Pentru mine, marea a rămas cea din primul an de studenție, cea de la fereastra trenului trecînd prin Eforie Sud spre Costinești. Și care a urmat după oprirea scurtă de la Costinești-haltă, cu studenți surescitați și încărcați de bagaje, mergînd în stil de carnaval pe trotuarele din fața caselor țărănești copleșite de zarzări. La Costinești, trăiau țărani care lucrau la cîmp, nu comersanți de imobiliare și nu gazde sau samsari de închirieri. Satul avea zidurile de piatră roasă de Techirghiol și Balcic, ca în picturile lui Tonitza și respira un aer românesco-turco-tătar. Era un petic frumos de Dobrogea lipit pe nisipul de la malul mării. Dintr-o dată, dincolo de case, dindărătul perdelei de copaci zăpușiți și ei, se înălța Marea, marea, numai pentru noi, cu nisipul liber, ca un perete albastru în fața orizontului și cu căsuțele taberei înșirate dincolo de Obelisc.
Toate vacanțele mele au început cu gîndul la acea primă sosire pe litoral. Ea a fost prima descoperire privind o altă dimensiune a universului, pînă atunci absentă din capul meu de țăran uimit de măreția Clujului și a Bucureștilor. Pentru mine, toate vacanțele pe litoral au început de la Costinești. Ani la rînd, cît am lucrat la Viața studențească, am ”gazetărit” pe la Costinești, am descoperit țara și lumea de la Costinești, m-am îndrăgostit și m-am despărțit la Costinești, am trăit zile magice și nopți de vis. La Costinești, pe un magnetofon Mayak, la Club, am înregistrat cîteva panseuri lirice și cîteva povești despre tabără, ilustrate cu melodii la modă și cu înregistrări pe microfon ale sunetului discret al malurilor mării. Și din toate acestea am tras o oră de emisiune pe care ne-am chinuit să o amplificăm la cele două-trei difuzoare de pe plajă, destinate anunțurilor de la comandament. În toamna lui 1971, fost o primă încercare de a face zilnic o emisiune de o oră. N-am mai reluat-o în 1972 pentru că alții sosiseră înaintea noastră și dăduseră drumul unui șir de emisiuni muzicale reușite. Dar Costineștii aveau să însemne vara mea la Mare, an de an, pînă prin 1983, cînd am fost ultima oară la „Secvența”.
Secvența era un ziar al Festivalului filmului pentru tineret de la Costinești, coordonat de Ion Cristoiu. Aș fi gata să jur că a fost cel mai frumos ziar din anii comunismului. Și singurul pe care l-am văzut smuls la propriu de mulțimea de mîini care se înghesuia să prindă un exemplar. Ne strîngeam seara la club cu Ion Cristoiu și Eugenia Vodă, cu Ion lazăr și cu Ecaterina Oproiu și încă mulți din cei tineri și scriam și desenam Secvența pînă spre dimineață, ne certam care să meargă cu ea la tipografia ziarului județean din Constanța și, pe la amiază, ne întorceam victorioși cu foaia în cîteva pachete legate cu sfoară. Se distribuia și se rupea lîngă Radiovacanța. Dovadă, participant la toate edițiile pînă în 1983, nu am izbutit să încropesc o colecție completă. În acei ani, Costinești era un fel de sat de vacanță dominat de tineri și cu un pronunțat specific intelectual și cultural. Era o oază prin care au trecut toate speranțele țării noastre și unde erau invitate toate valorile României. Întîi, pentru a contribui la educația celor tineri și, mai apoi, pentru a fi validate de spiritul lumii care se ridica de aici. Costineștii deveniseră o rampă de lansare și un fel de for de validare a noilor talente și personalități. Dacă nu treceai testul Costineștilor nu aveai decît să te întorci și să mai încerci o dată sau să eviți locul pentru totdeauna și să cauți o lansare pe undeva prin spate.
Cu vremea, cînd s-a întrerupt apariția Secvenței, serile s-au mutat la Vox Maris, „la Nicușor”, cea mai vînată discotecă de pe Litoral. Pentru descurcăreți și șmecheri cu bani, era barul cu program al lui Viorel Păunescu de la Mamaia, iar pentru studenți și intelectuali era Vox Maris.
O generație de actori, regizori și jurnaliști a fost marcată de acele seri care, dincolo de comunismul care ne atingea destul de puțin, au însemnat o înflorire spirituală a generației mele. Și dacă n-a fost pentru toți, pentru mine unul cu siguranță a fost una hotărîtoare. Am exersat ironia, publicistica pe subiecte culturale, cîrteala, panseurile scurte, cu cîntec, m-am bucurat de mare, de vîrstă și de fierberea unor evenimente culturale care nu s-au mai repetat după 1990.
Mă întorc în fiecare vară la Costinești, „în căutarea timpului pierdut”. Ceva inexplicabil mă îneacă și altceva mă revoltă. Mă copleșește memoria și mă revoltă imediatul puturos și haotic. Costineștii cu tabără și cu sat cu tot au devenit un soi de talcioc pentru tineret. Nimic mai urît și mai haotic nu există pe tot litoralul. Probabil că în spatele acestui talcioc turistic ordinar se ascund interese enorme pe care nimeni nu vrea să le înfrunte.
Din tot ce a fost, o mică insulă mai supraviețuiește la Vox Marisul lui Nicușor, devenit un resort de foarte bună calitate, undeva între 4-5 stele. Anul acesta, la Vox, se lucrează la greu. Aerul de șantier acoperea partea dinspre ring, Nicușor Năstase încercînd o tentativă spectaculoasă: relansarea stilului de discotecă de la Vox Maris din anii 1980.
Drumul spre Neptun, Jupiter, Vama Veche și Balcic este o altă călătorie care merită făcută pentru cei care se pregătesc de vacanță și se gîndesc la tot felul de destinații. Dar despre acestea, într-o altă poveste!
..cred ca e vorba de transformarea produsa in 89. Capitalismul asta salbatec ne a schimbat pe toti, ne a indus transa asta cu castigul material, cu concurenta..Inainte, parca timpul era incremenit si puteam sa ne permitem sa fim boemi. Asa suntem noi oamenii facuti, uitam partile rele din forma aceea de organizare sociala si ne amintim doar lucrurile frumoase..
Nu e vorba de „amintiri” ci de degradari materiale totale!
Costinesti era unic pe planeta pamant! STATIUNEA TINERETULUI! Din 1973 pana in 1983 am fost exclusiv aici ,din liceu pana la iesirea din stagiatura. Era un miracol total cultural, sportiv, divertisment, odihna, recreere, alimentatie….cantina express cu un meniu exceptional…ringul de dans -discoteca zilnic….teatrul de vara…tenis de
masa de camp…..handball…..basket…gimnastica….lac cu hidrobiciclete…Vox Maris….Restaurantul Dacia unde intr-un an a cantat toata vara o trupa de nemti care imita perfect tot repertoriul CCR -puteai sa juri ca e Tom Fogerty cu chitara cu tot!. Concerte ROCK la teatrul de vara cu Gil Dobrica care-l imita pe Keny Rogers si cu Romica Puceanu, care spargea microfonul cu ce nu se dadea la radio! Preferam casutele de lemn , langa lac, fiind doar 2 in casuta! 500 de lei , 2 saptamani,un bilet all inclusiv cu biletul de tren inclus Timisoara-Costinesti!
Astazi totul e ruina la casutele de beton-teatru de vara , a disparut lacul si paduricea cu casute de lemn , Dacia, au sufocat cu imobiliare toata zona , distrusa toata frumusetea de altadata!
@Alcibiade Braila(7:44)…este ADEVARAT ca cei mai frumosi ani de student si pe litoral au fost NUMAI anii 1970-1980,ATAT!!. Urmatorii ani au fost un COSMAR pentru toti,unde restaurantele si terasele se inchideau obligatoriu la ora 21:00,unde nu gaseai o bere sau un vin si painea la magazin era pe cartela,ca sa nu mai zic de oua sau branza. Luminile erau stinse in TOATE statiunile noaptea,NU mai existau DISCOTECI de dans nicaieri. Daca te duci la Mare anul acesta sa ai BUZUNARELE PLINE cu bani,iar la servicii de meniuri sa nu ai pretentii,in rest NERVI TARI.
@Alcibiade.Braila.
Am fost. E praf. Am fost si la Neptun, Olimp, Venus. Iti vine sa plangi. La Mamaia nu merg din principiu. Manelistan!
Frumos ! Frumos articol. Discoteca in aer liber de la Costinesti din anii 70-80 era extraordinara. Nu gaseai in occident asa ceva ! Topurile mondiale erau aici. Cea mai buna muzica rock din U.K. si America era aici. Simteai ca propaganda „Europei libere” era deseori mincinoasa !
Litoralul românesc socialist era cel mai cel pentru ca nu aveam cu ce sa îl comparam . In condițiile in care România comunista era de facto un lagăr pentru cetățenii săi din care plecatul era echivalent cu evadarea.
Judecând la rece , litoralul bulgaresc e mult peste dpdv cadru natural , extindere geografică și cum am aflat in ultimii 30 de ani , calitatea serviciilor . Cu Grecia și Spania nici nu are rost a se face comparații
Cele mai multe povestiri din acestea pleacă de la nostalgia propriei tinereți , dar asta o avem cu toții t
Pasăre cu pene albastre
Pasăre cu pene albastre,
Martora iubirii noastre,
De-i sfarsi cantarea ta,
N’asculta ce-mi spune mie,
Dragul meu, caci cine stie
Daca mani m’a uita.
Raule cu apa lina
Si curat ca o lumina,
Cat ne vezi de fericiti,
Starea noastra n’o rasfrange,
Maine poate noi vom plange
Si-om fi vesnic despartiti.
Iar tu luna, draga luna,
Tu a noptilor cununa,
Sa nu spui ca ne-ai privit.
Poate mani a tale raza
N’ar putea macar sa creaza
Ca vreodata ne-am iubit.
Veronica Micle
La vremea aia din ámintiri din copilarie’ barbatii umblau in chiloti LGBT(slipi) iar femeile in costume de baie „adio pasiune”Astazi femeile au cam renuntat la textila in plus, merg pe mana braziliana, iar barbatii umbla in șorturi,sa nu provoace interesatii Ceva s-a schimbat,celulita a ramas
Vive la mode et la modestie!
Romania nu mai e ce a fost, lumea intreaga nu mai e ce a fost… De ce ar mai ramane tocmai Costinesti neschimbat, ca acum 40 de ani? S-a schimbat si el in pas cu realitatea inconjuratoare. Nostalgia o fi ea buna, dar e si ea un fel de „opiu pentru popor”, pentru ca te impiedica sa analizezi cauzele degradarii prezente. Cand traiesti in lumea de vis din trecut nu mai ai starea de spirit ca sa te revolti pentru a schimba lumea oribila din prezent. „Ce bine era” il inlocuieste pe „hai sa schimbam ceva ca sa fie bine din nou”.
Militienii dadeau tracoale la Ring sa-i prinda pe cei care discutau cu turistii straini. O mai trai nenorocitul de plutonier Gaina?
Maestre, ou sont les neiges d`antan? Nu mai sunt zapezile de alta data…”Mitocan Club” devenise Costinesti-ul si in acea epoca, prin unele zone golanesti, in care dadeau buzna necultivatii cu bani, ca sa testeze piata studentilor fara bani. Dar oaza de lumina culturala a vacantelor studentesti a ramas intacta inca ceva timp dupa razmerita revolutionarului cu studii moscovite, care a distrus tara prin interpusii hrapareti de care nici acum nu s-a scapat. Cam tot litoralul nostru se poate redenumi momentan „Mitocan-Club”. Cand nu te ajuta clima, ca pe arabi, italieni, spanioli sau greci, bastinosii incearca sa scoata caimacul din trei luni de sezon, cum pot si ei, ca „merge si-asa”! Insa chiar si-n zonele arabesti gen Tunisia, Egipt, Maroc poti auzi pe litoralul de-acolo muzica noastra „hautentica, manca-ti-as”…ca-i de-a lor, si le place…
Da, mai mic fiind nu pot povesti despre anii 70 dar am gustat anii 80.Aveam niste incaltari , le am vandut sa mai stau 2-3 zile in Costinesti, pescuiam sticle de bere de pe lac si le duceam la alimentara, 50 de bani sticla, cumparam franzela si mancam cu scoici si melci. Ca elev am prins o vreme, ca srudent doar sfarsitul unui tablou de povesti .Pe langa un student cu bilet mai statea cel putin unul fara bilet. Dormeam pe casutele de piatra, o seara la Ring sau Vox erau urmate de 2 zile de foame. Am fost ultima data la Costinesti in 2005 , era deja ruina partea veche.Vara asta merg sa vad ce spuneti.