JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (7)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – JOCURILE TRECERII, Vocalize în Sol Major (Alegro ma non tropo) Editura Junimea Iaşi 2018

2.c2a – protagoniştii şi figuranţii

Aşa cum am spus, privind din punctul nostru de vedere, toţi suntem protagonişti în propria noastră viaţă, în jocurile noastre, chiar dacă pentru alţii, pentru cei mulţi, în jocurile lor, în jocurile celor mulţi, nu suntem decât simplii figuranţi sau, poate, nici măcar atât.

Atunci când ne amestecăm în jocuri cu ceilalţi oameni, avem doar două posibilităţi de a juca roluri de eroi principali: dacă ne situăm într-un cerc restrâns cu şanse de a deveni lideri sau, mult mai rar, dacă ajungem să dominăm un domeniu ori o colectivitate. Cum nu toată lumea are calităţi de conducător, majoritatea oamenilor, indiferent de vârstă, ar trebui să se resemneze cu calitatea de simplu figurant. Ar trebui, doar că mulţi nu se pot obişnui cu rolurile secundare şi caută să iasă în faţă măcar printre cei cu care se nimeresc să se afle. Puţini sunt cei ce, protagonişti ai vieţii lor, se pot resemna cu partiturile cenuşii ce formează fondul şi nu figura în istorie. (Mai ales că este destul de greu, odată cu trecerea anilor, să faci trecerea de la senzaţia primară că tu eşti centrul lumii la cea de simplă picătură în ocean.)

Un lucru trebuie luat în considerare: întrucât omul este o fiinţă bipolară, şi indivizii ajunşi să conducă autoritar o colectivitate simt în aceeaşi măsură nevoia de a avea un far după care să se orienteze, adică faţă de care să se subordoneze. Cel mai comun exemplu este şeful cu apucături dictatoriale în jocul din colectivul pe care-l conduce şi în acelaşi timp mieluşel acasă. Ori invers: autoritar în familie şi umil la serviciu. La scară mai mare, sunt cunoscuţi destui tirani totul subjugaţi de partenerele ori de partenerii lor. Toate acestea, bineînţeles, în cadrul jocurilor lor particulare, însă cu reflexii puternice în jocurile cu ceilalţi.

„Romanilor le era cunoscută o singură varietate de individualism, care confirma regula, negând-o aparent: paradoxul moliciunii energice; ei evocau cu tainică încântare pe unii senatori a căror viaţă particulară se scălda într-o moliciune cumplită, dar care totuşi dădeau dovadă de multă energie în viaţa lor publică: Scipio, Sylla, Cezar, Petronius, până şi Catilina. Paradoxul acesta era o taină a iniţiaţilor ce dădea elitei senatoriale un aer regesc şi o făcea să creadă că se află deasupra legilor în înţelesul literal, confirmându-se totuşi adevărata semnificaţie: moliciunea energică era condamnabilă, dar măgulitoare.[1]”

Calitatea de protagonist se poate pierde uşor, chiar dacă majoritatea copiilor izbutesc să şi-o recucerească repede. Nu acelaşi lucru se poate afirma în cazul vârstei a doua şi a treia.

Radu are parte de nişte părinţi ce-l iubesc atât de mult încât se simt datori să-l piloteze neîncetat şi să-i penalizeze toate abaterile de la linia pe care i-o impun. Cu alte cuvinte, Elena şi Radu au parte de nişte părinţi extrem de severi. „Când o să fii mare o să ne mulţumeşti că te-am pedepsit pentru o asemenea greşeală!” îi spun ei, uitând că în cazul copiilor nici satisfacţia şi nici pedeapsa nu are sens decât dacă sunt imediate. (Vezi la 07. – Diferenţele dintre jocul copilului şi jocul adultului.) Aşa că lui Radu, fiind supravegheat mereu, nu-i prieşte nici un joc acasă. Mai ales atunci când, conform lui 06., este întrebat de-a ce se joacă, întrebare care distruge nu numai misterul, ci însuşi jocul: Radu va vedea că nu este privit drept poliţistul pe care a încercat să-l întruchipeze, la fel cum şi domnul director îşi va simţi prestigiul şi autoritatea puse la îndoială dacă nu este acceptat necondiţionat.

Variantă: Ca şi Bubu şi ca şi Puiu, şi Răducu (4,5 ani) se joacă de-a poliţistul[2]: şi-a pus pe cap un coif de hârtie întocmit dintr-un ziar, are un bulan dintr-un liniar şi ţine în mână un mâner pe post de pistol. Când arestează două dintre păpuşile surorii sale, aceasta se revoltă fiindcă le-a luat tocmai pe păpuşile ei preferate. Altfel, deşi cu un an mai mare decât Răducu[3], Elena (Lenuţa) nu-i va contesta frăţiorului ei calitatea de poliţist, însă va fi profund afectată că au fost arestate tocmai păpuşile ei cele mai dragi, fiicele ei. Conflictul este aplanat de părinţi care pun lucrurile la punct: „Să se joace amândoi de-a altceva şi dacă nu sunt în stare s-o facă în linişte, să se joace fiecare dintre ei separat!” Vraja a fost spartă şi din clipa aceea Răducu nu mai este poliţist, iar Lenuţa nu mai are două fetiţe. Mai ales că Radu şi-a confecţionat coiful din ziarul pe care tata nici n-a apucat încă să-l citească. Din protagonişti în jocul lor, cei doi copii ajung personaje secundare, odraslele atât de iubite de părinţi, asemenea celor două păpuşi preferate ale Lenuţei.

Noroc doar că Răducu, copil inteligent, imaginează a doua zi un alt joc: „De-a pompierul”.

Julia Zimberlan, fiica Marelui Julius Zimberlan Junior şi nepoata academicianului Julius Zimberlan Senior, a cunoscut o distribuţie diferită a rolurilor chiar şi în strălucita ei devenire artistică. După anii de studiu, când a trebuit să se supună indicaţiilor profesorilor, şi-a început cariera propriu-zisă la pian în calitate de solistă, adică de protagonistă. Pe urmă, trecând la violoncel, a fost nevoită să accepte să cânte şi în mijlocul orchestrei şi, chiar dacă a avansat rapid la poziţia de şef de partită, n-a mai fost protagonistă. Dar Julia Zimberlan este un adevărat „monstru al violoncelului”, aşa cum a fost numită de influentul critic Jochann Grosnasse, şi la doar paisprezece ani a abandonat postul sigur şi bine remunerat de la filarmonică pentru a obţine extraordinarele succese ca solistă. Strângând în extaz între picioare lemnul instrumentului, Julia, devenită femeie, simte toate victoriile împotriva timpului. Jocul ei este pe cât de acaparator, pe cât de intens, pe atât de victorios. Iar publicul o aplaudă în picioare.

Domnişoara Julia Zimberlan, fiica Marelui Julius Zimberlan Junior şi nepoata aproape la fel de celebrului Acad. Prof. Dr. Dr. h. C. Julius Zimberlan Senior, a atins tot ce şi-a dorit de când concertează în calitate de solistă. Abia de atunci poate să se bucure din plin de atingerea iubitului ei violoncel, devenit partenerul ei în faţa întregii lumi, iar spectatorii, publicul din sală (chibiţii) savurează şi ei din plin modul cum savurează domnişoara Julia Zimberlan momentul. Momentul ei!

Doar că, dacă adulţii se interpun în jocurile copiilor, stricându-le, copiii se vor putea reîntoarce cât de curând în lumea lor, mai ales când nu mai sunt sub un ochi demistificator. În schimb, dacă imixtiunea are loc în jocurile adulţilor şi a celor de vârsta a treia, lucrurile devin mult mai complicate. (Încă o dovadă că jocurile copiilor oferă infinit mai multe satisfacţii imediate decât jocurile adulţilor.)

Domnul inginer Jenică B. Rusu, 45 ani, 102 kg., se joacă de-a şeful de serviciu la Primărie. După alegerile locale, când primul edil al oraşului, partenerul de pescuit al lui Jenică, este înlocuit cu un nou primar, se dă concurs pentru toate poziţiile cheie din Primărie, aşa că, pe bază de competenţă (?), se schimbă şi şefii de serviciu. Pentru domnul Jenică M. Rusu, imixtiunea în jocul său se lasă cu consecinţe mult mai grave decât imixtiunea sa în jocul lui Răducu. Şi nici măcar nu se poate întoarce a doua zi la jocul de-a şeful de serviciu. Şi nici în zilele următoare. Şi nici nu e capabil să inventeze prea curând un alt joc în care să se simtă din nou protagonist. Aşa că aşteaptă o ocazie nouă. Care se va ivi sau nu se va ivi. Până atunci, Jenică M. Rusu este tot mai deprimat.

Da, adulţii, deveniţi din protagonişti simplii figuranţi, învaţă cu greu să reajungă la satisfacţie atât de repede ca şi copiii.

Domnul exjudecător Basil B. Romaşanu, 68 ani, pensionar de mai bine de trei ani, nu se poate nicicum obişnui că nu mai dispune – ca un mic Dumnezeu – de jocul de-a împărţirea dreptăţii. Aşa că e tot mai posomorât şi doar când iese în oraş şi mai este salutat cu „Să trăiţi, dom’ judecător!” îi mai reapare pe figură vechea sa asumată măreţie. Dar vremurile se schimbă, vin alte generaţii, tot mai puţini trecători îl mai recunosc pe fostul judecător, micul Dumnezeu care a jucat atât de bine rolul celui ce împarte dreptatea. Domnul exjudecător Basil B. Romaşanu, poate fi întâlnit pe stradă tot mai gârbovit: el ştie că jocul său s-a terminat şi că nu va mai putea nicicând să-l reia. Doar când stă în faţa televizorului şi se revoltă vehement împotriva „vremurilor mizerabile unde am ajuns”, doar atunci domnul exjudecător Basil B. Romaşanu nu simte tot mai apropiata mare călătorie în camera neagră ce-l aşteaptă.

Şi seniorii, deveniţi din protagonişti simplii figuranţi, învaţă cu greu să reajungă la satisfacţie atât de repede ca şi copiii. De obicei, nu reajung defel. Satisfacţiile lor se chircesc în trecut. Sau, la cei mai vii dintre ei, în viitor, în speranţele în nepoţi.

Doar – din nou! – Julius Zimberlan Junior a avut în celula sa de patru metri pe doi atât roluri de protagonist, cât şi de chibiţ imaginar. Însă se ferea de cel de chibiţ: Julius a înţeles repede că privindu-se din afară rămâne deţinutul AO209348. Aşa că a făcut tot ce a putut pentru a se menţine cât mai mult posibil în poziţia de protagonist al jocurilor sale. Şi numai ale sale!

Aşadar, vom repeta ori de câte ori este nevoie – şi, din păcate este nevoie neîncetat:

Manifest pentru savanţii lumii: „Lăsaţi din preocupările dumneavoastră temele inutile! Concentraţi-vă geniul şi experienţa doar pentru a inventa procedeele prin care să poată oricine reveni în burta mamei, unde nu s-a născut sentimentul deşertăciunii, unicul loc unde fericirea depăşeşte clipa singură, fiind prezentă tot timpul!” 

De unde expresia tradiţională a diferitelor populaţii şi în mai toate limbile lumii, trimiterea cuiva în origini, este în mod cu totul greşit resimţită drept înjurătură în loc să fie primită cu gratitudine: această expresie nu este decât o urare de bine, odată ce-i doreşte celui căruia îi este adresată revenirea în burta mamei, în singurul rai de pe pământ, unicul loc lipsit de veşnica spaimă a sfârşitului inexorabil.

[1] Paul Veyne în Philippe Ariès şi Georges Duby, Istoria vieţii private, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994, vol. 1., pp.207-8.

[2] După cum se vede, varietatea jocurilor este limitată şi pentru copii, şi pentru adulţi, şi pentru seniori. Doar amănuntele sunt diferite în funcţie de regulile şi tabu-urile impuse de momentul istoric şi de imaginaţia jucătorilor.

[3] „Cu un an şi cinci luni!” precizează ea – şi va sublinia „adevărata diferenţă” şi când cei doi copii nu vor mai fi copii.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.