Mâna albă (14)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Oricum, Al Patruzeci și unulea⁴ va supraviețui netulburat încă multă vreme la Ravenna. Dacă pare cu totul imposibil ca Occelus să fi părăsit Italia înainte de 542, atunci când ostrogotul Totila începe recucerirea Peninsulei, trebuie să admitem, în cazul acela, că fuga lui s-a petrecut în timpul stăpânirii germane, până la 552, când soarta istoriei se mișcă din nou și bizantinii recuceresc, încetul cu încetul, teritoriile pierdute. Că n-a părăsit Occelus Ravenna până în 542 se poate deduce din faptul că, oricât de genial și de precoce ar fi fost, în anul respectiv nu împlinise decât douăzeci de ani și, dacă este adevărat măcar pe jumătate tot ce se spune că ar fi realizat, ar fi fost imposibil fizic să termine atâtea opere într-un timp atât de scurt. Pe de altă parte, Theodora moare în 548 și, acceptând că ea l-a ascuns pe artistul fugar în Palatul Sacru din Constantinopol, făcând o medie, putem stabili fuga lui Occelus din Ravenna prin 545. (Deși mai rămân multe semne de întrebare în legătură cu activitatea în capitala apuseană a unui om ce și-a finalizat o operă atât de bogată până la vârsta de douăzeci și trei de ani. Mai trebuie adăugat și că originalitatea frapantă a „mozaicurilor cu ochi mici”, tehnicile ultrasecrete de preparare a oxizilor, modul nemaiîntâlnit de asamblare a nenumăratelor fragmente, precum și faptul că niciodată mai târziu toate acestea n-au mai fost repetate exclud și ipoteza după care artistul ar fi fost ajutat în muncă de un număr însemnat de ucenici. Și chiar dacă admitem că, după fuga lui Occelus, toți colaboratorii săi ar fi fost vânați și uciși – după cum ne povestește biograful anonim din secolul al VII-lea – scribului îi vine greu să creadă că e posibil ca asemenea secrete, dacă au fost atât de larg răspândite, să nu fi transpirat o dată ce urgia a trecut.)

Este o perioadă extrem de densă aceasta și scribului i se pare uimitor că în timp ce Iustinian luptă cu perșii în Orient, cu ostrogoții în Italia, ceva mai devreme cu vandalii în Africa, cu slavii ce presează mereu în nord, Trebonian are timp să termine Corpus juris civillis, episcopul de Edessa, Jacob Baradai, izbutește să dea formă Bisericii monophysite din Asia Mică, alți doi călugări reușesc să fure din China secretul milenar al creșterii viermilor de mătase, iar la Constantinopol se succed conci- liile ecumenice pentru condamnarea ereziilor de tot felul, oamenii trăiesc indiferenți la toate astea, infinit mai interesați să guste din plin anii ce le-au mai rămas până la amânatul sfârșit al lumii. Doar mozaicurile lui Occelus, se spunea, cuprindeau tot ceea ce se întâmpla în lumea cea mare și ofereau răspuns la orice problemă aveai. Și, atunci, de ce a trebuit, totuși, Al Patruzeci și unulea să fugă din Ravenna, de ce au fost uciși (toți) ucenicii lui și de ce, după câteva decenii, au dispărut și mozaicurile? Poveștile lui Procopius despre numeroasele trădări ale lui Occelus, despre șantajele și despre comploturile-i venite din strategia infernului nu pot fi luate decât cu titlu de inventar. Ele au însemnat totuși reflectarea unor zvonuri mai largi, întrucât unele dintre aceste năzbâtii sunt preluate de autorul anonim din secolul al VII-lea, despre care nu avem nici un indiciu că ar fi fost la curent cu scrierile istoricului lui Iustinian. De pildă, poate fi amintită anecdota despre Occelus-șantajistul, prezentă în variante asemănătoare în ambele scrieri: artistul blestemat le-ar fi relatat unor personaje importante adevăruri intime ale sufletelor lor și le-ar fi amenințat că ar da în vileag acele taine în caz că nu i s-ar fi îndeplinit anumite condiții pentru a tăcea. Antonina, de pildă, soția omnipotentului Belizarie și cea mai apropiată sfătuitoare a Theodorei, avea extrem de multe lucruri de ascuns, lipsa ei funciară de caracter și ambițiile-i nestăpânite conținând numeroase taine. Și aceeași Antonina, care n-a pregetat niciodată să-și elimine cu cruzime dușmanii, a găsit mai înțelept, de data asta, să plătească din greu tăcerea lui Occelus, pretind cei doi autori. Exemple de acest soi sunt multe și scribul va mai aminti, la întâmplare, doar unul: Petru, ambasadorul bizantin pe lângă Theodat, regele ostrogot, avea de îndeplinit două însărcinări cu totul diferite: o solie din partea împăratului și una contrarie, din partea bazilisei. Nu a fost singura dată când Theodora se juca, dezmierdându-se cu dezinvoltură, de-a politica și când își impunea propria ei diplomație secretă. însă, pentru cel desemnat să ducă la îndeplinire aceste demersuri contradictorii, realizarea lor reprezenta o dublă trădare, oricând sancționabilă foarte grav. Și Petru, aflăm din aceleași surse, a trebuit să-și cumpere de la Occelus liniștea. în alte cazuri, Al Patruzeci și unulea ar fi pretins de la niște matroane distinse să se culce cu el, unele „ca niște sclave”, ceea ce nu știm cu exactitate ce însemna, dar ne putem imagina.⁵ Tot în același context se înscrie și alt soi de servicii pretinse, în special ca autoritățile locale să închidă ochii în legătură cu anumite ilegalități săvârșite de Occelus. Nici aceste ilegalități nu sunt numite explicit, însă există o explicație și în privința lor. Al Patruzeci și unulea își „semna” lucrările cu un ochi înscris într-o figură geometrică, de unde se credea că și-a luat și apelativul. Dar aceste „semnături” nu erau identice, uneori ochiul fiind încadrat într-un triunghi, alteori într-un cerc, într-un pătrat sau într-un romb. Se mai întâmpla ca pe același mozaic să găsim două, trei sau mai multe asemenea mici semne. în plus, unii „ochișori” erau plasați anamorfotic, adică nu puteau fi sesizați decât dacă priveai locul dintr-un anumit unghi. într-un manuscris din secolul al XIII-lea, pe care scribul crede că l-a amintit până acum, vorbindu-se despre Mâna Albă, se afirmă că membrii confreriei aflau locurile secrete și ultrasecrete unde trebuiau să se întâlnească prin rugăciune în fața unor imagini sfinte din lăcașul de cult și că, în timpul respectivelor rugăciuni (considerate false de către autorul manuscrisului), ei puteau descoperi într-o grafie codificată, „asemenea celei de pe vechile monumente egiptene”, tot ceea ce trebuiau să știe. Și cum acele scrieri blestemate aveau să fie și ele distruse, ca, de exemplu, smalțul care a acoperit marile piramide de la Gizeh, și mozaicurile „cu ochi mici”, eretice și satanice, au fost la rândul lor, până la urmă, rase de pe suprafața pământului. Acesta este un aspect. Al doilea ar fi legat de acele stupide „șantaje” ale lui Occelus: demonul din artist nu s-ar fi mulțumit numai cu bunuri materiale sau servicii, uneori el ar fi cerut și sufletul celor șantajați. Scribul crede, însă, că acest element ar fi apărut mult mai târziu, spre a servi, în spiritul evului mediu, la o nouă condamnare a Mâinii Albe. Și, în sfârșit, un al treilea aspect ar fi provenit din implicarea treptată a confreriei între diferitele erezii. Dacă, inițial, n-au avut de-a face decât cu niște tâlhari de drumul mare, apoi cu o bandă organizată, încetul cu încetul, dușmanul trebuia să devină și un adversar al Dreptei Credințe. Astfel, Mâna Albă a practicat, rând pe rând, rituri barbare deosebit de crude, apoi a devenit o organizație ariană. în vremea lui Occelus, Mâna Albă era socotită o sectă nestoriană. întrebările sunt dacă Al Patruzeci și unulea a ajuns cu adevărat una dintre căpeteniile Mâinii Albe și cum a venit în contact inițial cu ea. A doua întrebare, cuprin- zând-o explicit și pe prima, a primit un răspuns de la autorul anonim citat, care spune că Al Patruzeci și unulea a moștenit „marea taină a Mâinii Albe⁶ de la tatăl său”. Dacă ne amintim că Etiopianul a plecat din Sicilia, de lângă familia sa, atunci când fiul avea doar câțiva anișori și că ei doi nu s-au mai văzut niciodată, lucrul pare puțin probabil. Adăugând la aceasta faptul că Al Patruzecilea a aflat „marea taină” a Iui Chlorus, bunicul lui Occelus, abia din revelațiile lui Benedikt, lucrurile devin și mai puțin verosimile. Cel mult, Etiopianul putea să-i lase scris fiului său ceea ce avea să-i comunice. Dar a ajuns însuși Etiopianul în legătură cu Mâna Albă? O altă cale ar fi fost Țipor cel Tânăr, zidarul. Faptul este doar insinuat. Țipor era evreu, ușor asimilabil unei organizații criminale. în rest, rămânem în sfera „marii taine”.

Înainte de a povesti despre prigonirea Mâinii Albe la Ravenna, moment în care Occelus a trebuit să fugă, scribul trebuie să relateze și un alt episod, la fel de incriminant și cu consecințe identice. Deși Charles Delvoye, marea autoritate modernă în arta bizantină, povestește că „în a doua jumătate a secolului al șaselea s-a născut legenda icoanelor acheiropoiete, adică «nefăcute de mâna omului»”, această legendă nu s-a ivit nici brusc și nici n-a apărut din senin. Mai înainte moaștele, pe urmă icoanele făcătoare de minuni au reușit să ofere simbolurile puterii concrete a divinității. Și cum simbolurile s-au contopit rapid cu imaginea lor, icoanele înseși au devenit obiecte supranaturale. Primele icoane acheiropoiete s-au născut pe două căi: fie prin desene întâmplătoare ale igrasiei sau ale crăpăturilor pe zidurile vechilor lăcașuri de cult, apoi și în alte locuri, multe dintre aceste contururi putând fi asimilate numai cu foarte multă bunăvoință imaginilor concrete cerute de experiența credincioșilor, apoi numeroase dintre aceste chipuri au apărut și detașate, putând fi purtate ca niște amulete: pietre cioplite de vânturi sau de ape, bucăți de scoarță de copac de pe care imaginația putea desprinde câte o Fecioară cu Pruncul sau un apostol anume. Toate aceste obiecte erau înnobilate cu puteri apotropaice și vândute ca atare. A doua cale au constituit-o icoanele „care s-au mișcat”, „Fecioarele care au plâns”, „Sfinții care au vorbit”. Desigur, aceste minuni nu se prea repetau, însă ajungea ca un credincios mai exaltat să povestească așa ceva, că mulțimea începea să venereze lucrarea în mod deosebit. Și cum nu există meșter, oricât de înzestrat cu har, capabil să producă asemenea opere, concluzia se impunea de la sine: icoanele respective erau mesaje create de însăși divinitatea și trimise în anumite scopuri – mai ales avertizatoare – oamenilor.

Inutil de spus că aceste icoane „necreate de mână de om” nu veneau decât în sprijinul orizontului de așteptare al unei credințe grosiere, primitive, în care binele și răul se aflau mereu față în față, iar divinitatea nu se manifesta decât prin realizări asemenea oamenilor foarte buni, nu mult diferit de modul cum se comportau zeii păgâni atunci când capriciile le erau prietenoase, atât doar că sfinții creștini nu aveau atâtea păcate precum cei păgâni. Dacă un panteism primitiv mai putea fi conceput (sub forma „Dumnezeu e în toate”), cuceririle abstractizărilor le rămâneau credincioșilor, în cea mai mare parte analfabeți, cu totul străine. Pentru ei n-au existat nici Xenofon, nici Plotin, dar nici Sfinții Părinți ai Bisericii. Ei aveau nevoie de un Christos cu ochi, nas și gură, de o Fecioară frumoasă și de niște sfinți îmbrăcați astfel încât să știi după port și figură pe cine reprezintă.

În aceste circumstanțe apar mozaicurile cu totul neobișnuite ale lui Occelus. Contra unei sume de bani, puteai obține de la el și lucrări mici, pentru afișat în propria-ți casă sau medalioane ce, purtate atârnate pe un șnur în jurul gâtului, te fereau de tot felul de necazuri⁷. Era adevărat că lucrările Celui de Al Patruzeci și unulea nu semănau deloc cu cele încetățenite, dar oare nu se zvoneau destule despre imaginile schimbătoare ale mozaicurilor lui Occelus? Putea fi realizat așa ceva de o mână omenească? Sau meșterul era doar cel ce le vindea, mijlocind transmiterea lor de la o putere supranaturală? Și chipurile erau altfel desenate, păstrându-se doar trăsăturile aramaice ale artei bizantine aduse în Italia, și perspectiva era alta (de data asta, chiar opusă bidimensionalismului oriental), câteodată perspectiva ajungea chiar și la relief, ca în acele stranii „plăcuțe holografe”. Și culmea! Sfântul cutare nu semăna cu el însuși, așa cum era înfățișat în toate celelalte locuri, dar fiecare privitor știa – fără să i se explice! – ce figură pe cine desemna. Până s-a pus întrebarea: cine îi oferea lui Occelus și puținilor săi ucenici icoanele? Și, în curând, nu Cerul, ci Infernul deveni adevăratul lor furnizor.

Cele două acuzații au venit cam în același timp: mozaicurile lui Occelus proveneau din ateliere subpământene, unde erau zămislite și acele icoane „nefăcute de mâna omului”, iar „codul” pentru oamenii Mâinii Albe nu era decât un cod născocit pentru niște bandiți, necredincioși și eretici. Al Patruzeci și unulea trebui să fugă. Unii dintre colaboratorii săi au rămas și au plătit cu viața. Talismanele lui Occelus au fost interzise. Dar de marile mozaicuri n-a avut curaj (încă) nimeni să se atingă. Vor trebui să mai treacă niște decenii până când ele vor fi distruse (de cele mai multe ori pe furiș sau dându-se vina pe incendii sau cutremure). Abia pe urmă, nemaiexistând, vor fi șterse și din memoria orală şi scrisă.

Al Patruzeci și unulea se va refugia în ascunzătoarea lui Ţipor. Deși (după reperele moderne) la mai puțin de 50 de kilo­metri de Ravenna, acest loc izolat a rămas timp de secole ocolit de frământările lumii. Oamenii de aici și-au păstrat limba și obiceiurile de pe vremea primilor împărați ai Romei și se pare că originea comunității a constituit-o fuga unor persecutați politici ai lui Claudius sau Caligula, după ce complotul lor a eșuat. Probabil că la origine a fost vorba despre niște oameni de vază, cu carte, patricieni bogați, fiindcă ei nu s-au mulțumit să înjghebeze simple colibe pentru refugiu, ci și-au construit vile elegante, cu ornamente bogate și grădini îngrijite. Exilul lor prelungindu-se timp de generații, comunitatea a decăzut, transformându-se într-o adevărată rezervație; pentru că fondatorii au fost urmăriți de lege, legenda i-a asimilat cu tâlharii. De aici și până la supoziția că acolo și-ar fi stabilit sediul central, timp de decenii, Mâna Albă n-a fost decât un pas. Dar nu este exclus ca șefii societății secrete să se fi așezat pentru o vreme într-adevăr acolo.⁸ Poziția era ideală și oferea suficiente posibilități naturale de fugă, pe lângă care au fost săpate și tuneluri, în parte păstrate și astăzi. Că a fost un loc extrem de bine mascat o dovedește și faptul că n-a fost descoperit decât întâmplător foarte multe secole mai târziu, atunci când i s-a atribuit și legenda sediului misterioasei Mâini Albe, și când intoleranța religioasă n-a mai fost atât de mare încât să radă și ultimele urme păgâne de pe suprafața pământului. De altfel, legenda a fost totuși suficient de puternică spre a nu îmboldi străinii să calce într-un loc atât de suspect, cu oameni ciudați, limbă devenită aproape neinteligibilă și cultivând o religie proprie. Situația aceasta a mai durat foarte multă vreme și, abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea, niște oameni de știință s-au ocupat de acea comunitate stranie, unde mai exista un lăcaș rudimentar al lui Jupiter Tonans în stare de practicare și unde la mijlocul secolului următor, arheologii au descoperit sub locuințele băștinașilor vile romane, pe lângă alte clădiri străvechi încă locuite. Aici s-au găsit statui milenare și câțiva pereți acoperiți cu mozaicuri ale lui Occelus, în majoritate păstrate. Acestea au reprezentat o parte din operele anticipate de scrib când a afirmat, mai devreme, că a văzut și el numeroase lucrări ale Celui de Al Patruzeci și unulea. Mai târziu, multe dintre aceste mozaicuri au fost demontate și duse în muzee, însă după 1930 au mai fost scoase la lumină noi ziduri, cu noi fragmente, pe toate aflându-se acei mici ochi încadrați în figuri geometrice.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.