar el are acces. Numai că domnul director general n-a avea cum să ajungă la seiful din biroul său, neputând pătrunde pe poartă. Soluţia prin care să-i transfere atribuţiile adjunctului său – pe timp limitat, desigur! – ar fi şi ea imposibilă, o dată, fiindcă domnul director general n-ar avea cum să ajungă la seiful din biroul său şi, a doua oară fiindcă şi domnul director general adjunct s-ar află în aceeaşi situaţie. De unde întreaga structură s-ar găsi paralizată pe timp nedefinit. (Fiind vorba despre o structură atât de specială – de interes strategic naţional! –  portarul nu ar îndrăzni să calce ordinul de a permite accesul în incinta instituţiei decât doar persoanelor posesoare ale unui permis special, reînnoit zilnic, ştiind că în caz contrar nu numai că şi-ar pierde slujba, dar ar putea fi pus şi sub urmărire penală pentru asociere cu cine ştie ce forţe duşmănoase.) Problema ar fi cu atât mai insolubilă cu cât portarul ar fi intrat în schimb de cu seară, deci din ziua când avea asupra sa certificatul necesar, cu semnătura la zi. Pentru că, altfel, ar putea fi socotit şi el un intrus şi scos prin intervenţia trupelor speciale. Pagubele create de această situaţie ar putea fi uriaşe!