În cele trei zile cât a poposit în țara noastră, Papa Francisc a răspândit din plin întreaga sa bogăție spirituală asupra românilor. Fie la Blaj, la Șumuleu Ciuc, la Catedrala Mântuirii Neamului ori la Iași, peste tot Suveranul Pontif le-a vorbit neobosit românilor despre unitate, pace, libertate, milostivire și fraternitate între confesiuni.
Spicuim din minunata moștenire pe care ne-a lăsat-o Sfântul Părinte în cele trei zile de grație pe pământ românesc
Papa Francisc Blaj
“„Învățătorule, cine a păcătuit, că s-a născut orb, el sau părinții lui?” (In 9,2). Această întrebare, pe care discipolii i-o adresează lui Isus, provoacă o serie de reacții și de acțiuni care vor însoți toată pagina evanghelică, dezvăluind și punând în evidență ceea ce cu adevărat orbește inima omului.
Isus, ca și discipolii săi, îl vede pe orbul din naștere, este capabil să-l recunoască și să-l pună în centru. După ce a declarat că orbirea sa nu era rodul păcatului, amestecă praful pământului cu saliva sa și îi unge ochii; apoi îi poruncește să se spele în piscina Siloe. După ce s-a spălat, orbul își recapătă vederea. Este interesant să remarcăm faptul că minunea este relatată în doar două versete, toate celelalte îndreptând atenția nu spre orbul vindecat, ci spre discuțiile care se nasc de aici. Se pare că viața sa și în mod special vindecarea sa, devin un fapt banal, anecdotic, sau motiv de controversă, chiar de iritare și de neplăcere. Orbul vindecat este mai întâi luat la întrebări de mulțimea nedumerită, apoi de farisei; aceștia îi interoghează și pe părinții săi. Pun la îndoială identitatea omului vindecat, apoi neagă acțiunea lui Dumnezeu, invocând drept scuză faptul că Dumnezeu nu acționează în zi de sâmbătă; ajung până acolo încât pun la îndoială că acel om s-ar fi născut orb.
Toată această scenă și toate discuțiile fac să se întrevadă cât este de greu să se înțeleagă acțiunile și prioritățile lui Isus, care îl pune în centru pe acela care trăia la periferie, mai ales atunci când unul gândește că primatul îl deține „sâmbăta” și nu iubirea Tatălui care vrea să-i mântuiască pe toți oamenii (cf. 1 Tim 2,4); orbul trebuia să conviețuiască nu numai cu propria-i orbire, dar și cu orbirea acelora care îl înconjurau. Astfel sunt împotrivirile și ostilitățile care se nasc în inima omului atunci când în centru, în loc să fie persoanele, sunt puse interesele particulare, etichetele, teoriile, abstracțiile și ideologiile, care, pe unde trec, nu fac altceva decât să orbească totul și pe toți. În schimb, logica Domnului este diferită: departe de a se ascunde în lipsa de acțiune sau în abstracție ideologică, caută persoana, cu chipul său, cu rănile sale și cu istoria sa. Îi vine în întâmpinare și nu se lasă înșelat de discursuri ce nu sunt în măsură să dea întâietate și să pună în centru ceea ce este important cu adevărat.
Aceste ținuturi cunosc bine ceea ce înseamnă suferința oamenilor atunci când greutatea ideologiei sau a regimului este mai puternică decât viața și se pune deasupra a toate, ca normă a vieții înseși și a credinței persoanelor; când capacitatea de decizie, libertatea și spațiul pentru creativitate este redus și de-a dreptul eliminat (cf. Enc. Laudato si’, 108.). Voi ați suferit din cauza discursurilor și acțiunilor bazate pe discreditare, care duceau până la expulzarea și distrugerea aceluia care nu putea să se apere și reduceau la tăcere vocile disonante. Îi avem în minte, în mod deosebit, pe cei șapte Episcopi greco-catolici pe care am avut bucuria să-i proclam Fericiți. În fața persecuției aprige din partea regimului ei au dat dovadă de o credință și de o iubire exemplare pentru poporul lor. Cu mare curaj și tărie interioară, au acceptat să fie supuși la o dură detenție și la tot felul de cruzimi, decât să renege apartenența la iubita lor Biserică. Acești Păstori, martiri ai credinței, au recâștigat și au lăsat poporului român o prețioasă moștenire pe care o putem sintetiza în două cuvinte: libertate și milostivire.
Gândindu-mă la libertate, nu pot să nu remarc faptul că celebrăm această Dumnezeiască Liturghie pe „Câmpia libertății”. Acest loc semnificativ evocă unirea Poporului dumneavoastră care s-a realizat în diversitatea exprimărilor religioase: acest lucru constituie un patrimoniu spiritual care îmbogățește și caracterizează cultura și identitatea națională română. Noii Fericiți au suferit și și-au sacrificat viața, opunându-se unui sistem ideologic tiran și coercitiv în ceea ce privește drepturile fundamentale ale persoanei umane. În acea perioadă de tristă amintire, viața comunității catolice era pusă la grea încercare de regimul dictatorial și ateu: toți Episcopii și mulți credincioși ai Bisericii Greco-Catolice și ai Bisericii Catolice de Rit Latin au fost prigoniți și condamnați la închisoare.
Un alt aspect la moștenirii spirituale a noilor Fericiți este milostivirea. Tenacitatea în a profesa fidelitatea la Cristos era însoțită în ei de o dispoziție la martiriu fără cuvinte de ură pentru prigonitori, față de care au demonstrat o blândețe considerabilă. Este grăitor ceea ce a declarat în timpul închisorii Episcopul Iuliu Hossu: „Dumnezeu ne-a trimis în acest întuneric al suferinței pentru ca să dăruim iertarea și a ne ruga pentru convertirea tuturor”. Aceste cuvinte sunt simbolul și sinteza atitudinii cu care acești Fericiți în perioada de încercare au sprijinit poporul lor în a continua să mărturisească credința, fără să cedeze și fără să se răzbune. Această atitudine de milostivire față de torționari este un mesaj profetic, deoarece se prezintă astăzi ca o invitație făcută tuturor să învingem ranchiuna prin caritate și iertare, trăind în mod coerent și curajos credința creștină.
Dragi frați și surori, chiar și astăzi reapar noi ideologii care, într-un mod subtil, încearcă să se impună și să-i dezrădăcineze pe oameni din cele mai bogate tradiții ale lor culturale și religioase. Colonizările ideologice disprețuiesc valoarea persoanei, a vieții, a căsătoriei și a familiei (cf. Exort. ap. postsin. Amoris laetitia, 40) și dăunează, prin propuneri distrugătoare, atee ca și cele din trecut, în mod deosebit tinerilor noștri și copiilor, lăsându-i fără rădăcini din care să poată crește (cf. Enc. Laudato si’, 123-124). Sunt voci care, semănând teamă și diviziune, vor să șteargă și să îngroape cea mai prețioasă moștenire pe care aceste ținuturi au văzut-o născându-se. Mă gândesc, de exemplu, la Edictul de la Turda, din 1586, care sancționa orice fel de radicalism, promovând un act de toleranță religioasă, fiind unul dintre primele cazuri din Europa de acest tip.
Aș dori să vă încurajez să duceți lumina Evangheliei la contemporanii noștri și să continuați să luptați, ca acești Fericiți, împotriva acestor noi ideologii care apar. Să fiți mărturisitori ai libertății și ai milostivirii, făcând să prevaleze fraternitatea și dialogul asupra diviziunilor, incrementând fraternitatea de sânge, care își găsește originea în perioada de suferință în care creștinii, divizați în decursul istoriei, s-au descoperit a fi mai apropiați și mai solidari. Să vă însoțească pe drumul vostru ocrotirea maternă a Preacuratei Fecioare Maria și mijlocirea noilor Fericiți.
Papa Francisc la Șumuleu Ciuc
“Cu bucurie și recunoscător lui Dumnezeu mă aflu astăzi aici, împreună cu voi, dragi frați și surori, în acest îndrăgit sanctuar marian, bogat în istorie și credință, unde, ca fii, venim s-o întâlnim pe Mama noastră și să ne recunoaștem ca frați. Sanctuarele, locuri aproape „sacramentale” ale unei Biserici spital de campanie, păstrează memoria poporului credincios care, în mijlocul necazurilor sale, nu obosește în a căuta izvorul de apă vie de unde să-și împrospăteze speranța. Sunt locuri de sărbătoare și de celebrare, de lacrimi și de implorare. Venim la picioarele Mamei, fără prea multe cuvinte, să ne lăsăm priviți de ea și pentru ca ea, cu privirea ei, să ne conducă la Acela care este „Calea, Adevărul și Viața” (In 14,6).
Nu am venit aici la întâmplare: suntem pelerini. Aici, în fiecare an, în sâmbăta Rusaliilor, voi veniți în pelerinaj pentru a îndeplini legământul înaintașilor voștri și pentru a întări credința în Dumnezeu și devoțiunea față de Preacurata Fecioară Maria, reprezentată de monumentala statuie în lemn. Acest pelerinaj anual aparține moștenirii Transilvaniei, dar aduce cinstire tradițiilor românești și ungurești deopotrivă; participă la el și credincioși de alte confesiuni și este simbolul dialogului, al unității și al fraternității; un apel la a recupera mărturiile de credință devenită viață și de viață devenită speranță. A peregrina înseamnă a fi conștienți că venim, ca popor, în casa noastră. Un popor a cărui bogăție stă în miile sale de chipuri, culturi, limbi și tradiții; sfântul popor credincios al lui Dumnezeu care, împreună cu Maria, este pelerin, cântând milostivirea Domnului. Dacă în Cana Galileei Maria a mijlocit la Fiul ei să facă prima minune, în fiecare sanctuar Ea veghează și mijlocește, nu numai în fața Fiului său, dar și în fața fiecăruia dintre noi, pentru a nu lăsa să ni se fure fraternitatea de către vocile și rănile trecutului, care alimentează diviziunea și fragmentarea. Evenimentele complexe și triste din trecut nu trebuie uitate sau negate, dar nici nu pot să constituie un obstacol sau un argument pentru a împiedica o mult râvnită conviețuire fraternă.
A peregrina înseamnă a ne simți chemați și îndemnați să mergem împreună cerând de la Domnul harul de a transforma vechile și actualele resentimente și difidențe în noi oportunități de comuniune; înseamnă a ne dezancora din siguranțele și comoditățile noastre în căutarea unui pământ nou pe care Domnul vrea să ni-l dăruiască. A peregrina semnifică provocarea de a descoperi și de a transmite spiritul de a trăi împreună, de a nu ne fi teamă să ne amestecăm, de a ne întâlni și de a ne ajuta. A peregrina înseamnă a participa la acea maree puțin haotică care se poate transforma într-o adevărată experiență de fraternitate, o caravană mereu solidară pentru a construi istoria (cf. Exort. ap. Evangelii gaudium, 87). A peregrina este a privi nu atât la ceea ce ar fi putut fi (și nu a fost), dar mai degrabă la tot ceea ce ne așteaptă și nu mai putem amâna. Înseamnă a crede în Domnul care vine și care este în mijlocul nostru, promovând și încurajând solidaritatea, fraternitatea, dorința de bine, de adevăr și de dreptate (cf. ibid., 71). Este angajarea de a lupta pentru ca cei care ieri au rămas în urmă să devină protagoniștii de mâine, și protagoniștii de astăzi să nu fie lăsați în urmă mâine. Pentru a face aceasta este nevoie de o muncă artizanală de a țese împreună viitorul. Iată de ce suntem aici pentru a spune împreună: Mamă, învață-ne să trasăm împreună viitorul.
Faptul de a fi pelerini la acest sanctuar ne determină să ne îndreptăm privirea spre Maria și spre misterul alegerii lui Dumnezeu. Ea, o fată din Nazaret, o mică localitate din Galileea, la periferia Imperiului Roman precum și la periferia Israelului, prin „da”-ul ei, a fost capabilă să dea început revoluției gingășiei (cf. ibid., 88). Misterul alegerii din partea lui Dumnezeu, care își fixează privirea asupra celor slabi pentru a-i umili pe cei puternici, ne împinge și ne încurajează și pe noi să spunem „da”, ca și ea, pentru a parcurge calea împăcării.
Domnul nu-l dezamăgește pe cel care riscă. Să mergem, și să mergem împreună, lăsând ca Evanghelia să fie fermentul capabil să impregneze totul și să dea popoarelor noastre bucuria mântuirii.
Papa Francisc la Catedrala Mântuirii Neamului
Preafericirea Voastră, Frate drag, dragi frați și surori!
Aș dori să-mi exprim mulțumirea și emoția pentru că mă aflu în acest templu sfânt care ne adună în unitate. Isus i-a chemat pe frații Andrei și Petru să-și părăsească mrejele ca să devină împreună pescari de oameni (cf. Mc 1,16-17). Chemarea proprie nu este completă dacă lipsește chemarea fratelui.
Astăzi, stând alături, dorim să înălțăm împreună, din inima țării, rugăciunea Tatăl Nostru. Ea sintetizează identitatea noastră de fii și, în special, de frați care se roagă unul lângă celălalt. Rugăciunea Tatăl Nostru afirmă certitudinea promisiunii făcute de Isus ucenicilor săi: „Nu vă voi lăsa orfani” (In 14,18) și ne oferă încredere să primim și să acceptăm fratele ca pe un dar.
De aceea aș dori să vă împărtășesc câteva cuvinte ca pregătire, înainte de rugăciunea pe care o voi rosti pentru drumul nostru de fraternitate și pentru ca România să poată fi mereu o casă a tuturor, un loc al întâlnirii, o grădină în care înflorește împăcarea și comuniunea.
De fiecare dată când pronunțăm „Tatăl nostru” subliniem că, fără să spunem al nostru, nu poate exista cuvântul Tată. Uniți în rugăciunea lui Isus, ne unim și în experiența sa de unire și de mijlocire care ne face să spunem: Tatăl meu și Tatăl vostru, Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru (cf. In 20,17).
Prin aceasta ne invită ca „al meu” să se transforme în „al nostru”, și „al nostru” să devină rugăciune.Tată, ajută-ne să luăm în serios viața fratelui, să ne însușim istoria sa. Ajută-ne să nu ne judecăm fratele, din cauza acțiunilor și limitelor sale, ci să-l acceptăm, înainte de toate, ca fiu al tău. Ajută-ne să învingem ispita de a ne simți fii mai mari care, pentru că se află într-o poziție privilegiată, uită că celălalt este un dar (cf. Lc 15,25-32).
Ție, care ești în ceruri, în cerurile care-i cuprind pe toți, de unde faci să răsară soarele și peste cei buni și peste cei răi, și peste cei drepți și peste cei nedrepți (cf. Mt 5,45), îți cerem acea armonie pe care nu am fost în stare să o păstrăm pe pământ. O cerem prin mijlocirea atâtor frați și surori în credință, care, împreună, locuiesc în Cerul Tău, după ce au crezut, au iubit și au suferit mult, chiar și în zilele noastre, doar pentru că sunt creștini.
Asemenea lor, vrem și noi să sfințim numele tău, punându-l în centrul tuturor intereselor noastre. Doamne, numele Tău, nu al nostru, să ne miște și să ne trezească să practicăm caritatea. De atâtea ori, în rugăciune, ne rezumăm să pretindem daruri și să-ți înșirăm cereri, uitând că lucrul cel mai important este să lăudăm numele tău, să adorăm persoana Ta, pentru ca mai apoi să recunoaștem reflexia Ta vie în persoana fratelui pe care ni l-ai pus alături. În mijlocul atâtor lucruri trecătoare pentru care ne trudim, ajută-ne, Tată, să căutăm ceea ce rămâne: prezența Ta și a fratelui nostru.
Așteptăm să vie împărăția ta: o cerem și o dorim, pentru că observăm că mersul lumii nu o încuviințează. Dinamica lumii e dictată de logica banului, a intereselor, a puterii. Cufundați în consumerismul din ce în ce mai dezlănțuit care ne farmecă prin strălucirea sa scânteietoare, dar evanescentă, ajută-ne, Tată, să credem în ceea ce ne rugăm: să renunțăm la garanțiile comode ale puterii, la ispitirile înșelătoare ale lumescului, la aroganța goală a impresiei de autosuficiență, la ipocrizia preocupării pentru aparențe. Astfel, nu vom pierde din vedere Împărăția la care Tu ne chemi.
Facă-se voia ta, nu a noastră. „Voința lui Dumnezeu este mântuirea tuturor” (ibid., IX, 20). Tată, avem nevoie să ne lărgim orizonturile, pentru a nu îngrădi în limitele noastre voința ta milostivă de mântuire, care vrea să-i îmbrățișeze pe toți. Tată, ajută-ne, trimițându-l la noi, ca la Rusalii, pe Duhul Sfânt, dătător de curaj și bucurie, ca El să ne impulsioneze să anunțăm vestea cea bună a Evangheliei dincolo de hotarele în care trăim, dincolo de limbi, culturi și națiuni.
În fiecare zi avem nevoie de El, pâinea noastră cea de toate zilele. El este pâinea vieții (cf. In 6,35.48), care ne face să ne simțim fii iubiți, care ne potolește foamea când ne simțim singuri și orfani. El este pâinea slujirii: în timp ce se frânge pe sine pentru a deveni slujitorul nostru, ne cere să ne slujim unul pe altul (cf. In 13,14).
Tată, atunci când ne dai pâinea cea de toate zilele, alimentează în noi nostalgia după fratele nostru, nevoia de a-l sluji. Rugându-te pentru pâinea de fiecare zi, îți cerem și pâinea memoriei, harul de a întări rădăcinile comune ale identității noastre creștine, rădăcini indispensabile într-un timp în care umanitatea, mai ales tinerele generații, în mijlocul atâtor situații „lichide”, riscă să se simtă dezrădăcinată, incapabilă să dea sens existenței.
Pâinea pe care ți-o cerem, prin lunga sa istorie de la însămânțare la spic, de la cules până pe masă, să inspire în noi dorința de a fi răbdători cultivatori de comuniune, care nu ostenesc în a face să încolțească semințele unității, în a face să dospească binele, în a lucra mereu alături de frații lor: fără suspiciuni, fără a sta la distanță, fără exagerări și fără conformism, în convivialitatea diferențelor reconciliate.
Pâinea pe care o cerem astăzi este și pâinea de care atâția oameni sunt lipsiți zi de zi, în timp ce alții, puțini, au din prisos. Tatăl nostru nu este o rugăciune care relaxează, ci este strigătul față de foametea de iubire a timpului nostru, față de individualismul și indiferența care profanează numele tău, Tată. Ajută-ne să ne fie foame de a ne dărui. Ori de câte ori ne rugăm, amintește-ne că pentru a trăi nu e nevoie să ne conservăm, ci să ne frângem; să împărțim, nu să adunăm; să-i săturăm pe alții, în loc să ne umplem pe noi înșine, deoarece bunăstarea este adevărată numai în măsura în care aparține tuturor.
Ori de câte ori ne rugăm, cerem să ne fie iertate greșelile noastre. E nevoie de curaj să ne angajăm totodată să iertăm și noi greșitorilor noștri. Prin urmare, trebuie să găsim puterea de a ierta din inimă pe fratele nostru (cf. Mt 18,35), așa cum Tu, Tată, ierți păcatele noastre: să lăsăm trecutul în urmă și să îmbrățișăm împreună prezentul. Ajută-ne, Tată, să nu cedăm în fața fricii, să nu vedem în deschiderea față de celălalt un pericol; să avem puterea de a ne ierta și de a merge înainte, curajul de a nu ne mulțumi cu o viață liniștită și de a căuta mereu, cu transparență și sinceritate, chipul fratelui.
Iar când răul, pândind la ușa inimii (cf. Gen 4,7), ne va împinge să ne închidem în noi înșine, când ispita de a ne izola ne va copleși, ascunzând substanța păcatului care constă în îndepărtarea de Tine și de aproapele nostru, Tată, continuă să ne susții. Încurajează-ne să descoperim în fratele de lângă noi un sprijin pe care Tu ni l-ai pus alături pentru a merge spre Tine și să avem împreună curajul de a spune „Tatăl nostru”. Amin.
A flegmat Papa in mocirla Patriei, v-a uns cu produsul rezultat si v-a deschis ochii, orbilor. Atata ipocrizie numai la politicieni am vazut. Dupa sfanta invatatura a Papei: „fatte figli ma non come i cognili” (faceti copii, dar nu ca iepurii) a sunat ca nuca in perete binecuvantarea data familiei cu 11 copii („iepurii” erau Ioan si Elisabeta, alti ipocriti care s-au lamentat ca regimul comunist nu le-a permis sa aiba mai multi urmasi, desi cred ca au beneficiat de banii dati de comunisti pentru famillile cu mai multi copii). Sau indemnul asta e valabil numai pentru italieni ca sa lase loc si bietilor emigranti? Si dupa ce la el acasa inchide ochii la abuzurile cardinalilor pedofili si declara ca nu are nimic impotriva casatoriilor intre persoane de acelasi sex vine si ne vorbeste despre familia traditionala. Eu zic ca unora care mai vedeati, pe langa putina lumina, v-a luat si mintile.
Unii credinciosi s-au simtit flatati, mai ales in emisiune la A3 pt ca Papa a spus Cristos a Inviat, desi in biserica catolica joi a fost inaltarea si au crezut ca s-a adresat ortodocsilor. Adevarul este ca Papa a fost discipolul unui preot greco-catolic din Ukraina, este mai mult greco-catolic decat catolic, iar greco-catolicii au sarbatorit Pastele cu ortodocsii pe 28 aprilie, adica respecta ritul ortodox, dar se subordoneaza Romei, ca-i mai valoros un strain decat un frate, firimiturile de la masa bogatilor sunt mai gustoase decat paina facuta in vatra. Fie ca unii ziaristi nu au fost pregatiti, fie ca incearca sa faca prozelitism in favoarea bisericii catolice si/sau greco-catolice. Mult succes tot tarile occidentale abandoneaza bisericile si sunt transformate fie in biserici ortodoxe fie in moschei.
Bla, bla, bla, Osho le zicea mai bine si Osho nu-i catolic! Mi se pare ca papa a facut o baie de multime in conditiile cand il contesta dogmatic si-i cer demisia cateva zeci de teologi catolici! Ba se aude ca ar fi vrut si un troc, unirea BOR cu Roma contra greco-catolicilor intrati sub aripa BOR! 1. Greco-catolicii romani erau ortodocsi pana sa le puna iezuitii (catolicii) pistolul la tampla si tunurile pe manastiri si biserici in tot Ardealul, uniatia facandu-se cu forta si cu viclenia (nimic nou pentru catolici); 2. Ar fi ultima greseala a BOR sa faca unirea cu Vaticanul – ca de ecumenism nu duce lipsa – caci ramane fara obiectul muncii.
P.S. Nu te teme, turma mica, Domnul este cu tine!
Invataturile astuia numai memorabile nu sunt, ba chiar menite sa ne aduca mania lui Dumnezeu! Cum adica ‘Fecioara’ sa ne protejeze/ghideze/ocroteasca?? Prima porunca a lui Dumnezeu este: ‘Sa nu ai alti dumnezei in afara de mine.’ Aceasta ‘Mama’ la care se refera acest papa este ‘Imparateasa cerului’ sarbatorita si elogiata de catre vechii pagani, cunoscuta si sub numele de Isis, Ishtar, Ashtoreth, Diana. Nu va luati dupa acest papa, nu va vrea binele!
..pentru a nu lasa sa ni se fure fraternitatea ..oare iohanis a ascultat..? si daca a ascultat a inteles ceva ??? o poate demonstra ..autorul lucrului bine facut…ce ironie..
Dacă Papa nu sărută și crucea de la gâtul lui Kiril atunci nu cred că este sincer atunci când o arde cu unitatea.
De-a lungul istoriei, de fiecare dată când un bogat și-a luat limba-n gură cu un sărac, invariabil, bogatul a devenit mai bogat iar săracul mai sărac.
Rusine mass media caci informatiile voastre sun truncate si false-referitoare la numarul de participanti,cit si mesajul sau ipocrit!
Acest papa este o rusine pentru catolici!