Oamenii cu un dram de cunoaștere și bună-credință nu fac confuzii. Observăm însă că președintele din Cotroceni repetă la nesfârșit, ritos și fără nici un temei, că trebuie apărată „independența procurorilor“, după ce-i confundă strident cu judecătorii. Șefa așa-zisei „anticorupții“ reafirmă aberația: „Independența procurorilor trebuie păstrată“. Iar cei dispuși să înghită vorbe goale o repetă la nesfârșit.
Necunoașterea se corectează citind Constituția României. Cum s-a spus până la saturație, la art. 124(3) se stipulează că „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii“. La art. 132 se precizează că „procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului Justiţiei“. Ca și în alte țări, și în România, Constituția prevede obligația procurorilor de a-și desfășura activitatea potrivit „principiului imparțialității“ și, distinct, „independența“ judecătorilor.
În joc este însă, după toate indiciile, reaua-credință. Aceasta face să se afirme repetat, ca pentru cineva care n-ar putea citi, confuzia care atribuie „independență“ procurorilor. Nu-i decât o altă confirmare că sub obsesia fără chibzuință a „independenței“ se ascunde de fapt o comandă străină justiției. Nu pare a se pricepe că una este „imparțialitatea“ la care este obligat, prin Constituție, procurorul, și alta este „independența“ judecătorului. Cele două nu sunt același lucru și nu se lasă atribuite la întâmplare.
Desigur că în practica judiciară din România actuală confuziile nu se opresc aici. Bunăoară, unii reduc „independența“ judecătorilor la litera formulărilor și o echivalează cu: „Judec cum vreau, căci sunt independent“. Ca și cum într-un asemenea arbitrar s-ar epuiza „independența judecătorului“ prevăzută de Constituție! Mai mult, după ce ani de zile s-a întreținut inepția „să nu comentăm hotărârile justiției!“, deunăzi, unii judecători făceau neașteptate presiuni să nu se mărească șansa apărătorilor de a contesta proceduri și sentințe. Ca și cum la dreptate s-ar ajunge punând pumnul în gura cuiva!
Rezultatele confuziilor se văd: falsificarea din capul locului a sensului justiției, condamnări nedrepte cu duiumul, soluții diferite în cauze identice, încarcerări cu orice cost în locul recuperării prejudiciilor, ani grei de închisoare unde justiția țărilor evoluate dă amenzi, erori grave de logică simplă în sentințe, siluirea probelor din neglijență, nepricepere sau slugărnicie, revenirea la condamnări politice în România actuală. Ca la nimeni! Toate acestea nu spun oare ceva despre confuziile de înțelegere a competențelor din justiție?
Cel care vrea să se convingă că aici sunt fapte răspândite mai mult decât am vrea să pună mâna pe stocuri de motivări de sentințe. La cursul de Teoria argumentării, am avut într-un an curiozitatea să examinez cu câțiva studenți motivări din tribunale. Ceea ce s-a putut constata este strigător la cer: se plătesc din greu, cu ani de pușcărie și sancțiuni, incoerența logică, incultura și lipsa de caracter a unor justițiari! Care pretind, bineînțeles, „independență“ pentru a nu trebui să răspundă!
Nu mai insist aici asupra unui aspect de natură să tulbure conștiințele, câte or fi. Scăderea nivelului profesiunilor din România actuală lovește din plin domeniul justiției, chiar și programele facultăților care pregătesc juriști. Or, nu poți fi magistrat, la propriu, prin aceea că ai buchisit legi proaste și le aplici cu suficiență culturală și după capricii! De aceea, chestiunea „independenței“ în justiție ar trebui tratată mult mai exact.
La drept vorbind, nu poate fi „independență“ de judecată acolo unde nu există pregătire, cultură și integritate! Nicidecum! „Independența“ fără cultură nu a dus nicăieri în lume la dreptate! Dacă nu cumva se vrea să se mărească efectivul de victime ale înseși „justiției“, care, și așa, este mare și explică, măcar parțial, vasta emigrare din România actuală! Cine este dispus să-și pună viața la mâna unei „justiții“ injuste?
Aflându-mă, la un moment dat, la o vestită universitate din Germania, am participat la sindrofii ale juriștilor. Șansa a fost de a discuta cu vârfuri ale profesorilor de drept, dar și ale avocaturii, procuraturii și judecătoriilor dintr-o justiție prestigioasă. Mi-am dat seama că există o solidaritate a juriștilor, dar acolo aceasta nu-i împiedică să spună lucrurilor pe lume. Dincolo de fireștile diferențe de anvergură și concepție, la toți era o preocupare pentru integritate și onoare. La noi, în contrast, discuția este, cu rare excepții, pauperă, plină de autoflatări și preocupată de lovirea cuiva. Acolo sunt în dispută concepții asupra dreptății și dreptului. La noi, te jenezi să mai aduci în discuție concepții, căci de așa ceva sunt străini până și juriști universitari. În țările cu viață juridică matură, asemenea discuții se poartă, iar parlamentele, ca unice deținătoare ale suveranității, iau decizia. La noi acum se frizează absurdul.
Să luăm în seamă istoria, căci e scurtă. Din 2004, președinți fără realizări, dar voind să conducă neapărat, au modificat legile justiției prin ordonanțe de urgență și asumări de guvern. Respectiv, le-au păstrat modificate, încât procurorii și judecătorii să fie la dispoziția lor, împreună cu serviciile secrete. Neavând de propus cetățenilor vreo dezvoltare benefică, președinții caută să-și asigure poziția instrumentând sistemul compus din justițiari, noua Securitate și capii altor instituții, împotriva unor rivali politici, cel puțin pentru a-i ștampila cu „penal“ sau „infractor“. Nu mai contează că cei care recurg la aceste formule sunt mai „penali“ decât cei pe care-i atacă, iar „abuz în serviciu“ comit începând cu încălcarea Constituției. O mulțime stradală – parte confuzionată, parte manipulată de servicii secrete și interpuși – pe care o cheamă la acțiune asigură, deocamdată, perpetuarea confuziilor. Toate într-o țară sărăcită de amatorism, în care lupte grotești, pentru o putere care nu înțelege, înlocuiesc căutarea cooperativă de soluții în interes public.
citiți materialul integral în ziarul Cotidianul ediția digitală din 3 iulie
Imparțialitate , independență și IMPERTINENȚĂ în justiție … , așa ar fi trebuit să arate titlul …
Opinați că universitarul Andrei Marga ar fi „deranjat” de independența procurorilor, membrii sau în subordinea CSM și a legii ? Opinați că Andrei Marga , ca și universitarul Toader de la justiție, face și dumnealui „confuzii”, „voite sau nu”, între autoritate și subordonare, pe „stipendiile’ libertății justiției ? Ați zice că domnul Andrei Marga este și printre cei mai nimeriți să ceară „socoteală” pentru independența procurorilor, de la nivelul dumnealui universitar ?
Mă, semnul întrebării ce se anulează pe sine, măcar logica ar trebui învățată. Că amesteci și distingi cuvinte o poate face și elevul de a șaptea. Dar să nu ai alte idei decât vorbe este, într-adevăr rar. Și cel care pune numai întrebări poate fi dogmatic, rău dogmatic, băiete!
@?????? Da, stimate domn/doamna. Un om de talia lui Andrei Marga poate exprima coerent un enunt care sa reflecte realitatea factuala intr-un anume domeniu. „Altitudinea” d-tale fata de doi oameni grei in domeniile in care activeaza este nu numai nejustificata, ci de-a dreptul impertinenta. Si nesustinuta de nimic concret. Daca stii cu adevarat ceva – in afara unor opinii personale, desigur – care l-ar impiedica pe un Andrei Marga sau pe un Tudorel Toader sa emita vreun punct de vedere cu privire la aceasta chestiune, vino cu acel ceva si pune-l in discutie. Dupa aia mai vedem. Pana atunci, mai domol cu gomosenia asta gaunoasa.
Gâgă ??????? – după logica matale numai procurorii pot vorbi de procurori, oierii de oi, drumarii de drumuri. Unde ai văzut așa ceva? Poate în visurile matale strâmbe! Așa da, să discutăm despre visurile matale.
Ministrul Toader se mai și vaită că pe ăia de sunt la conducerea DIICOT sau pe cei pe care îi propune i-a mai avut și studenți ?