Recenta premieră a operei „Giulio Cesare”, de Haendel, la Opera Garnier din Paris (programată până la 17 februarie), cu celebra Natalie Dessaye în rolul Cleopatrei, pe care îl cântă pentru prima dată pe scenă, a provocat cronici împărţite între admiraţie şi contestare.
Aşteptat cu nerăbdare de melomanii parizieni, care-şi aminteau precedenta montare din 1987, semnată de Nicholas Hynter, spectacolul şi-a atras o serie de critici, în special din cauza regiei realizate, de altfel, de unul dintre numele prestigioase ale domeniului, Laurent Pelly.
Acţiunea este plasată de acesta într-un decor amintind departamentele de arheologie şi pictură de secol XVIII ale Muzeului Luvru, armurile şi togele personajelor învecinându-se cu jeans şi tricouri purtate de muncitorii din muzeu în zilele noastre, care aranjează busturile antice pe rafturile depozitului plin cu sculpturi antice, egiptene, greceşti şi romane, printre care apar cântăreţii.
În spatele cântăreţilor este un neîncetat du-te-vino al conservatorilor care transportă copii de sculpturi, coloane, lăzi şi chiar capul lui Pompeius pe un cărucior. Ideea, scrie Christian Merlin în „Le Figaro”, are drept consecinţă faptul că „personajele rămân caricaturi burleşti”. Cele două lumi ce ocupă concomitent scena impietează uneori, susţin cronicarii, asupra acţiunii operei lui Haendel.
Mai picantă, apariţia cântăreţei Natalie Dassaye „topless”, în scena seducţiei, n-a rămas nici ea fără comentarii, de la cele amuzate la indignare. Ca şi ideea de a plasa apariţia Cleopatrei pe muntele Parnas, în compania celor nouă muze, între peisaje, care sunt aduse şi scoase din scenă la vedere.
În acest decor stufos, se desfăşoară acţiunea operei, considerate cea mai elaborată din creaţia de gen a lui Haendel, compusă în 1724, pe libretul lui Nicola Francesco Haym după cel al lui Giacomo Francesco Bussani, pus pe muzică în 1677 de Antonio Sartorio. Ca şi alte opere ale lui Haendel, şi aceasta a căzut aproape în uitare în timpul secolului al XIX-lea, ele fiind reluate abia în secolul următor, unele dintre cele mai aplaudate montări fiind cele dirijate de Herbert von Karajan la Londra (1930) şi apoi la Ulm (1933).
Acţiunea, plasată în timpul vizitei în Egipt a lui Iulius Caesar, împleteşte dragostea dintre Cleopatra şi împăratul roman cu lupta pentru tron dintre regină şi fratele ei Ptolemeu, durerea Corneliei, văduva lui Pompeius, şi dorinţa de răzbunare a fiului lui Sextus, rivalitatea dintre Polemeu şi Achillas, care încearcă, amândoi, să cucerească graţiile Corneliei.
Scenă din Iulius Caesar la Opera Garnier
„Iulius Caesar în Egipt”, cum se numeşte de fapt opera, este cea mai fastuoasă creaţie a lui Haendel, prin bogăţia melodică şi prin folosirea corului, originală la acea vreme, iar ariile Cleopatrei, „Se pietá”, „V’adoro pupille” şi „Piangero la sorte mia”, sunt printre cele mai expresive scrise de compozitor, după părerea multor specialişti.
Spectacolul parizian se desfăşoară sub bagheta dirijoarei Emmanuelle Haim, pentru prima dată la Opera Garnier, la pupitrul orchestrei „Concert d’Astrée”, cunoscută pentru interpretarea muzicii lui Haendel.
În ceea ce priveşte vocile, dacă majoritatea cronicarilor apreciază prestaţia sopranei Natalie Dessaye, „a cărei coloratură este strălucitoare”, în pofida câtorva momente mai puţin convingătoare, nu acelaşi lucru se întâmplă cu interpretul lui Caesar, contratenorul Lawrence Zazzo. Haendel a scris acest rol pentru unul dintre castrato vestiţi ai secolului al XVIII-lea, Senesino. Cum acest tip de voce a dispărut, în zilele noastre aceste roluri sunt cântate de contratenori sau de mezzosoprane. Rolul lui Caesar, foarte dificil pentru un contratenor, ar fi trebuit, cred criticii, să fie atribuit unei mezzosoprane. De altfel, cele mai apreciate interprete sunt Vaeduhi Varduhi Abrahamyan, în rolul Corneliei, şi Isabel Leonard în cel al lui Sextus. Două mari cântăreţe de operă românce au fost remarcate pentru evoluţia lor în această operă. În 1956, soprana Virginia Zeani, timp de 25 de ani „prima donna assoluta” a Teatrului de Operă din Roma, cântând împreună cu cei mai renumiţi tenori, de la Beniamino Gigli şi Ferruccio Tagliavini până la Luciano Pavarotti şi Placido Domingo, a fost invitată de Teatro alla Scala din Milano, pentru rolul Cleopatra. Recent, sub bagheta lui Ivor Bolton, mezzosoprana Ruxandra Donose a realizat un remarcabil Sesto, pe scena de la Covent Garden.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.