În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.
Despre șederea lui Fluxus la Acasă nu ne mai putem face o imagine decât prin speculații. Nu ne-au mai rămas nici relatări, nici alte indicii. Scribul fie că n-a avut noroc în căutările sale în această direcție, fie că, pur și simplu, respectivele indicii au fost îndepărtate intenționat. Știm doar că Occelus a petrecut o vreme în preajma fostului demnitar și că, deși se pare că Fluxus era cu mult mai în vârstă decât el, între cei doi s-ar fi legat o prietenie strânsă1, Fluxus apărând pe mai multe mozaicuri (dar fiindu-i rasă fața încă înainte de 548), iar Occelus învățând o seamă de lucruri despre tainele păstrate în cercurile înalte ale puterii. Numai astfel se explică multe dintre asociațiile de pe mozaicurile realizate de Occelus în această perioadă, cu toate că scribul trebuie să recunoască faptul că astăzi este imposibil de stabilit ce a creat Al Patruzeci și unulea în satul ascuns al bătrânului Țipor înainte de șederea la Constantinopol și ce după. Singurul criteriu de depistare ar fi, cel mult, tematica: Ruge, specializat în mozaicurile descoperite între cele două războaie mondiale, aflat aproape două decenii la Acasă și supraveghind multă vreme săpăturile, făcând un cult aproape fanatic pentru descoperirile analizate și emițând numeroase teorii prea puțin sprijinite pe fapte, Ruge pretinde că în prima perioadă Occelus a creat doar scene religioase, pentru ca în cea de-a doua să se ocupe și de subiecte profane, interesându-l în primul rând performanța artistică.2 Luând sub titlu de inventar teoriile lui, scribul va admite totuși că Ruge reprezintă singura sursă mai consistentă a relațiilor dintre Fluxus și Occelus și, fără să luăm în considerare aspectul de rasă al unei confrerii ce n-avea nimic în comun cu Mâna Albă și faptul că Fluxus ar Fi fost eliminat tocmai din pricina trădării unui sânge străin, vom spune doar că fostul maestru al oficiilor imperiale s-a făcut într-adevăr vinovat față de organizație, iar Theodora l-a pedepsit tocmai pentru aceasta.
Occelus a fost monophysit, iar Theodora, sprijinind această sectă chiar și împotriva politicii împăratului, poate fi considerată și ea, dacă nu practicantă, cel puțin simpatizantă. Sigur că pentru imaginea publică, cu ocazia nenumăratelor solemnități, alături de Iustinian, bazilisa cultiva ritul oficial, iar modul îndărătnic în care s-a amestecat în politica papilor nu se putea a fi făcut de pe poziții socotite neconforme cu dogma acceptată, într-un mozaic demontat, dus într-un muzeu din Statele Unite și reconstituit de cei mai buni specialiști, toate anamorfozele au dispărut, rămânând numai o anumită scenă în mijlocul căreia se află împăratul Anastasius, sprijinitorul verzilor, dar și al mo- nophysiților. El este înconjurat de mai multe celebrități ale științelor și artelor, cei mai mulți realizându-și operele mult după moartea sa. Se disting loan Malalas, Alexandru din Tralles – fratele arhitectului –, Sergiu(s) din Egipt, Roman Melodul, pe lângă alte figuri ce nu mai pot fi identificate. Dar tot acolo mai sunt de față și personaje dragi monophysiților, trăitoare cu mult înaintea împăratului Anastasius (Evagrie Ponticul, Ioan Casian, Origene sau Patriarhul Petrus Mongus, cel ce a ajuns la compromisul cu împăratul Zenon, precum și contemporani ai Patriarhului Sever al Antiohiei, celebrul Zoras și Patriarhul Antim). De altfel, de la Evagrie, Occelus ar fi învățat starea de „apatie”. El a fost capabil, se spune, să se roage timp de două zile, netulburat că în jur oamenii erau uciși pentru niște acuze mult mai neînsemnate decât cele ce i se puteau aduce lui, cât a fost încă la Ravenna. Iar de la Ioan Casian a învățat să deosebească „cele opt practici de căpetenie”, pe care le-a reprezentat alegoric în cel puțin patru variante, unele explicite (trei) și, probabil, multe altele depistabile doar în anamorfoză. Și tot de la Casian a preluat un fel de „rugăciune a focului”, adică un demers făcut nu prin cuvinte, ci printr-o comuniune ce depășește înțelegerea. La Occelus, acest demers a fost realizat în mozaic, prin niște imagini de nepovestit, de neînțeles pentru cei mai mulți, cei ce n-au ajuns la „o asemenea rugăciune”. Sub impresia acestor trăiri3, se pare, Al Patruzeci și unulea nici n-ar fi înțeles că trebuie să se refugieze, ci ar fi fost adus aproape cu forța în ascunzătoarea lui Țipor. Apoi, Occelus ar fi încercat să plece în Egipt și să continue viața asceților, însă recucerirea „Africii romane” de către armatele lui Iustinian nu reprezenta un moment prea bun. Totuși, se știe că Occelus a încercat să intre în legătură și cu episcopul Edessei, Jacob Baradai, în dorința de a crea decorația unor lăcașuri din Egipt și din Siria. Amănuntul acesta arată că Al Patruzeci și unulea nu condiționa anahoretismul de o retragere din lume, el considerând că poți fi la fel de ascet și printre oameni, că retragerea este interioară și n-are nici o legătură cu ceea ce se întâmplă în jur. Nu este singura originalitate față de imaginea tradițională. Cât de apropiat era Occelus de monophysiți și cât era de acceptat de ei doar datorită faptului că era altfel decât cei ce se supuneau dogmei oficiale pretinse de Iustinian este greu de stabilit. Dar nici ca să acceptăm că Al Patruzeci și unulea ar fi adus o nouă sectă în interiorul Mâinii Albe, dându-i și o motivație religioasă, nu avem destule dovezi. Ceea ce se poate admite este că, monophysit sau nu, Occelus a fost acceptat de aceștia și a avut legături cu ei. Oricum, fiul Etiopianului n-a mai ajuns în Egipt.
Fluxus, acuzat de Theodora că i-ar fi oferit bani împăratului din surse ce nu-i aparțineau, ci proveneau din izvoare dedicate altor scopuri, este răpit de la Acasă și ucis. Furase Fluxus bani din comorile Mâinii Albe, oferindu-i pentru construcția Sfintei Sophia? Posibil, dacă acceptăm anecdota povestită de Charles Diehl, dar fapta nu constituia în nici un caz un motiv pentru care să se supere bazilisa. Mult mai degrabă, Fluxus a trădat secrete și pentru aceasta a fost pedepsit. Cu aceeași ocazie mai sunt răpite și alte persoane de la Acasă, însă nu toate au împărtășit soarta lui Fluxus. Occelus a fost iertat.
Modul cum a ajuns Al Patruzeci și unulea din nou la Constantinopol este învăluit în mister. Pe corabia de pe care au fost aruncați în mare cei răpiți o dată cu Fluxus, Occelus s-ar fi rugat, total impasibil la cele ce se petreceau în jurul său. Căpitanul – ca să-l încerce? – l-a pus să se roage cu voce tare, însă tânărul i-a răspuns că nu poate întrucât nu există cuvinte pentru rugăciunea lui. Apoi, tot drumul, a încetat să mai vorbească. Theodora cunoștea cu siguranță performanțele artistice ale mozaicarului și a vrut, poate, să-l folosească pe lângă ea sau poate că a dorit căpitanul să-i ofere acel cadou rar: cert este că Occelus nu a împărtășit soarta celor cu care a fost răpit și a fost adus în Palatul Sacru din capitala de răsărit.4
Reședința împăraților Orientului reprezenta un oraș în oraș, dar un oraș interzis celor mulți. Ceea ce s-a întâmplat timp de secole în spatele zidurilor Palatului Sacru a alimentat imaginația oamenilor, iar multe fapte ce au transpirat în afară au avut darul să îmbogățească din nou și din nou miturile.
Palatul împăraților bizantini ne este cunoscut doar din descrierile lui Konstantinos al Vli-lea Porphirogenetul și din „Manuscrisul albastru” – studiat de unul dintre urmașii de peste veacuri ai lui Occelus în liniștea mănăstirii Ferme zu Chiuso. La sfârșitul secolului al XX-lea, când și scribul va cerceta cu atât folos acea bibliotecă din Alpii Elvețieni, nu va mai reuși să dea de celebrul înscris, dispărut între timp. (La Ferme zu Chiuso se întâmplă frecvent ca un incunabul sau un alt exemplar să nu mai poată Fi recuperabil o vreme, câteodată timp de secole, pentru ca, după un răstimp, să reapară întâmplător.)
Reședința lui Constantin cel Mare a fost dezvoltată neîncetat și, pornindu-se de la exemplul Casei de Aur a lui Nero sau al Villei lui Hadrianus de la Tibur, s-a folosit modelul spațiului de tip central unde dădeau clădiri autonome concentrice și, de cele mai multe ori, simetrice. întinderea întregului era cât a unui oraș mare și, pornind de la Hippodrom, de-a lungul țărmului Mării de Marmara, puteai să mergi ore, foarte multe ore, până când – presupunând că n-ai fost oprit de numeroasele străji – ajungeai la un capăt, neștiind însă nici atunci dacă ai nimerit la marginea opusă celei din care ai intrat sau dacă nu cumva, mult mai degrabă, te-ai lovit de o latură, după ce ai parcurs doar un sector extern al cercului. Nenumăratele pavilioane, palate, colonade, temple, clădiri administrative, cazărmi, locuințe oficiale și dormitoare ale slujbașilor mărunți, grajduri și magazii, edificii de protocol și edificii cu destinație incertă sau voit incertă, toate acestea mascându-se unele pe altele, legate prin canale subterane sau prin ganguri bogat ornate, erau despărțite de alei umbroase ce parcurgeau parcuri somptuoase, pajiști cu arbuști tunși geometric sau treceau pe lângă fântâni feerice, grote artificiale, lacuri cu insule. Coloanele, statuile, arcurile de triumf și perimetrele închise, unele interzise, transformau acest oraș în oraș într-un imens labirint, pe care nimeni, se spunea, nu l-a parcurs vreodată de la un capăt la altul. Nimeni: nici împărat, nici servitor, nici spion. Dar Palatul Imperial era și o tainiță: nimic ce răzbătea de aici nu reușea să iasă în lume decât filtrat de legende și deformat de zvonuri. Pe de altă parte, numeroși oameni au intrat pe una dintre porți, însă n-au mai ieșit niciodată, nemaiaflând despre ei nici măcar rudele dacă mai trăiau sau nu. Cel mai bun exemplu îl reprezintă întâmplarea cu fostul patriarh al Constantinopolului, Antim, prigonit de Iustinian și ascuns de Theodora chiar în Palatul Imperial. Despre Antim nu s-a știut foarte mulți ani absolut nimic (cu toată armata de spioni ce mișunau pretutindeni) și a apărut din nou doar găsit întâmplător după moartea împărătesei. Enorma cantitate de construcții, amenajări și decorațiuni înglobate în palatul suveranilor bizantini nu era decât o amăgire, spune un autor contemporan lui Occelus: „în decorul nesfârșit al Constantinopolului nu se petrece decât o reprezentare metaforică a omului însuși; în imposibilitate de a se regăsi pe sine pe pământ, omul a inventat acel labirint pentru timp”. La fel cum Anastasius, cu puțini ani în urmă, a înconjurat metropola cu un zid lung de 78 de kilometri, un efort extraordinar pentru o amăgire pe măsură – va scrie același autor contaminat de tema Apocalipsei întârziate – Ia fel și Palatul Sacru n-a fost decât o anticameră înaintea Marelui Jilț. O anticameră alături de mii de alte anticamere infinit mai modeste și servind aceluiași scop.
Bazilisa n-a trebuit să fie foarte atentă atunci când l-a ascuns pe Occelus. în primul rând că nimeni nu știa cine e și în al doilea rând că vina lui era foarte incertă. în schimb, Occelus a lucrat și în Palatul Sacru la fel de mult și de extraordinar ca și la Ravenna sau la Acasă. Scribul păstrează convingerea că și astăzi trebuie să mai existe mozaicuri ale sale încă nedescoperite și altele demontate și duse cine știe unde.
Andre Grabar susține că singurele locuri unde, în imagini, ctitorii nu aduc machetele, ci ofrande concrete sunt Sânt Apollinare, San Vitale și Mănăstirea Izvorului. La primele două, după toate probabilitățile, a lucrat și Occelus. Dar este sigur că mozaicurile de la Acasă și cele atestate ca provenind din Palatul Sacru au aceeași proprietate atât de puțin obișnuită: la Constantinopol, Iustinian și Theodora aduc vase liturgice pline cu monede de aur (ca la San Vitale), dar, în anamorfoză, Theodora apare fără cap și, dintr-un alt unghi, vasele suveranilor sunt pline cu mici animale fantastice. Dacă ultimul simbol îi scapă scribului, Theodora fără cap îi aduce aminte de acei Akephaloi (pozi sau fără cap), cum erau numiți monophysiții habotnici, cei ce au condamnat compromisul la care a ajuns Patriarhul Petrus Mongus cu împăratul Zenon, cu o jumătate de veac în urmă.
1 Intimă, după unele păreri.
2 Analizele lui Ruge frizează de multe ori fantasticul și el se referă mai mult la lucruri pe care ar fi vrut să le poată dovedi decât la fapte reale. Este mai puțin grav că era autodidact decât lipsa-i de probitate științifică. Convingerile sale naziste îl vor șterge, apoi, definitiv din bibliografii. Chiar și cele două perioade distincte, întrerupte de șederea la Constantinopol, scribul le vede, mai degrabă, în ordine inversă.
3 Și pe Antim, fost episcop al Trebizondei, ajuns datorită Theodorei Patriarh al Constantinopolului, Occelus apucă să-l cunoască, având timp destul să stea de vorbă cu el. Totuși, nici Antim n-a reușit să facă din AI Patruzeci și unulea un monophysit clasic, „el rămânând la erezia lui generală”, cum aveau să se pronunțe în mod fericit mai mulți autori. Antim fu destituit la insistența Papei Agapit (venit la Constantinopol din însărcinarea regelui got Theodat, dar și pentru purificarea credinței Orientului). Ascuns în gineceul imperial de către augustă, ca și Occelus, cei doi n-au fost cu siguranță singurii care s-au bucurat de acest ilustru refugiu. Despre alții, însă, nu avem nici o dovadă serioasă, doar legendele și bârfele nesfârșite ale acelui loc misterios, unde totul părea posibil.
4 Ca o pată de culoare: apariția neașteptată pe corabie a uriașului câine negru a produs un efect grozav, întrucât acesta n-a fost răpit o dată cu Fluxus, Occelus și ceilalți. Nici o explicație rațională nu i-a ajutat pe marinarii bizantini să înțeleagă cum de a reușit dulăul să-i ajungă în largul mării și cum s-a urcat pe vas, nemaidespărțindu-se nici o clipă de stăpânul său și culcându-se peste el în nopțile răcoroase.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.