Iulie, 1974. Mogadiscio (Somalia). După reuniunea finală a Organizaţiei Unităţii Africane (OUA), preşedintele Ugandei, Idi Amin Dada, a convocat o conferinţă de presă. A apărut pe o scenă pe care se afla un jilţ, s-a aşezat pe el, flancat de doi militari cu automate kalaşnikov în mâini. „V-am convocat să vă anunţ că viitoarea reuniune la nivel înalt a OUA va avea loc anul viitor, la Kampala. La revedere, la anul, în Uganda”, a zis el, după care s-a sculat brusc, luându-i pe nepregătite pe soldaţi, care somnolau şi care au slobozit câteva focuri de armă. Fireşte, toţi ziariştii erau la podea, unii peste alţii. 25 iulie 1975. Kampala (Uganda). Reuniunea la nivel înalt a OUA stă să înceapă. Şefii de stat, premierii sau conducătorii delegaţiilor şi-au ocupat locurile în sală. Dar, cu câteva secunde înainte ca mareşalul Idi Amin, ce-şi atribuise acest grad după ce preluase puterea în 1971 ca sergent şef, să rostească discursul de bun venit, ziariştii, fotoreporterii şi cameramanii s-au repezit spre locul unde stătea preşedintele Nigeriei, generalul Yakubu „Jack” Dan Yumma Gowon. Preluase puterea tot printr-o lovitură de stat militară în 1966, iar acum toţi ziariştii îl întrebau ce părere are despre lovitura de stat militară care-l debarcase? Din cauza bliţurilor şi a reflectoarelor, generalul Gowon părea că se topeşte, iar uniforma lui de gală s-a şifonat din senin. S-a ridicat cu greu de pe scaun şi a părăsit sala umilit, după ce, în timpul cât a condus ţara sa, poreclită „Elefantul Africii” de generalul Charles de Gaulle, aceasta trecuse printr-un sângeros război civil determinat de secesiunea Biafrei. În plus, aproape zece ani, se bucurase de relativă stabilitate politică după o serie de lovituri de stat militare sângeroase.
Episodul următor s-a petrecut câţiva ani mai înainte şi are în centrul atenţiei un ministru din Uganda. Ca să fim exacţi, era vorba de o femeie superbă, reprezentanta unei etnii distinse, baganda, şi deţinea portofoliul Externelor. Ea se deplasa la New York, pentru a participa la lucrările Adunării Generale a ONU, ce se reluau la începutul lunii ianuarie. A făcut escală la Paris, unde, într-o toaletă VIP a aeroportului Orly, paparazzii au surprins-o şi fotografiat-o făcând sex cu un bodygard. Când ea era în avionul spre New York, deja în ziarul „France Soir” proaspăt tipărit, poze imense o prezentau în acele insolite ipostaze, pe care, ca tânăr ziarist din Est, nu-mi închipuiam că le voi vedea vreodată. Ştirea a făcut înconjurul lumii, ajungând şi pe biroul mareşalului Idi Amin din Kampala. Aşa se face că atunci când avionul ateriza la New York cu ministresa la bord, ea era deja destituită. Când a coborât din aeronavă, mare i-a fost mirarea că nu a mai fost lăsată să iasă pe la poarta rezervată VIP-urilor, ci pe una obişnuită. Unde o aşteptau numeroşi ziarişti, fotoreporteri şi cameramani, care au întrebat-o ce părere are că a fost revocată după incidentul sexual de pe aeroportul parizian?
Şi, în fine, ultimul episod pe care-l consemnez a avut loc vineri, 16 septembrie 2011. Îmi scriam editorialul. Ca de obicei, radioul era deschis. La prânz, la emisiunea de bază de la Radio România Actualităţi, era prezent în direct şi din studio relativ recentul ministru al Muncii, Sebastian Lăzăroiu. Realizatorul nu scăpa ocazia să-l apeleze mereu „domnule ministru”, în timp ce el relua şi reformula faimoasele lui teze privind-o pe Albă ca Zăpada, care a ajuns mai vestită datorită lui decât datorită poveştii ce o are în centrul atenţiei. Cum mi se blocase calculatorul, am zăbovit câteva momente, ascultându-l cu atenţie exact când spunea că, la ora actuală, PDL are mari probleme de imagine şi, ca atare, trebuie să-şi găsească o altă „faţă”. S-a terminat emisiunea, iar eu mi-am reluat munca. După un timp, abia ce Lăzăroiu ajunsese la birou, iar subalternii îl lăudau, mai mult ca sigur, pentru prestaţie, brusc, la radio, s-a anunţat că el tocmai a fost revocat din funcţie. Am crezut că nu am auzit bine şi că e vorba de vreo tribună a partidelor parlamentare în care opoziţia îi cerea destituirea. Apoi m-am dumirit, totul era adevărat, iar Sebastian Lăzăroiu a aflat acest lucru din presă. C-aşa e viaţa, presa află unele lucruri chiar înainte ca ele să se petreacă, iar Traian Băsescu poate depune mărturie în acest sens.
… În anii 70, când aveam vreo „sărbăutoare”, ca să împrumut vorba unui coleg mai hâtru, acesta rememora cu mult haz cele două episoade africane cu care am început, după care concluziona, parafrazând un cunoscut „cântec de pahare”: „Presa, presa, cu ea să nu te pui// Căci, fraţilor!, presa e dată draculuuuuui!”.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.