„În momentul în care clientul spune «wow, asta e», simți o satisfacție uriașă”, Alexandru Mihail Vraciu, maestru bijutier

Cotidianul:  Cum  a  început  povestea  dumneavoastră  în  lumea bijuteriilor? A fost o alegere sau o moștenire de familie?

Alexandru Mihail Vraciu: (gânditor) Povestea cu bijuteriile …  primul contact cu lumea bijuteriilor a fost la vârsta de 4-5 ani. Sora mea este mai mare decât mine cu 14 ani și, după ce a terminat școala de bijutieri la Arad, a venit acasă și a început munca. Mai venea acasă cu sârmulițe și anumite elemente. Am văzut, mi-a plăcut, dar dorința de a lucra efectiv în meseria asta a apărut la terminarea liceului. Atunci am spus că asta vreau să fac.

Ce liceu ați absolvit?

Liceul Tehnologic Electroaparataj.

Cine v-a fost mentor și ce lecție importantă ați învățat la început de drum?

Sora mea, pentru că alături de ea am început lucrul, apoi soția mea, pentru că ea lucra deja și de la ea am învățat foarte multe lucruri. Ea a fost întotdeauna cel mai bun critic al meu. Pe parcurs am întâlnit  și  am  avut  contact  cu  bijutieri  foarte  buni.  Am  avut  și experiențe negative, în care unii nu au dorit să ne arate meseria.

De ce credeți că se întâmpla asta?

Este greu de spus. Credeau că le  „furăm meseria”, că le luăm locul de  muncă.  Am  întâlnit  astfel  de  oameni,  dar  destul  de  puțini. Majoritatea colegilor la care apelam în perioada de început m-au ajutat. Mentori este mult spus, dar au fost colegi precum Gigi Dinu, Nicu Piscureanu, Paul Nicolae, care era un meseriaș foarte bun, și Bebe Năstăsoiu, care a plecat în Germania și, când s-a întors, l-am  cunoscut  și  am  rămas  într-o   relație  foarte  bună.  La  un moment dat mi-a adus o parte din schițele lui și m-a inspirat. Nu mi-a arătat direct, dar din prezentările lui am învățat mult. Sunt doar câțiva pe care îi amintesc acum.

În orice meserie înveți până mori sau până ieși la pensie, deși în meseria asta…

Nu se iese niciodată la pensie?

De obicei nu se iese niciodată la pensie, pentru că îți intră în sânge și ar fi greu să te desprinzi. Mai îndoi o sârmă, mai pui o pietricică. Din punctul meu de vedere nu ai cum să renunți, doar dacă nu te mai ajută sănătatea. În rest, se merge până la capăt.

V-ați fi văzut făcând altceva dacă nu ar fi existat bijuteria?

E greu de spus. Ce am făcut după terminarea liceului și după 90, când am intrat în meseria asta, nu pot spune că nu mi-a plăcut, dar nu a fost ceva special. Am fost strungar  —   o experiență foarte bună. Am cunoscut metalele. Din curiozitate am  mers în foarte multe  locuri  și  am  văzut  matrițerie,  frezare,  rectificare,  turnare. Toate acestea m-au ajutat.

Cum arăta o zi de lucru la începutul carierei dvs. și ce înseamnă concret muncă grea în lumea unui bijutier?

În primul rând, eu nu aveam stare. Nu puteam să stau pe loc nici măcar o jumătate de oră. Pentru mine prima lună a fost foarte grea, pentru că lucram ceva, mă ridicam și plecam. Sora mea îmi explica mereu că trebuie să  stau și să  muncesc.  Cu timpul  m-am  mai liniștit.

La început totul este greu: de când topești metalul până la șlefuire. Dar cu voință și pasiune am urmat procesele de lucru.

Care au fost cele mai dificile momente prin care ați trecut și cum le-ați depășit?

Pentru mine cel mai greu moment a fost când mi-a murit soția. (Se emoționează,  iar  ochii îi sunt înlăcrimați.) Acela a fost  cel  mai dureros moment.

Cu câteva luni înainte mi-a murit și mama, dar atunci soția mea era deja bolnavă, iar eu eram bulversat. Eram într-o ceață și nu vedeam decât ce să fac pentru ea.

Citește și: „Există bărbații care nu citesc femei, dar a nu fi interesat de ce crede jumătate din umanitate e o problemă” – INTERVIU

Au mai fost și alte momente grele, de exemplu când am pierdut spațiul comercial. Acel moment l-am depășit.

2023  a fost  cel  mai  greu  an  pentru  mine. În  aprilie  mi-a  murit mama, iar în septembrie mi-a murit soția.

Există o piesă creată de dvs. care are o poveste specială sau ați avut cerințe atipice?

Încerc  să  fac  lucruri  care  nu  sunt  în  magazine. Ca  mine  sunt majoritatea  bijutierilor  care  lucrează   manual,  dar  și  cei  care lucrează  prin turnare. Încercăm  să  facem ceva ce  nu are toată lumea, adică personalizat, cât mai aproape de cerința clientului.

Am avut o clientă  care  a vrut  un  pandantiv care să  ilustreze  o ștrumfiță. Mi-a spus că trebuie să aibă maximum 4-5 cm înălțime și a venit cu o poză imprimată. A doua zi am luat o placă de argint și am început să o desenez. Nu mi-a venit să cred ce a ieșit. Am făcut, am șters, am gravat-o și m-am dus cu ea la soție. Ea s-a mirat foarte tare, pentru că dacă mă punea cineva să desenez ceva, de obicei nu-mi ieșea.

Citește și: INTERVIU „Pentru mine, atelierul este micul paradis în care îmi exorcizez demonii” – Mihai Negoi, pictor

Când a venit clienta și i-am arătat, nu i-a venit să creadă. Apoi mi-a spus că mai vrea încă un pandantiv cu un ștrumf.

O altă clientă avrut un pandantiv sub formă de balerină mai mare. Am realizat și un fluture foarte interesant.

Cum  explicați  asta?  Există  o  coordonare  între  suflet,  inimă  și rațiune?

Da. Dacă eu nu pot să desenez în mod normal, la cererea clienților  pot să realizez aproape orice tip de bijuterie și să o desenez înainte.

Ce alte cereri neobișnuite ați mai avut?

O clientă a vrut un pandantiv de tip snowboard și m-a întrebat dacă poate ieși 3D. Am realizat toate elementele.

O altă comandă a fost o pereche de butoni Boeing 747. Băiatul clientului era pilot în Canada și nu știau ce cadou să-i facă. Am realizat elicele, am pus două safire în mijloc și un lănțișor. Nu le venea să creadă câte detalii am făcut.

Băiatul a fost foarte fericit. Umbla în cămașă ca să vadă lumea ce are la manșeta.. Pentru mine asta a fost cea mai mare bucurie: bucuria de pe chipul oamenilor nu se compară cu nimic.

În  momentul  în   care  clientul  spune: „wow,   asta  e”,  simți  o satisfacție  uriașă.  Astea  sunt  bucuriile  meseriei: să faci ceva personalizat.

Cum s-a schimbat meseria de bijutier de-a lungul anilor? Ce s-a câștigat și ce s-a pierdut?

S-a  câștigat  mult  tehnologic  față  de  ce  era  în  anii  90,  dar  s-a pierdut mult din colegialitate și din relațiile de unitate.

Acum este mai mult individualism?

Da.

Există concurență în România în industria bijuteriilor?

Este loc pentru toată lumea. Unii îl văd pe celălalt ca pe un dușman, alții văd concurența ca pe ceva benefic, pentru că până  la urmă evoluăm și creăm ceva nou.

Ce rol joacă răbdarea și disciplina în procesul creării bijuteriilor?

Răbdarea este de bază, iar disciplina vine odată cu munca.

Cum definiți calitatea într-o bijuterie?

Sunt multe aspecte.

Ce înseamnă pentru dvs. tradiția?

Tradiția nu are cum să fie o povară, pentru că este tot ceea ce au creat strămoșii. Este un cumul de cunoștințe la care trebuie să avem acces și pe care trebuie să le ducem mai departe.

Ce rămâne dintr-o bijuterie după ce pleacă din atelierul dvs.?

Pun suflet în fiecare bijuterie pe care o realizez. Dacă nu pui suflet, obiectul nu iese și se simte.

Ce conține, pe lângă bucăți de suflet, o bijuterie realizată într-un atelier, spre deosebire de cele de serie?

Depinde de producători. Sunt producători care lucrează în serie, dar calitatea este la standard, și alții care merg pe principiul  „lasă că merge și așa”.

Diferența dintre serie și unicat o face cerința clientului: o piatră pusă într-un anumit fel, o gravură, o  aplicație sau  un alt tip de închizătoare, plus finisajul.

Cum s-a schimbat cumpărătorul din anii 90 până în prezent?

În anii 90 oamenii voiau mult. Prețul ajuta. Cu timpul balanța s-a mai echilibrat și acum se caută mai mult calitatea decât cantitatea.

Cine suntețidvs. dincolo de meseria de bijutier?

(pe gânduri) Sunt un om simplu care își vede de meseria lui.

Aveți vreun ritual special?

Nu.  Mă  trezesc,  îi  mulțumesc  lui  Dumnezeu  că   m-am  trezit, mănânc și plec la muncă.

Nu vreau să afișez o modestie falsă, dar nu-mi place să vorbesc despre mine. Consider că sunt om și dacă reușesc asta, este de ajuns.

Nu vreau palate sau mașini. Îmi place marea, îmi place muntele, îmi plac toate anotimpurile.

În ce alte valori mai credeți?

În primul rând, cred în dragoste, în prietenie și în Dumnezeu. Îmi place să cred că în fiecare om există ceva bun.

Trebuie să iubim animalele, natura și tot ce ne înconjoară.

Dacă ar veni acum la ușa atelierului dvs. un tânăr care vrea să devină bijutier, ce sfat i-ați da?

Muncă, concentrare și perseverență. Talentul este relativ. În școala generală, la desen artistic, nu luam niciodată mai mult de nota 7. Când am trecut la desen tehnic, mi s-au aprins beculețele și am ajuns la 9 și 10.

Am urmărit un serial, „Maeștrii  luxului”. M-a inspirat foarte mult. Aveau o parte dedicată bijuteriilor și tot ce înseamnă lux în lume. Erau zece bijutieri: maestrul și unul sau doi țintuitori.

Citește și: „A fost o nebunie să mă bag într-o haită de lupi lăutari” – Larisa Perde, fondatoarea Șaraimanic

Salariile  erau  peste  medie,  puteau  depăși  10.000  de  euro,  dar bijutierii erau foarte modești.

La  marile  case  de  lux,  la  crearea  unui  model,  sunt  prezenți directorul,   designerul,   arhitectul,    maestrul   bijutier,   țintuitorul, gravorul și dealerul de pietre. Fiecare vede modelul din perspectiva meseriei lui și obiectul este analizat ca într-o comisie.

Ce material vechi este pe cale de dispariție, util pentru bijuterii?

Emailul clasic. Mai sunt câteva firme care lucrează cu email clasic.

Există  un singur om care știe  rețeta unui email folosit încă  din vremea țarilor. Înainte de a ieși la pensie, își ia un ucenic și îl învață toți pașii, iar în ultima lună îți spune și ingredientul secret.

I-au  făcut  analize  în  laboratoare  și  scanări  și  nu  au  reușit  să descopere rețeta. Se spune că este un ingredient organic care, în momentul în  care  se  amestecă  cu  celelalte  substanțe  nu  mai poate fi depistat.

În  meseria  asta  există   metalurgie,  chimie,   matematică,  fizică, prelucrare mecanică, prelucrare prin așchiere, biologie, anatomie, desen.