Maia Sandu – Ziua Victoriei (I)

A scrie despre situaţia din Rep. Moldova creată odată cu triumful Maiei Sandu la 15 noiembrie, nu e ca şi cum ai analiza rezultatele alegerilor prezidenţiale din Polonia, Belarus ori din SUA, ce au avut loc (în ordine cronologică) în acest an. Fiind vorba de soarta unei tulpini viguroase din coroana neamului românesc, care a avut de înfruntat vicisitudini ale sorţii de care nici o frântură a acestuia nu a avut parte în ultimele două sute de ani, s-au acumulat atâtea sensibilităţi şi idiosincrazii pe care un simplu scrutin nu le poate estompa, ci, mai degrabă, are potenţialul de a le exacerba.

Numerele în sine nu reflectă, întotdeauna, realitatea acelor corpuri reprezentative rezultate din alegeri, mai ales în cazul existenţei unor praguri electorale. In 2014, după legislativele din Rep.Moldova, care au condus la formarea unei majorităţi pro-europene în parlamentul de la Chişinău, deşi cele mai multe mandate le întruniseră socialiştii lui Dodon (desprinşi nu demult din Partidul Comuniştilor), am constatat că, în ansamblul voturilor exprimate, stataliştii şi filo-ruşii erau mai puternici decât unioniştii şi pro-occidentalii. Cum participarea celor din teritoriul controlat de autorităţile separatiste de la Tiraspol fusese neînsemnată, mi-am permis să intitulez un material dedicat acelui scrutin – „Da zdravstvuet P.M.R.!“ (adică „Trăiască Republica Moldovenească Nistreană!“), pentru că, pe fondul absenţei şi indiferenţei transnistrenilor, se putuse încropi o nouă alianţă politică asupra căreia se revărsau multe speranţe ale celor ce vroiau o schimbare reală pentru Rep.Moldova. Unor prieteni de la Chişinău nu le-a prea convenit ceea ce evidenţiasem, aşa că nu am mai insistat. Erau vremurile în care Maia Sandu ar fi putut deveni chiar prim-ministru al Rep.Moldova (în vara anului 2015).

Când Igor Dodon a fost ales preşedinte, în 2016 (în turul II, cu un rezultat de 52,1% vs. 47,9% în faţa Maiei Sandu – devenită, atunci, candidat comun de facto al PAS şi PPDA), în condiţiile în care, fără a înclina decisiv balanţa în favoarea câştigătorului, fuseseră contabilizate şi 16.788 de voturi exprimate de locuitori ai acelei „Unităţi Administrativ-Teritoriale din stînga Nistrului“ (conform limbajului oficial din capitala Rep.Moldova, unde s-a rămas la Î, în timp ce la vest de Prut îl avem pe , chiar şi acolo unde nu-şi are locul, cum ar fi în Kârgâzstan), căreia, la Tiraspol, i se zice, mai degrabă, „Pridnestrovia “, i-am întrebat pe amicii din Basarabia, uşor pedant, dar, în fond, pretins stoic: „Despre chestia asta ce se mai poate spune?”

Deşi perspectivele lor deveneau, atât pe planul economico-social, cât şi pe cel geopolitic, de-a dreptul sumbre, cercetătoarea Maria Danilov, care îmi promisese că va face totul pentru a localiza mormântul lui Daniil Dimitrie Philippide, în vechiul cimitir de la Bălţi, a avut puterea să stea neclintită în faţa victoriei lui Igor Dodon, afirmând că e doar o „situaţie trecătoare“, pe fondul unor slăbiciuni politice exploatate de cei ce se (re)lansaseră pe eşichier sub sloganul „Impreună cu Rusia!”.

In 2016, s-au împlinit două secole de când D.D.Philippide, un grec ce desfăşurase o intensă activitate pedagogică în Noua Ellada, cum erau privite Principatele Dunărene până la revoluţia lui Tudor Vladimirescu, a publicat, în greceşte, la Leipzig, o lucrare dedicată istoriei şi geografiei României – având întâietatea folosirii acestui termen în mediul ştiinţific, inclusiv pe o hartă ataşată celor două volume. „ΡΟΥΜΟΥΝΙΑ“ apare înscrisă de la Tisa (în împărăţia habsburgică) până dincolo de Prut (în zona istorică Basarabia, ce fusese anexată, de câţiva ani, de împărăţia ţarilor). Admirator al lui Alexandru I (căruia i-a dedicat acea carte) şi al Rusiei, ca mai toţi grecii din acele vremuri, avea să se retragă în noua oblastie a acesteia, unde a murit, la 1832. Doamna Maria Danilov, un mare patriot român, s-a stins acum doi ani, bucurându-se doar de centenarul Unirii Basarabiei cu Vechiul Regat, dar nemaiapucându-le, din păcate, pe cele ale marilor decizii înfăptuite, tot în 1918, la Cernăuţi şi la Alba Iulia.

Acum un an, după alegerile locale, în care formaţiunea Maiei Sandu – PAS şi cea a lui Andrei Năstase – PPDA au format Blocul ACUM, reuşind să câştige doar un pic peste o şesime dintre primăriile din ţară, oricum la distanţă în urma Partidului Democrat şi a Partidului Socialiştilor, am avut viziunea unei iminente „karelizări a Basarabiei“. Spre deosebire de conceptul de „transnistrizare a Rep.Moldova“ – care porneşte de la experienţa anilor 1940-41, continuată şi după război, când cei din dreapta Nistrului au fost supuşi exerciţiului social dirijat de valul de politruci veniţi din Transnistria, fie ei moldoveni „mancurţi“ sau de naţionalitate slavă oarecare, şi de cel de „kaliningradizare a Rep.Moldova“ – o temere constantă, în anii de după anexarea Crimeei, ce s-ar materializa prin includerea de bună voie în componenţa Rusiei federale, ca o exclavă de tipul acelei părţi a fostei Prusii Orientale de la Marea Baltică, numite, din 1946 încoace, regiunea Kaliningrad, cu rostul său militar excepţional, conceptul pe care l-am numit „karelizarea Basarabiei“ e uşor diferit.

Acesta pleacă de la experienţa părţii orientale din Karelia, rămasă sub stăpânire rusească (spre deosebire de Karelia din Finlanda) şi în care karelii, atât de apropiaţi de finlandezi încât se poate susţine că vorbesc aceeaşi limbă, au rămas o palidă minoritate, fără a mai ţine cont de acele teritorii din jurul oraşului Vyborg (Viipuri de odinioară, al doilea mare oraş al Finlandei în perioada interbelică), de unde au fost, pur şi simplu expulzaţi în primăvara anului 1940, după cucerirea sovietică. Sunt numeroase similitudini între soarta karelilor şi a moldovenilor în ultimul secol, de la utilizarea grafiei latine şi trecând prin construcţia republicilor autonome din cadrul URSS; doar pustiirea e diferită, fiind de altă natură în Basarabia ultimelor trei decenii. Ca un moment de respiro, alegerile prezidenţiale din Rep.Moldova, de la 1 şi 15 noiembrie, cu victoria Maiei Sandu, stopează toate aceste scenarii fataliste, oferind o rază de lumină şi de speranţă.

Din punctul de vedere al cifrelor seci, după colectarea provizorie a datelor din toate cele 2.143 secţii de votare, în turul II al alegerilor prezidenţiale din Rep.Moldova, prezenţa la vot a fost de 1,65 milioane de persoane, adică 52,78% din electorat, care fusese estimat la peste 3,2 milioane înainte de turul I (dar redus cu circa 160 de mii conform ultimelor raportări ale Comisiei Electorale Centrale de la Chişinău). Asta înseamnă că în jur de 1,5 milioane din cetăţenii cu drept de vot au avut altceva mai bun de făcut ori s-au aflat prea departe de o secţie de votare deschisă în străinătate, în acea zi de duminică. La 1 noiembrie, faţă de turul II, rata de participare a fost mai redusă, de numai 43%, cu 300 de mii mai puţini alegători.

Maia Sandu câştigase turul I pe baza votului din afara ţării, ce s-a desfăşurat în 139 de secţii deschise acolo. Din cele 149.178 de voturi exprimate, a întrunit 104.605 (ceea ce i-a permis să-l devanseze pe preşedintele Dodon cu aproape 48 de mii, la total), în timp ce locul 2 i-a revenit lui Renato Usatîi, primarul de Bălţi şi lider al formaţiunii Partidul Nostru, cu 25.737 de voturi. In acel prim tur, Dodon a obţinut doar 5.439 de voturi în afara ţării, în timp ce al 4-lea s-a clasat Andrei Năstase – cu 5.361. In schimb, la 15 noiembrie, în străinătate, au fost prezente la vot 262.739 de persoane, rezultatul lui Dodon fiind de-a dreptul jalnic: 7% – sau 18.420 de voturi. Asta în condiţiile în care au fost secţii de votare la care s-a atins pragul buletinelor alocate fizic (maximul de 5.000), în timp ce prezenţa alegătorilor aflaţi la muncă în Rusia, al căror număr este estimat la 400.000 şi care au avut la dispoziţie 17 secţii în 12 oraşe, nu a putut contrabalansa valul de voturi în favoarea Maiei Sandu. Aceasta a obţinut 242.813 voturi în afara ţării.

De asemenea, alianţa pro-rusă a contat pe voturile din Transnistria. Aici trebuie făcută distincţia între voturile rezidenţilor din R.M.N. şi cele ale locuitorilor celor şapte comune şi sate aflate dincolo de Nistru, pe teritoriul controlat numai în parte de autorităţile de la Chişinău (căci accesul lucrătorilor agricoli spre terenurile lor aflate la est de şoseaua Tiraspol-Dubăsari-Rîbniţa e supus şicanelor grănicerilor şi bunului plac al miliţienilor separatişti). Aceste localităţi sunt: Molovata Nouă, Corjova, Cocieri, Pohrebeni, Coşniţa, Doroţcaia şi Pîrîta. Ele aparţin raionului Dubăsari, care are câteva localităţi şi dincoace de Nistru, fără a include şi oraşul Dubăsari, din Transnistria. In total, sunt circa 30.000 de votanţi. La turul II, s-au prezentat sub 50%, iar Dodon a câştigat raionul cu câteva sute de voturi în plus.

Referitor la transnistrenii din Pridnestrovia, oficialii de la Chişinău au în evidenţe numai 247.609 alegători, dar, probabil, numărul celor aşteptaţi să voteze, la 29 noiembrie 2020, în scrutinul pentru Sovietul Suprem al R.M.N. şi pentru organele locale va fi mai mare. Depopularea republicii separatiste nu e cu nimic mai prejos de aceea a părţii din Rep.Moldova controlată de Chişinău, reprezentând mai mult de o treime din cei aproape 700 de mii de locuitori recenzaţi în 1989.

Pentru cei care au vrut să voteze la aceste alegeri, s-au deschis 42 de secţii speciale, dintre care unele chiar peste Nistru, în zona deţinută de guvernul central. Condiţia pusă de autorităţile de la Tiraspol pentru a ridica măsurile de carantină a fost ca aceste secţii să fie în apropierea Nistrului, cu excepţia municipiilor Chişinău şi Bălţi. In trei localităţi au fost propuse chiar şi câte patru astfel de secţii, în timp ce unele primării, cum ar fi cea a comunei Hagimus, din raionul Căuşeni (din sud-est), s-au opus. Această comună este situată chiar la limita capului de pod de la Tighina, de pe malul drept al Nistrului, ce include oraşul Bender şi satele Gîsca, Chiţcani (cu mănăstirea Noul Neamţ) şi Cremenciug, aşa-numitul „plaţdarm“, pe ruseşte, de la Chiţcani, zonă strategică deosebit de importantă ce a fost folosită şi în august 1944, la declanşarea operaţiunii Iaşi-Chişinău.

Mult mai fermă a fost, însă, atitudinea unor grupuri de voluntari moldoveni, acei veterani ai războiului de pe Nistru din 1992, care au restricţionat accesul spre secţii, în încercarea de a elimina „turismul electoral“ al transnistrenilor suspectaţi că ar practica votul pe bani. Bineînţeles, cu câteva zile înaintea desfăşurării turului II, Departamentul Informaţiilor şi al Presei din Ministerul Afacerilor Externe de la Moscova a invocat «blocarea severă a exercitării drepturilor electorale ale unor cetăţeni moldoveni ce trăiesc în Pridnestrovia». La Tiraspol, a fost citat cazul unui observator din Federaţia Rusă, care a asistat la astfel de scene, momente delicate, în care s-au auzit strigăte de genul «Cemodan, vokzal, Rossiya!» [adică «Bagajele, la gară, Rusia!»].

Cu toate acestea şi având în vedere că doar 175 de cetăţeni transnistreni s-au înscris pentru a vota, dar fără a putea oferi vreo estimare a numărului celor întorşi din drumul spre secţiile de votare speciale, au fost 31.072 de voturi din R.M.N., faţă de 14.269 în urmă cu două săptămâni (sau 37.177 la alegerile parlamentare din 2019). In turul II, Dodon a obţinut 85,80% din aceste voturi, în timp ce Maia Sandu a fost preferată de unul din şapte transnistreni, ceea ce e chiar bine faţă de cum au stat lucrurile în Găgăuzia. Este, însă, la fel de adevărat că tot nordul Basarabiei a votat precumpănitor cu Igor Dodon: peste 80% în rai.Ocniţa, spre 75% în rai.Briceni şi în jur de 70% în raioanele Donduşeni şi Edineţ. In total, a câştigat în 11 din cele 12 raioane din nordul Rep.Moldova şi în Mun.Bălţi. Acolo, unde, în turul I, primarul Usatîi obţinuse peste 50%, doar o parte din voturile sale s-au dus spre Maia Sandu.

In nord, rezultatele acesteia au fost, mai degrabă, modeste, iar în primul tur s-a clasat, invariabil, pe locul 3, după Renato Usatîi, care a reuşit chiar să fie pe locul 1 în trei raioane, inlcusiv în rai.Făleşti, de unde e originară Maia Sandu. Cu cât s-a mers spre sud, rezultatele sale au poziţionat-o drept câştigătoare, în ambele tururi, cu excepţia a două raioane mici şi slab populate dinspre Bugeac – Basarabeasca şi Taraclia, unde locuiesc numeroşi minoritari. Tot într-o zonă dominată de cetăţeni de altă etnie, din sud, Maia Sandu a înregistrat cel mai slab scor. In Gagauz-Yeri, căminul naţional al găgăuzilor din Basarabia şi unitate administrativă autonomă rusofonă, cu circa 155.000 de locuitori şi peste 130.000 de potenţiali votanţi, în primul tur, Dodon a luat spre 85%, iar Maia Sandu – 2%. Prezenţa la vot a sporit până la 52%, pe 15 noiembrie, lui Dodon revenindu-i o performanţă de tip URSS, cu aproape 95% din voturi. Aici, poate să spună că a pierdut 60.000 de voturi, dacă ar fi reuşit să-şi asigure şi o participare la vot ca în vremurile comunismului.

Votul din capitala ţării a consemnat 349.398 de votanţi, dintre care 64.331 – în suburbii şi 285.067 – în cele cinci raioane centrale ale municipiului Chişinău. Dacă în primul tur a pierdut un singur sector, în schimb, în turul II, Maia Sandu a câţtigat peste tot, cu 55-60%, cu excepţia raionului Botanica unde a avut doar puţin peste 50% din voturi. Prezenţa la vot a fost de 53,35%, deci şi aici ambii candidaţi ar putea să susţină că au pierdut, prin neparticipare, cel puţin 100.000 de potenţiale voturi favorabile. Victoria Maiei Sandu la Chişinău e cu atât mai relevantă în condiţiile în care consiliul municipal are o majoritate relativă de stânga, iar primar a fost ales, acum un an, socialistul Ion Ceban, în faţa lui Năstase, devenit, atunci, candidatul unic al opoziţiei.

Această trecere în revistă a alegerilor prezidenţiale din Rep.Moldova nu poate omite rezultatele obţinute, în primul tur, de ceilalţi participanţi. Violeta Ivanov, candidată din partea Partidului ŞOR (ce a câştigat, acum un an, primăria oraşului Orhei cu 80% din voturi, obţinând şi majoritatea absolută a voturilor în consiliul raional local), a realizat un scor mai bun – 6,49% decât toţi unioniştii la un loc – 6,47%, incluzându-l între ei, ca o repoziţionare firească dacă platforma sa mai speră la o viitoare prezenţă parlamentară, şi pe Andrei Năstase (3,26%).

Cei doi unionişti declaraţi au fost Octavian Ţîcu (2,01%) şi Dorin Chirtoacă (1,2%), primar de notorietate al capitalei, odinioară, ce a candidat pentru Blocul Electoral UNIREA, având o siglă incluzând conturul României Mari. Chiar să nu fi acordat atenţie cumătrul Băsescu acestui detaliu, cel puţin discutabil în condiţiile actuale şi care ar putea fi considerat provocator la adresa Bulgariei ori a Ucrainei? In fine, Partidul Liberal Democrat, ce controlează câteva zeci de primării din ţară, a obţinut doar 1,37% din voturile exprimate în turul I, pentru Tudor Deliu, cel care i-a cedat preşedinţia partidului controversatului Vlad Filat, în urmă cu câteva luni.

Cea mai mare victorie de la 15 noiembrie nu e a candidatei Maia Sandu, nici a acelei emigraţii pe care am putea-o numi „moldo-română“ (căci îi are la bază pe cei mulţi plecaţi în Occident, printre primii, odată ce au dobândit paşapoarte CRDS, înainte, cu câţiva ani, de liberalizarea accesului cetăţenilor Rep.Moldova în spaţiul UE), nici a chişinăuenilor (contra primarului lor socialist), ci a basarabenilor înşişi. Aceştia au reuşit să-l învingă pe preşedintele Dodon de unii singuri, fără voturile centrului capitalei, ori ale „diasporei“, care, doar i-au asigurat Maiei Sandu acea diferenţă copleşitoare de 252.633 de voturi, sau 15,48% din total. Astfel, se potoleşte zelul celor ce susţin că noul preşedinte al Rep.Moldova a fost decis numai în străinătate. Insuşi Igor Dodon s-a lăsat sedus de această marotă, declarând, în seara alegerilor, că ar fi câştigat pe baza voturilor din ţară şi din Transnistria.

Intr-o lume, cea a emigraţiei române, în care votul în străinătate are conotaţiile unei competiţii, cum ar fi pragul neatins de 1.000.000 de participanţi (au fost „doar“ 944.077, dintre care numai 17.503 prin corespondenţă) la turul II al prezidenţialelor României de acum un an, în care, fără îndoială, sute de mii au fost dintre acei posesori de CRDS ce s-au regăsit şi la votarea noului preşedinte al Rep.Moldova din acest an, procentajul cetăţenilor Rep.Moldova care au votat, la 15 noiembrie, în afara ţării – 262.739 – este superior celui al posesorilor de acte de identitate româneşti care şi-au votat din străinătate preşedintele în decembrie 2019, fie prin raportare faţă de populaţia stabilă din ţară, fie faţă de corpul electoral (19 milioane – în România, respectiv 3,2 milioane în Rep.Moldova, fie faţă de totalul „diasporei“.

In tumultul ce a însoţit toate scrutinele româneşti desfăşurate, în ultimii ani, în afara ţării, de nenumărate ori au fost invocate cele două rapoarte ale Comisiei de la Veneţia – unul din 2006, zis „al bunelor practici în materie electorală“, al doilea din 2011, zis „al votului în străinătate“, plus alte studii mai noi, evitându-se, însă, cu bună ştiinţă, citarea acelor paragrafe care invită statele, ce sunt chemate să ţină seama de recomandările permisive, să implementeze măsuri specifice prin care să se preîntâmpine, pe cât posibil, debalansarea accentuată a rezultatelor din ţară. Ori, în acest miez de noiembrie 2020, partea remarcabilă a socotelii din scrutinul din Rep.Moldova este că noul preşedinte al ţării a fost desemnat de votul din Basarabia.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.