JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (32)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018

1. Jocul cu mirosul

Unul dintre „lucrurile nefolositoare” este parfumul. Şi acest produs a apărut abia când omul a ajuns la un nivel de dezvoltare suficient pentru a fi interesat şi de ameliorarea propriului miros. Dacă facem abstracţie de menirea sa în ceremoniile religioase, de credinţa în rolul său tămăduitor, parfumul a ajuns una dintre mărfurile cele mai scumpe dintre cele „nu neapărat necesare vieţii”. O femeie care-şi poate permite va cheltui bani foarte mulţi pentru un flacon cu esenţă plăcut mirositoare, un lucru şi fără de care ar putea foarte bine trăi. Europenii se laudă că Tapputi din Mesopotamia ar fi fost primul producător profesionist al parfumurilor, dar nu iau în considerare, nu ştiu (sau nu vor să ştie) nimic despre existenţa licorilor frumos mirositoare de pe alte meleaguri, de pe meleaguri mai îndepărtate.

Parfumul din Insula Babatú

Legenda spune că, în drum spre Lumea Nouă, Amaro Rodríguez Felipe y Tejera Machado, alias Amaro Pargo, celebrul corsar, comerciant şi filantrop, ar fi dat de o insulă unde băştinaşii emanau „un miros minunat”, insula Babatú sau Santa Jueves, întrucât spaniolii au acostat acolo într-o zi de joi, când rezervele de apă le erau pe terminate.

Spre deosebire de conchistadori, Pargo nu era interesat de nimicirea populaţiilor întâlnite, nici doar de comerţul cu sclavi: fire extrem de pragmatică, el a înţeles devreme că fiecare loc are particularităţile sale şi, dacă oamenii au supravieţuit acolo după cu totul alte tehnici şi cutume decât cele existente în Lumea Veche, înseamnă că au şi ei procedee prin care să se poată lupta cu natura. Procedee ce merită a fi cunoscute şi poate adaptate şi în Spania. Amaro Pargo a fost un pirat şi nu un pirat oarecare, ci unul dintre cei mai faimoşi: în drumurile sale jefuia orice corabie întâlnită care naviga sub pavilionul unei puteri care nu se supunea coroanei spaniole. Însă, deosebit de inteligent şi foarte bogat tocmai în urma comerţului cu sclavi, fiind şi influenţat de o prietenă călugăriţă, dominicana Maria de Leon Bello y Delgado (Sora Maria de Jesus), care l-a transformat şi într-unul dintre cei mai mari filantropi ai istoriei, era convins că nu întotdeauna trebuie să supui, să omori şi să duci în robie localnicii, mult mai rentabil este, uneori, să le cunoşti secretele supravieţuirii. Astfel, Amaro Pargo a înfiinţat un fel de „colonii-laboratoare”, unde experimenta ce se poate adapta din experienţa băştinaşilor. A creat trei astfel de colonii, unde lăsa câţiva oşteni şi câte doi învăţaţi însărcinaţi să studieze tehnicile de supravieţuire locală şi să raporteze cele aflate. Abia la sfârşit apărea şi preotul ce trebuia să-i creştineze. Din Santa Jueves ni s-a păstrat un răvaş, de unde aflăm că Pargo a fost puternic influenţat de mirosul plăcut ce l-a întâmpinat încă din larg, când s-a apropiat de insulă. „La Santa Jueves, am fi acostat oricum, chiar dacă [Pargo] n-ar fi fost obligat să caute apă potabilă. Un miros fermecător ne-a pătruns încă din larg, aşa cum nu ni s-a întâmplat niciodată şi niciunde. După cele trei luni de când sunt aici, pot să spun că mare mi-a fost mirarea când am văzut de unde vine acel iz. Insula nu este mare, aşa că într-o zi şi jumătate o poţi ocoli fără a te grăbi prea tare. De pe orice ţărm ai privi, nu vezi decât marea nesfârşită. La început, am crezut că am ajuns la capătul lumii şi că mirosul acela vine din raiul care nu poate fi foarte departe. Ciudat este că, în ciuda vieţii lor mirifice, oamenii de aici sunt nostalgici[1]. Pe urmă, am fost martori la jocul oamenilor de aici, singurul joc care face posibil traiul într-un loc atât de izolat şi unde toată populaţia nu numără cu totul mai mult de vreo două sute de bărbaţi, femei şi copii. Aceştia nu cunosc războaiele, n-au văzut, până la noi, străini, aşa că nu au nici arme. Nu lucrează pământul, însă au parte de o pădure în care pomii se apleacă tot timpul sub povara roadelor şi unde trăiesc şi animale foarte docile pe care le folosesc pentru carne, blană şi lapte. În aceste trei luni, am avut de multe ori impresia că raiul nu este aproape, ci că ne aflăm chiar în el. Şi iată şi jocul care le permite să trăiască atât de minunat: bărbaţii, femeile şi copiii, încă din fragedă, copilărie caută doar cu ajutorul mirosului un obiect ascuns de Marele Babatú, regele, vraciul şi marele lor preot. Întrucât mirosul atât de puternic al încântătorului parfum este prezent peste tot pe insulă, el s-a impregnat şi în trupurile oamenilor şi al animalelor trăitoare aici şi doar aici. Acest lucru face ca gustul [?] lor olfactiv să se ascută atât de mult, încât să poată percepe şi un alt miros decât cel ce domină aici peste tot. Performanţele la care au ajuns vreme de atâtea generaţii le oferă posibilitatea de a se orienta doar după nas, iar antrenamentul permanent prin căutarea obiectului ascuns de Marele Babatú, le ţine mereu treaz mirosul. Astfel, pe Insula Babatú oamenii pot percepe pe lumină ori pe întuneric, într-o zi senină sau chiar şi pe furtună, obiecte ce se află la mare depărtare.”

Amaro Pargo a dispus să-i fie aduşi câţiva locuitori din Santa Jueves cu scopul de a-i folosi ca pe un fel de radare naturale. Doar că, plecaţi din locurile lor natale, acei oameni şi-au pierdut extraordinarele capacităţi olfactive în noul lor mediu, unde peste tot mirosurile erau altele. Totuşi, dintr-o biografie a corsarului aflată – unde altundeva decât în inestimabila bibliotecă a mănăstirii Ferme zu Chiuso? – aflăm că Amaro Rodríguez Felipe y Tejera Machado i-a supus pe ostaticii de pe Santa Jueves unui antrenament intensiv în noile lor condiţii de viaţă. Se pare că nu fără un oarecare succes, întrucât doar aşa s-ar putea explica formidabila sa reacţie în atacurile de departe de pe mare. Din păcate, odată cu Pargo, au dispărut nu numai „radarele sale umane”, ci orice informaţii despre misterioasa Santa Jueves, Insula Babatú şi superbul ei parfum, datorită căruia ostrovul a fost numit cândva şi „Antecamera Raiului”.

2. Jocul cu auzul

În principiu, cele mai multe „jocuri inutile” auditive se referă la muzică. Deşi nu se construieşte nimic material cu muzica, se poate trăi excelent din ea ori nu se poate trăi defel din ea.

Trecând peste enigma „cine poate trăi excelent şi cine deloc de pe urma muzicii[2]”, o enigmă ce nu naşte decât adânci nemulţumiri, vom arăta că de pe urma auzului şi a muzicii („o manifestare umană lipsită de importanţă pentru supravieţuire”) se pot realiza chiar şi aplicaţii extrem de utile vieţii de zi cu zi. Şi nu ne vom restrânge la exemple minore, cum ar fi, de pildă, melodiile diferite de pe telefoanele mobile care ne împiedică să scoatem cu toţii aparatele din buzunar, atunci când, aflându-ne în tramvai, doar unul dintre noi este apelat, ci vom ilustra facilităţi mult mai importante, cum ar fi

Unitatea Specială 08392

Vă mai aduceţi aminte de jocul „Unde-i pisica?” Doamna educatoare ne-a dat fiecăruia un rol: unul a devenit „câinele hau, hau”, altul „pisica miau, miau”, altul „raţa mac, mac”. Apoi ne-am ascuns care după un scaun, care între dulap şi perete sau sub catedră. Doamna educatoare a strigat pisica şi acela a ţipat „miau, miau”, iar ceilalţi copii au trebuit să-l găsească. Când s-a împrimăvărat, am ieşit în curtea grădiniţei, unde am avut mai multe posibilităţi să ne ascundem, iar jocul a continuat.

La şaptezeci de ani de la terminarea războiului, s-au desecretizat o mulţime de documente din arhivele Ministerului Apărării. Printre ele, şi cele privitoare la Unitatea Specială 08392. O unitate cu adevărat specială şi despre care populaţia nu a avut habar până astăzi. Comandaţi de un maior, cei cinzeci de militari din acest grup au executat mii de ore pentru dezvoltarea auzului, mai ales pentru orientarea cât mai precisă în spaţiu doar după cele mai slabe semnale auditive. De pildă, găsim un raport al sergentului Ralf Dan, un veteran al U.S. 08392, care a depistat activităţile unei uzine inamice de armament perfect camuflată şi pentru cele mai moderne sisteme de bruiaj ale anilor aceia, insensibilă la orice aparat de ascultare. În urma raportului sergentului Ralf Dan, paraşutat în aprilie 1944 în spatele liniilor germane, fabrica a fost neutralizată de un bombardament bine ţintit. (În tabăra adversă s-a socotit că a fost vorba de cineva din interior care ar fi dezvăluit locaţia, aşa că au fost executaţi patru suspecţi.)

Tot din documentele recent desecretizate reiese că antrenamentele membrilor U.S. 09392 au pornit de la jocul „Unde este pisica?”

„Simţurile noastre au un extraordinar potenţial nefolosit. Printr-un antrenament profesionist pot ajunge la performanţe de nebănuit” a spus maiorul Richard Moss, doctor în psihologie.

[1] „Simţul olfactiv are un impact puternic asupra amigdalei care procesează emoţiile. Amintirile pe care le evocă sunt bune şi sunt mult mai puternice, a explicat Howard Eichenbaum de la Universitatea din Boston. Tocmai această legătură strânsă dintre simţul olfactiv şi amigdală este unul din principalele motive pentru care mirosul dă naştere nostalgiei.” (Preluat de pe internet.) Aşa s-ar explica şi gâtul proeminent al băştinaşilor, după cum a observat autorul răvaşului, deşi în observaţia de mai sus este vorba despre componenta circuitelor din creier.

[2] A se revedea pentru aceasta enigmele de ce „Roberto Marsini este cel mai genial pianist al timpului nostru” şi „Aproape întotdeauna profesionistul este agentul” de la pagina 58 şi următoarele.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.