Magie şi destine, iubire şi răzbunare, ritualuri şi mitologie, ezoterism…

Mâna Fatimei

Ildefonso Falcones, consacrat drept cel mai popular autor de romane istorice din Spania, este autorul bestsellerului “Catedrala mării”, care a devenit un succes editorial fără precedent, fiind publicat în peste 40 de ţări, recompensat cu multe premii internaţionale, printre care “Euskadi de Plata”, “Que Leer”, Premiul Fundaţiei “Jose Manuel Lara” pentru cel mai vândut roman şi prestigiosul premiu italian “Giovanni Boccacio” pentru cel mai bun autor străin şi vândut în peste 4 milioane de exemplare în toată lumea. Romanul trata lumea marcată de intoleranţă religioasă, ambiţii materiale şi diferenţe sociale în secolul al XIV-lea al Barcelonei, în care se urzea o intrigă plină de suspans, violenţă şi pasiune, recreând clar-obscurul perioadei feudale.

Noul roman, “Mâna Fatimei”, al lui Ildefonso Falcones este povestea unui tânăr născut dintr-o mamă moriscă şi un tată creştin şi a încercării de a împăca două religii aflate în conflict.

În cea de a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în opulenta Cordoba, un tânăr morisc, sfâşiat între două culturi şi două iubiri, începe o luptă înflăcărată pentru toleranţă religioasă şi drepturile poporului său.

În 1568, în văile şi munţii din Alpujarras izbucneşte strigătul revoltei: sătui de nedreptăţi, spolieri şi umilinţe, morişcii se confruntă cu creştinii şi încep o luptă inegală care nu se putea termina decât cu înfrângerea şi răspândirea lor prin tot regatul Castiliei. Printre cei răsculaţi se află şi tânărul Hernando. Fiu al unei morisce şi al preotului care a violat-o, el este respins de către ai săi din pricina originii sale, dar şi de către creştini, din cauza culturii şi a obiceiurilor familiale. În timpul insurecţiei, cunoaşte brutalitatea şi cruzimea unora şi a altora, dar întâlneşte şi iubirea în persoana curajoasei Fatima, cea cu ochi mari, negri. După înfrângere, silit să trăiască la Cordoba, în condiţiile existenţei de zi cu zi, toate puterile sale se vor concentra pentru a face astfel încât religia şi cultura lor, a celor învinşi, să-şi recapete demnitatea şi rolul pe care le merită. Pentru aceasta, va trebui să treacă prin multe primejdii şi să-şi asume iniţiative curajoase şi foarte riscante…

Mâna Fatimei este o amuletă în formă de mână cu cinci degete, care, potrivit unei teorii, reprezintă cei cinci stâlpi ai credinţei: mărturisirea de credinţă (Shahada), rugăciunea de cinci ori pe zi (Salat), cerşetoria legală (Zakat), postul (Ramadan) şi pelerinajul la Mecca (hajj). Studiile insistă în repetate ocazii că nu numai moriscii, ci şi întreaga societate din epocă folosea amulete şi credea în tot felul de farmece şi de vrăji. Deja în 1526, Consiliul Capelei Regale din Granada făcea referie la „mâinile Fatimei”, interzicând argintarilor să le confecţioneze şi moriscilor să le poarte. Există numeroase exemple de mâini ale Fatimei în arhitectura musulmană, dar poate cea mai reprezentativă în trama acestui roman este mâna cu cinci degete deschise, cioplită în cheia de boltă a primei arcade de la Poarta Dreptăţii, care permite accesul în Alhambra din Granada şi care datează din anul 1348. Aşadar, primul simbol cu care se întâlneşte cititorul acestui roman nu este altul decât mâna Fatimei.

„Lăcaşul de piatră de culoare ocru şi lipsit de vreo podoabă exterioară era alcătuit dintr-un mic corp simplu, dreptunghiular, pe a cărui latură se înălţa turnul masiv ce adăpostea clopotul. Alături de clădire, o piaţă se deschidea mai sus de întortocheatele drumuri de transhumanţă ce coborau în vale dinspre Sierra Nevada. Din piaţă, înspre munte răsăreau ulicioare strâmte, mărginite de o mulţime de case văruite cu praf de ardezie, locuinţe cu unul sau două niveluri, uşi şi ferestre foarte mici, cu terase plane şi hornuri rotunde, încununate de un acoperiş în formă de ciupercă. Rânduiţi pe terase, ardei, smochini şi struguri se uscau la soare. În piaţă, în faţa porţilor bisericii, un grup alcătuit din câţiva băieţi şi mai mulţi creştini în vârstă se uita la o bătrână urcată pe scară sprijinită de faţada principală a lăcaşului. Clopotul bătea şi unul dintre copii arătă spre femeie, care tremura în ritmul dangătelor, încercând să-şi păstreze echilibrul. Câteva râsete rupseră tăcerea – Vrăjitoare, se auzi printre hohotele de râs. Vrăjitoare!, se auzi printre hohotele de râs”.

Traducere, Adriana Steriopol.

Marele Arhitect al Universului

Tratat de Cosmologie şi Antropolgie

O carte se ştiinţă, scrisă de un mare erudit, Ştefan Mâşu. O carte de mitologie şi istorie antică, o carte de metafizică şi ezoterism, toate într-un riguros tratat de Cosmologie şi Antropologie, despre Univers, viaţă şi moarte, pe care autorul le construieşte îmbinând exigenţa ştiinţifică cu accesibilitatea maximă, pe baza unei bibliografii impresionante de peste 700 de titluri de referinţă din literatura de specialitate.

„Dumnezeu este «Impulsul Iniţial», «Principiul Energetic Suprem», este «Unul», este «Totul». El este Dumnezeul lui Galilei, al Cavalerilor Templieri arşi pe rug, aşa cum au fost arşi înaintea lor credincioşii catari. Este Dumnezeul lui Copernic, Ticho Brae, Newton şi Einstein şi tot el este Dumnezeul lui Darwin. Este Dumnezeul care i-a dat lui Moise «Cartea celor 10 porunci» şi cel care le va dezvălui oamenilor, în curând, teoria finală a Totului, unificarea celor patru forţe ale fizicii şi naturii. Este acelaşi Dumnezeu pe care îl descoperim în noi înşine, Dumnezeul interior, aducător de linişte, serenitate şi pace”.

„Începem cu începutul, începutul Universului, al Cosmosului, al Zeilor şi al Oamenilor. În unele zone, începutul lumii a fost precedat de facerea zeilor şi aceştia au creat la rândul lor Cosmosul şi oamenii; în alte zone, au fost altfel de începuturi şi acestea au avut loc la «începutul timpurilor« sau «începutul începturilor». Aşa încep poveştile, iar aceste poveşti despre începutul lumii sunt Mituri. Ele sunt mituri pentru că «mitos» în greceşte înseamnă istoria zeilor şi a eroilor, în plus, poveştile despre zei, cu funcţiunile, prerogativele şi slăbiciunile lor, devin mituri atunci când au şi o încărcătură simbolică. Poveştile simple, precum cele pentru copii, transmit o învăţătură morală într-o formă frumoasă; miturile transmit şi ele astfel de învăţături prin funcţia lor de poveste: în plus, ele îi invită pe adulţi şi adesea numai pe unii dintre ei – învăţaţi, iniţiaţi, maeştri, preoţi, şamani – la o a doua lectură”.

În primul capitol, intitulat „Cosmogoniile mitologiilor antice”, autorul acestui volum, Ştefan Mâşu, reiterează miturile Sumerului, Babilonului şi Persiei, cosmogoniile Egiptului antic, Facerea lumii în mitologia antică indiană, în cea chineză, dar şi în cele ale Orientului Îndepărtat. Impresionanate fragmentele despre Facerea lumii în mitologia Greciei antice la Roma antică şi mitologia ei de împrumut până la cosmogoniile antice pe continentul american. În cea de a doua parte, Ştefan Mâşu, plecând de la Geneza biblică, se opreşte asupra marilor religii monoteiste şi cosmologiilor lor. Interesant este şi capitol „Trei religii rivale pentru un singur Dumnezeu”, amintind naşterea creştinismului, naşterea iudaismului şi a islamismului.

În cea de a treia parte, autorul, subliniind faptul că istoria ştiinţei începe în timpul şi în locurile în care au înflorit marile civilizaţii, se apleacă asupra principalelor cosmogonii ştiinţifice din Mesopotamia în Egiptul antic, din Grecia în alte regiuni, ca India şi China.

Acest volum îl antrenează pe cititor în formularea de răspunsuri la întrebările cruciale care au frământat societatea din toate timpurile şi a căror actualitate se păstrează intactă şi în zilele noastre. Aflăm, în cele peste 900 de pagini, aproape totul despre credinţele privind apariţia lumii din Antichitate până la cele mai moderne teorii ale astrofizicii actuale – Big Bang, universurile paralele -, la fel, despre apariţia vieţii pe Pământ, despre om şi evoluţia lui, ca şi despre posibilitatea existenţei vieţii extraterestre. Autorul conduce dezbaterea până la epuizare pe planurile paralele ale Ştiinţei şi Religiei şi în interiorul acestora pe diferitele paliere ale principalelor religii contemporane şi, respectiv, ale curentelor şi teoriilor ştiinţifice despre apariţia şi dispariţia Universului şi a vieţii.

Ştefan Mâşu, economist, doctor în ştiinţe, doctor Honoris Causa, membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, Înalt Demnitar în Masoneria română şi internaţională, a publicat mai multe cărţi în domeniul Francmasoneriei şi ezoterismului, printre care, „Rozicrucienii sunt printre noi”, „Adevăraţii templieri”, „Francmasoneria Dezvăluită”, „Eseuri Ezoterice Masonice”, „Revelaţiile Ucenicului Mason”, „De la Ucenic la Calfă în Francmasonerie”, „Maestrul Mason şi Arta Regală”, precum şi în domeniul economic: „Criza”, „Anticriza şi Noua Ordine Mondială”, „Omenirea secolului al XXI-lea şi Guvernul Mondial” (2011), aceasta din urmă obţinând şi Premiul „Anghel Rugină” al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România.

Dar ce este Francmasoneria?

„Francmasoneria, despre care s-au scris zeci de mii de cărţi până acum şi se vor mai scrie încă pe atâtea de acum încolo, este o organizaţie fraternă, o frăţie la care membrii ei, oameni liberi şi de bune moravuri, aderă în scopul de a se perfecţiona moral şi spiritual, având drept ideal cultivarea dragostei faţă de oameni şi servirea binelui general. O trăsătură definitorie este caracterul ei iniţiatic, care o deosebeşte de alte organizaţii şi alte frăţii care, fără îndoială, îşi propun şi ele să-şi ajute membrii să se perfecţioneze ca oameni şi ca cetăţeni. Şi, în plus, Francmasoneria păstrează şi astăzi «secrete» care ţin de frontiera care a existat întotdeauna între profan şi iniţiat; accesul la tainele şi misterele din Loja Masonică este rezervat în exclusivitate membrilor, ceea ce a stârnit de-a lungul vremii reacţii diferite faţă de secretul acestei organizaţii”.

Pentru francmasoni, Marele Arhitect al Universului este entitatea supremă, principiul ordonator care guvernează Universul. Acest concept este esenţial pentru gândirea masonică şi constituie cheia de boltă a Francmasoneriei. Dar, indiferent de ce face sau nu face Francmasoneria contemporană, Marele Arhitect al Universului reprezintă un „Model” al cărui concept ar putea ajuta societatea să se adune în jurul unor valori, în jurul unui mare Simbol.

Cheia Adâncului

Aproape toate romanele scriitorului cubanez Jose Carlos Somoza s-au bucurat de recunoaştere şi distincţii: „Silencio de Blanca”, „La Ventana Pintada”, „Clara y la penumbra”. Cu „Dafne desvanecida”, scriitorul a fost nominalizat pentru Premiul „Nadal”. La Editura RAO au mai fost traduse până acum „Peştera ideilor”, „Clara şi penumbra” şi „Zigzag”.

Pentru Somoza, literatura este unica formă de magie care ne-a mai rămas, prin puterea ei de a construi şi de a popula alte lumi, de a crea destine şi de a modela existenţe.

Daniel Kean, un tânăr obişnuit, care trăieşte într-viitor populat de fiinţe umane proiectate genetic, este implicat fără voia sa în războiul subteran între două grupări aflate în căutarea aceleiaşi entităţi misterioase, denumite Cheia Adâncului, despre care se spune că are puterea de a-l distruge pe Dumnezeu însuşi. Supravieţuind călătoriei printr-o lume post apocaliptică, din Germania şi Japonia până în Noua Zeelandă şi Oceanul Pacific, precum şi întâlnirii cu personaje extraordinare (dintre care cel mai straniu este cunoscut sub numele de Adevărul), Kean începe să înţeleagă faptul că drama sa personală nu este decât o parte a unei drame mai ample, cea a unei noi umanităţi sfâşiate între ştiinţă şi tradiţia sacră, între religie şi tehnologie.

O combinaţie suprinzătoare de teme şi motive aparţinând clasicelor genului science-fiction ori scenariilor mai recente cu super eroi, volumul lui Jose Carlos Somoza reprezintă o ingenioasă interogaţie asupra memoriei noastre comune şi a textelor pe care aceasta se întemeiează.

„Aşa era lumea. Logica nebunilor, cugetau ei, era aceea de a face anumite lucruri, ca de exemplu să-i ucidă pe alţii fără explicaţii. Cine se putea mira? Se întâmplă azi sau mâine, unora sau altora şi fără îndoială că acel gen de moarte nu era cel mai rău dintre destine. Adevăratul, singurul sens al vieţii era frica. Lumea era făcută din frică: frica de a muri, de a înnebuni, de a fi atacată sau de a se trezi forţată să atace, chiar şi frica de lucruri mult mai rele decât acestea. Guvernul era guvern pentru că îi proteja cât mai mult cu putinţă pe cetăţeni, dar în acel cât mai mult cu putinţă erau incluse cât mai multe variabile, iar altele rămâneau pe dinafară. Aceasta era viaţa normală, aşa încât de ce să n-o accepţi?”

În final, autorul mărturiseşte: „Ideea de a considera opera lovecraftiană ca pe un fel de religie are deja o tradiţie în lumea literaturii fantastice şi nu e lipsită de o anumită logică: la urma urmelor, acel genial profet a creat noi zei, a adunat adoratori în jurul lui şi a inventat ritualuri şi rugăciuni. Pe măsură ce-mi redactam romanul, am constatat, totuşi, că o infinitate de noi posibilităţi se deschideau în faţa mea, precum cutiile chinezeşti, permiţându-mi să reflectez la aspecte care mergeau dincolo de H.P Lovercraft. Vă mulţumesc pentru această lumină magică, domnule Lovercraft!”

Traducere, Adriana Steriopol.

O lume fără sfârşit

Cititorii vor fi de-a dreptul captivaţi de aceste volume în care este descrisă o uluitoare epopee a ambiţiilor, anarhiilor şi puterii absolute, desfăşurate pe fundalul evenimentelor tulburi din Anglia secolului al XII-lea.

„O frescă bine documentată a Evului Mediu târziu… Proza cu suflu firesc a lui Ken Follet îşi atinge scopul desfăşurându-se elegant pe 1.338 de pagini, presărate cu nelegiuiri, moarte, sex şi strategii politice, dând astfel naştere unui edificiu la fel de solid şi ingenios construit ca podul lui Merthin”, scria în „The Washington Post”. Iar cronicarul de la „Los Angeles Times” apreciază: „O lectură care îţi taie efectiv răsuflarea”.

În 1989, britanicul Ken Follet uluia lumea literară cu „Stâlpii pământului”, un roman tulburător din secolul al XII-lea care avea în prim-plan construcţia unei catedrale, dar şi vieţile bărbaţilor, femeilor şi copiilor pe care aceasta urma să le schimbe pentru totdeauna. Criticii au fost de-a dreptul copleşiţi, iar de atunci încoace cititorii au sperat că vor avea parte de o continuare. În sfârşit, aceasta a sosit.

„O lume fără sfârşit” reprezintă o capodoperă istorică a lui Ken Follet. La două secole după ce locuitorii din Kingsbridge au terminat construcţia superbei lor catedrale gotice, în prima zi după Haloween, în 1327, patru copii se strecoară din catedrala oraşului Kingsbridge: o hoaţă, un bătăuş, un mic geniu şi o fetiţă care visează să devină medic, şi, ajunşi în pădure, asistă la uciderea a doi oameni.

În acea epocă a războiului civil, a foametei şi a luptelor religioase, câteva vieţi se împletesc: cea a lui Philip, stareţul devotat şi inventiv, care-şi doreşte să înalţe cea mai mare catedrală gotică din lume… a lui Tom, zidarul devenit arhitect, un bărbat cu sufletul sfâşiat… a frumoasei şi misterioasei Lady Aliena, urmărită de un secret ruşinos, şi a luptei dintre bine şi rău care va întoarce biserica împotriva statului şi frate împotriva fratelui.

Ca adulţi, vieţile lor vor fi pătrunse de ambiţie, dragoste, lăcomie şi răzbunare. Vor cunoaşte prosperitatea şi foametea, bolile şi războiul. Unul dintre băieţi va călători prin toată lumea, altul va deveni bogat şi corupt, una dintre fete va sfida puterea bisericii medievale, cealaltă va căuta o dragoste imposibilă. Dar întotdeauna vor trăi sub umbra lungă a omorului misterios la care au fost martori în acea zi fatidică din copilăria lor.

„Caris şi Mair ajunseseră în vecinătatea Abberville şi fură întristate să constate că armata franceză trecuse deja pe acolo. Zeci de mii de soldaţi, pedestraşi şi arcaşi, îşi aşezară tabăra pe câmpurile din jurul oraşului. Pe drum auzeau nu doar graiurile regionale franceze, ci şi limbile vorbite în regiuni mai îndepărtate: Flandra, Boemia, Italia, Savoia, Mallorca. Când trecură prin porţile impunătoare şi intrară în oraş, după amiaza târziu, străzile erau pline de nobili francezi. Caris nu mai văzuse niciodată atâtea haine luxoase, arme scumpe, cai magnifici şi pantofi noi, nici măcar la Londra. S-ar fi zis că întreaga aristocraţie franceză se adunase acolo. Hangiii, brutarii, jonglerii ambulanţi şi prostituatele oraşului lucrau non stop pentru a satisface nevoile oaspeţilor lor. Tavernele erau ticsite cu conţi, iar în fiecare casă erau câte doi-trei cavaleri care dormeau pe jos”.

Traducerea, Andreea Şeler.

Stephen Eroul

Romanul, ce poartă semnătura lui James Joyce, conturează portretul lui Stephen Daedalus, un tânăr de 18 sau 19 ani, care ne este înfăţişat în primul şi cel de al doilea an de studii la colegiul iezuit, „University College”, din Dublin, în preajma anului 1900. Deşi nu este decât o primă versiune incompletă, lipsită de concentrarea şi analiza minuţioasă din „Portret al artistului la tinereţe”, această creaţie de început a marelui scriitor irlandez se înscrie, graţie prospeţimii şi exactităţii observaţiei, precum şi economiei şi preciziei stilului, ca una dintre cele mai seducătoare dezvăluiri ale devenirii intelectuale a tânărului erou.

Titlul original al cărţii, „Stephen Hero”, este parţial inspirat, potrivit spuselor lui Joyce, de „acea veche baladă englezească Turpin Hero, care începe la persoana I şi se termină la persoana a III-a”. Numindu-şi personajul principal Daedalus, un nume pe de o parte moştenit de la tatăl irlandez al lui Stephen şi pe de altă parte atribuit de autorul irlandez al naraţiunii, Joyce evocă un creator mitologic antic şi astfel, protagonistul cărţii întruchipează un mesaj cu adânci reverberaţii în cultură. Tatăl lui Stephen este un gentelman scăpătat. El descinde dintr-o familie înstărită din Corck, la fel ca şi tatăl lui Joyce, care a inspirat acest personaj. Simon Daedalus a irosit averea familie, astfel încât în momentul în care începe acţiunea romanului el nu dispune de nicio sursă de venit, îşi neglijează obligaţiile de familie şi nu pare îngrijorat nici de prezent, nici de viitor. Pentru a se distra, duminicile seara, Stephen vizitează familia Daniel, unde o întâlneşte prima dată pe Emma Clery.

„Romanul este construit ca o suită de episoade sau scene care uneori oglindesc un conflict religios, politic sau sentimental, iar alteori, evoluţia unei idei, sau descriu minuţios diverse situaţii într-o manieră naturalistă”, precizează în ampla prefaţă bine documentată traducătorul Mihai Miroiu.

Fragmentele din acest volum dezvăluie interesul lui Stephen faţă de misticism şi magie.

„Încetul cu încetul, Stephen a început să frecventeze colegiul tot mai rar. Pleca de acasă în fiecare dimineaţă la ora obişnuită şi ajungea în oraş cu tramvaiul. Dar întotdeauna când ajungea la staţia Amiens Street cobora şi mergea pe jos şi mai totdeauna decidea să urmărească o manifestare oricât de neînsemnată a vieţii oraşului decât să pătrundă în lumea apăsătoare a colegiului. Iarna umedă din Dublin părea să se armonizeze cu sentimentul propriei sale nehotărâri, nu urma provocările feminine ce-l atrăgeau pe căi întortocheate, neaşteptate, cu mai mare râvnă decât atunci când urma calea şi mai înşelătoare, când o pornea pe urmele uneia care veşnic îl ocolea. Ce era aceea: braţe ale iubirii care nu aveau nimic din răutatea dragostei, un râs care se rostogolea pe coama munţilor dimineaţa, un ceas în răstimpul căruia ai putea întâlni incomunicabilul? La o asemenea evocare, el striga juvenil, pasionat: Aşa este! Aşa este! Viaţa este aşa cum o văd eu”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.