Mâna albă (33)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

Până ce, într-o zi, băiatul se îmbolnăvi. Vomita și avea diaree și temperatură mare. Nu putu pleca după mâncare. în seara aceea, cei cincisprezece-douăzeci de oameni oploșiți în „vila lor” postiră. Mama stătea lângă bolnav și-i tampona transpirația de pe fruntea încinsă. Noaptea, mama ațipi pentru câteva minute. Când se trezi, suferindul dispăruse. Femeia nu-l simțise plecând și ieși să-l caute; când reveni în încăpere, Apollonissimus se găsea întins pe patul său și dormea liniștit. Temperatura îi dispăruse.

Dimineața le ceru celor ai casei să meargă în grădină și să aducă din scorbura unui anumit plop un coș cu mâncare. Fără a fi convinși dacă nu cumva băiatul mai aiurează, s-au dus să vadă locul cu pricina. în scorbură îi aștepta coșul cu merinde.

În noaptea care a trecut, le-a spus Apollonissimus, fusese plecat într-o altă lume. Acolo a primit niște porunci. De sub cămașă, legat cu un șnur în jurul gâtului, băiatul scoase la iveală un ram de metal cu frunze vii. Nu vorbi nimic despre acel obiect și nu-i lăsă să-l întrebe. îi îmbrățișă pe toți, apoi se culcă istovit. Fusese departe.

Seara, lumea veni să-l vadă. Al Patruzeci și patrulea se sculă, se rugă fără a pronunța nici un cuvânt, apoi le indică masa. Oamenii, care fuseseră tot timpul în încăpere și-l urmăriseră încordați, n-au băgat de seamă când s-a încărcat masa cu mâncare. Erau bucate pregătite, însă fără carne.

– Animalele sunt frații și surorile noastre. N-am ajuns încă să ne mâncăm între noi.

Din ziua aceea, mica lui comunitate nu mai primi niciodată carne la masă. Și tot din ziua aceea, îl văzură pe Apollonissimus făcând minuni.

Biografia Celui de Al Patruzeci și patrulea este greu de deosebit de alte vieți. Pe de o parte, pentru că, așa cum a mai arătat scribul, personajul a intrat în legendă și legenda a sfârșit prin a-l face de nerecunoscut, iar, pe de altă parte, pentru că, la fel ca de atâtea ori, imaginația oamenilor a fost săracă și în onomastică, încât vom găsi nu mai puțin de o duzină de Apollonios și Apollonius, mulți contemporani între ei, mulți confundați de analiști, atunci când oamenii n-au mai însemnat nimic și doar numele au rămas singurele repere sigure. Să amintim doar câțiva: Apollonios din Rhodos (de fapt, din Alexandria, unde a fost elevul lui Kalimachos, cu care s-a certat din cauză că a scris „Argonauții” în spiritul lui Homer, trădând tradiția alexandrină, motiv pentru care ar fi și plecat din Egipt în Rhodos), gramatician celebru, revenit la bătrânețe în orașul natal, unde ar fi administrat marea bibliotecă, în calitate de urmaș al lui Eratosthene. Cum „Argonauții” s-au bucurat de mare trecere la romani, urmele nu i s-au pierdut. Pe de altă parte, episodul din Rhodos, în legătură cu apropiata cucerire a insulei de către arabi (imediat după moartea lui Apollonissimus) și distrugerea bibliotecii din Alexandria (în aceeași perioadă), îl fac să fie reluat pe vremea Celui de Al Patruzeci și patrulea, iar apoi, confundat, în parte, cu acesta.

Apoi, Apollonios din Perga, matematicianul de geniu, format și el la Alexandria, contemporan cu autorul „Argonauților” și activ la Pergamon, Ephes și Alexandria. Opera lui, foarte importantă, ne va parveni pe filieră arabă. Ephes și filiera arabă, iată alte posibilități de confuzie cu eroul nostru.

Să continuăm: Apollonios din Tralles, sculptorul, și Apollonios, fiul Retorului, vin să mărească deruta. Apollonios Dyskolos, fondatorul gramaticii științifice, provenind, bineînțeles, tot din Alexandria și acționând și la Roma, desăvârșește harababura. Apollonios din Albania¹, taumaturg celebru, el însuși mort și revenit din cealaltă lume de mai multe ori. Acest Apollonios se pare că a fost chiar contemporan cu Al Patruzeci și patrulea, că s-au cunoscut, iar, după unii autori, cei doi au fost chiar una și aceeași persoană.

Și nu în ultimul rând Apollonius din Tyr, eroul celebrului roman grec atât de notoriu în evul mediu, tradus în mai toate limbile Apusului, va ajunge să strivească, dinspre partea de către noi a timpului, viața fiului lui Daedalion. „Apollonius din Tyr”, roman senzațional, povestește aventurile feciorului unui prinț indian (mai des sirian), înaintea căsătoriei acestuia cu fiica regelui Archistrates din Kyrene. Morțile aparente, răpirile de către pirați, întâmplările extraordinare se suprapun peste faptele lui Apollonissimus și, împreună cu presiunea miraculosului predecesorilor, strivesc și sâmburele de certitudine ce ne-a mai rămas din biografia celui cunoscut și drept Messia al Purgatoriului. Dintr-o biografie, istoria este în stare să rețină doar percepția contemporanilor în legătură cu întâmplările înfățișate. Ținând cont că atâția Apollonios și Apollonius au venit din epoci cu totul diferite, Al Patruzeci și patrulea ar trebui să reprezinte mai degrabă un rezumat decât o sumă. Un rezumat, fiindcă termenii adunării nu sunt egali, cei incluși mai târziu, deci mai aproape de zilele scribului, tinzând să-i domine pe cei proveniți din vremuri mai vechi. Și, peste toate, scribul atât de puțin apt de a se identifica prin plata uitării a tot ce a ieșit la iveală între timp!

Conștient de toate aceste posibile confuzii, scribul se întoarce la băiatul de 11-l2 ani, aflat la Roma, hrănind prin miracol o comunitate tot mai numeroasă și începând să-și impună autoritatea asupra celor din jurul său.

Primele minuni ale lui Apollonissimus sunt legate de mâncare și de vindecări. Dacă până la noaptea îmbolnăvirii, dispariției și revenirii istovite, însă atât de fericite, băiatul pleca ziua de acasă și se întorcea doar seara, aducând cu el mâncare suficientă pentru tot mai numeroșii oameni ce se adunaseră în vila părăsită, unde s-a refugiat și mama lui, începând cu acea dată nu a mai fost nevoie ca Al Patruzeci și patrulea să plece spre a face rost de hrană. E adevărat, din ziua aceea el a impus niște reguli – obligatorii în aceeași măsură pentru toți –, nimeni nefiind interesat să-l contrazică cât timp se alegea măcar cu o masă zilnică. O singură masă, întrucât Apollonissimus le-a impus și această poruncă: „Să mănânci atât cât să trăiești, și nu să trăiești pentru a mânca”. Așa că se mânca în comun, o singură dată pe zi, masă precedată de o lungă contemplație², timp cât nu se pomenea nici un cuvânt – fiindcă vorbele duc întotdeauna la alte vorbe. Al Patruzeci și patrulea dorea, asemenea lui Evagrie Ponticul, o eliberare de orice conexiune. Băiatul nu impunea nimănui nimic, însă oamenii au învățat că e mai bine să facă așa cum îi place binefăcătorului lor: când își reveneau din reverie, găseau în fața lor un blid cu mâncare, blid despre care nimeni n-ar fi putut spune cum și când s-a ivit acolo. Cei ce doreau să afle, fiind atenți doar la clipa apariției mâncării, rămâneau flămânzi. (Unii pretindeau că n-au fost atenți doar la locul din fața lor, ci și la cel din fața vecinului și că au văzut un înger alb aducând merindele. Dar Apollonissimus respingea astfel de explicații drept fantasme plăsmuite de o rațiune prost educată, incapabilă de a se rupe de concretul minții omenești.)

După câteva săptămâni de asemenea experiențe, vestea a părăsit totuși spațiul limitat al vilei, unde aveau loc minunile. Câteva persoane străine și-au făcut apariția și, sub pretext că n-au mai mâncat nimic de două zile, au cerut să fie primite printre obișnuiții casei. Dar Apollonissimus a refuzat să stea împreună cu ele, și-a luat desaga și a plecat în oraș. Seara a revenit, ca pe vremuri, cu mâncare pentru toți. Când străinii au vrut să știe de unde a luat merindele și de unde a știut câte porții vor fi necesare, băiatul le-a indicat scorbura plopului. Iscoadele au stat și peste noapte la vilă, iar dimineață, fiindu-le foame, au cerut din nou ceva de-ale gurii. Cum n-au fost mulțumiți când li s-a explicat că obișnuiții casei mănâncă doar o dată pe zi, au mers la scorbura plopului să-și ia bucatele singuri. Dar toată mâncarea de acolo s-a dovedit a fi stricată. Au răbdat de foame și au așteptat iarăși seara. Al Patruzeci și patrulea a revenit și de data aceea cu atâtea porții câte guri s-au așezat la masă. Străinii l-au întrebat din nou de unde are mâncarea și de unde a știut câtă să aducă. Apollonissimus le-a indicat plopul. Și, intr-adevăr, mâncarea din scorbură era iarăși tocmai bună pentru a fi consumată. Străinii s-ar fi minunat și ar fi dorit să rămână la vilă, acceptând să nu mai pună nici o întrebare. Dar băiatul i-a rugat să plece, „fiindcă n-au venit cu gând curat”. Abia când vor fi în stare să se „limpezească, eliberându-se de tot și de toate”, abia atunci să se întoarcă.

Alți străini n-au fost tot atât de concilianți. Niște soldați trimiși de prefect (?) ar fi încercat să intre în contact cu ciudatul băiat, însă acesta se găsea în plină contemplație și nu răspundea la nimeni și nimic ce l-ar fi putut deranja. Soldații l-au lovit, au tras de el, dar totul de pomană. Doar când spiritul lui Apollonissimus păru să revină printre cei din jur, se arătă el dispus să stea de vorbă cu oamenii stăpânirii. Oștenii l-au întrebat de unde are bani pentru a întreține zilnic atâția oameni. Al Patruzeci și patrulea le-a indicat un loc în grădina vilei. Săpând, soldații au scos la iveală o ladă cu obiecte prețioase. Au vrut s-o ducă de acolo, însă – ca din senin – s-a pornit o furtună cumplită. Tuna și fulgera atât de tare, încât nu puteai ieși sub cerul liber. Oștenii, care n-au ajuns decât câteva sute de metri mai încolo, s-au refugiat într-o casă. Au stat izolați mai multe zile fără a putea ieși. Până la urmă, unul dintre ei, ud leoarcă și fericit că a scăpat de fulgere, a venit înapoi la vila unde tovarășii lui Apollonissimus își continuau traiul de parcă afară nu s-ar fi întâmplat nimic. Băiatul i-a explicat soldatului că averile pe care le-au luat străinii cu ei nu valorează nimic și n-au decât să le privească și să le mângâie cât vor dori. Dar cu ce or să se hrănească? Și acești străini s-ar fi dat bătuți.³

A treia încercare de imixtiune în viața comunității nu s-a terminat atât de ușor. într-o zi, au apărut alți câțiva soldați, având ordinul de a scotoci prin toată vila și de a aduce cantitățile imense de cereale ce se spunea că ar fi fost depozitate acolo, precum și valorile materiale (aur, mătăsuri, argint și pietre prețioase) spre a fi stabilită proveniența lor. Ne aflam într-un an când .convoiul de corăbii cu provizii nu și-a mai făcut apariția din Africa, când împăratul cel nou de la Constantinopol era preocupat mai mult de războaiele din răsărit cu perșii, când ciuma își făcea de cap în sudul Peninsulei, iar foamea risca să sfărâme și ultima speranță în populația îngrozită a Cetății Eterne. Daedalion își ratase și cea din urmă misiune, prăpădind darurile soliei pe care ar fi trebuit s-o ducă la Chlotar II, sărăcia, spaima și disperarea erau tot mai greu de învins. Grigore, „Consulul lui Dumnezeu”, se străduia să le explice oamenilor că trăiesc doar un episod al Eternității și că, dacă vor greși mai puțin în acele condiții de cumpănă, răsplata cerească va fi pe măsură. Dar nu se putea concepe ca în această nenorocire generală să fie tolerată o oază de liniște și de îndestulare din niște surse ce nu puteau fi socotite cinstite sau, cel puțin, din niște surse ce trebuiau să fie clarificate. Așa că soldații i-au cerut mamei lui Apollonissimus să le arate depozitele unde își ținea comunitatea hrana și locurile unde erau ascunse comorile. Biata femeie nu izbuti să le dea un răspuns plauzibil și nici ceilalți oameni oploșiți prin vilă n-au reușit să satisfacă defel curiozitatea oficială. Comandantul oștenilor i-a amenințat cu un interogatoriu dur, însă tocmai a apărut Apollonissimus. Băiatul de 13 ani era destul de înalt pentru vârsta lui, avea un ten alb și o voce puternică, melodioasă, însă vorbea bâlbâit. El le cern reprezentanților legii să-i lase liberi pe oamenii casei, fiind dispus să răspundă singur, de bunăvoie, la orice întrebare i se va pune.

Astfel, dezvălui mai multe locuri unde s-ar fi aflat îngrămădite comori, le arătă încăperi nebănuite de oamenii lui, încăperi pline cu provizii, un beci ascuns sub o ruină din fundul curții, beci unde se odihneau recolte de vin vechi aduse din Africa, din Sicilia și din Orient. Aflând ceea ce au dorit să afle, soldații au încercat să-l omoare pe Cel de Al Patruzeci și patrulea și pe cei din preajma lui, pentru a rămâne ei stăpânii averilor. Dar băiatul îi sfătui să scoată mai înainte de sub pământ comorile. Săpară cu toții toată ziua și așteptările le fură întrecute de cele aduse la lumină.

– Ăsta-i doar începutul, îi preveni Apolionissimus, piesele cele mai puțin valoroase au fost puse la suprafață pentru ca proștii să se mulțumească și cu atât și să nu caute mai departe. Vocea îi era puternică și melodioasă și străinii constatară cu surprindere că, după foarte puțin timp, nu mai sesizau bâlbâială atât de accentuată a tânărului.

Săpară și a doua zi, și a treia. Lăzile cu comori păreau să nu se mai termine: după cufere cu obiecte arhaice de cult, toate din aur și pietre prețioase, dădură de altele conținând arme de o frumusețe răpitoare, coifuri și podoabe de luptă, apoi sticlărie fină, după care veșminte împărătești cusute cu fir și înnobilate cu pietre și metale; urmară podoabe pentru femei și recipiente cu parfumuri ce nu-și pierduseră aromele în veșnicia cât stătuseră sub pământ. Soldații săpară patru zile. într-a cincea căzură primii de oboseală. Unul muri, alții zăceau aproape inconștienți. Așa că, porunci comandantul, din momentul acela să sape oamenii casei. îi dezlegară și îi puseră la treabă. Dar seara se mai îmbolnăviră doi oșteni, iar alți doi fură găsiți cu beregatele tăiate. Și tot în aceeași noapte muri și întreaga comunitate din vilă, în frunte cu Cel de Al Patruzeci și patrulea, îngroziți, soldații au încărcat tot ceea ce a încăput într-o căruță și au plecat. însă, odată ajunși în centrul orașului, constatară că lăzile sunt pline cu bolovani. Reveniră la vilă și îi găsiră pe toți cei pe care-i știau morți stând la cină alături de soldații morți și ei în ultimele zile. Comandantul își scoase sabia, fiind convins că are în față năluci. Dar sabia lui nu putu să taie trupurile comesenilor și se frânse la contactul cu ele.

Din ziua aceea, comunitatea lui Apollonissimus, se spune, n-ar mai fi fost niciodată deranjată la Roma. Când, peste câteva luni, prefectul (?) ar fi trimis un alt detașament de militari să vadă ce se întâmplă în ciudata vilă, de data asta fără amenințări ci doar cu rugămintea de a le da niște grâu pentru populația aflată în pragul morții prin inaniție, oamenii săi nu mai găsiră pe nimeni. Locul nu mai era populat.

Se pare că Al Patruzeci și patrulea ar fi plecat singur din Roma. Cel ce pretindea că i-ar fi fost tată, Daedalion, se acoperise de rușine, după ce nu reușise să fructifice nici ultima șansă ce i-a mai fost oferită de destin: solia cu daruri pentru regele francilor a fost interceptată la doar câteva ore (sau zile?) de drum și „Ultimul dintre romani” s-a întors jefuit în cetate. Personajul se dovedise a fi atât de jalnic, încât nici măcar n-a mai fost pedepsit (cum se obișnuia), el decăzând până la nivelul „nebunului târgului”. însă nu din cauza lui a părăsit Apollonissimus Cetatea Eternă. Și nici de frica unor noi vizite nedorite. Dacă ar fi plecat din Roma toți cei care se zicea că ar fi fost copiii lui Daedalion, orașul aproape că s-ar fi golit de tineri, iar de intruși băiatul de treisprezece ani a dovedit că știe să se apere fără probleme.

Comunitatea din vila părăsită, unde s-a refugiat cu vreo doi ani în urmă împreună cu mama sa, a dispărut și ea. Scribul n-a reușit să mai dea de nici o urmă în legătură cu mama Celui de Al Patruzeci și patrulea și cu oamenii oploșiți acolo.

De altfel, și itinerarul stabilit de Al Patruzeci și patrulea este de două ori dificil de reconstituit în perioada dintre data plecării sale din Roma (cel mai probabil la sfârșitul anului 613) și întâlnirea lui cu împăratul Heraclius, întâmplată cu aproximativ cinci ani mai târziu. De două ori pentru că, pe de o parte, cronologia folosită în diferitele surse nu este identică, filiera arabă – de unde ne-au parvenit cele mai multe informații în legătură cu Apollonissimus – uzând de diferite datări, nu toate pornind de la Hadschra, în timp ce izvoarele creștine abia se obișnuiau cu era de după Iisus, folosind în egală măsură datările tradiționale. De aici numeroase calcule necesare pentru a stabili un an și la fel de multe posibile erori. Pe de altă parte, nici dimensiunea orizontală nu era unanim acceptată și cu atât mai plină de capcane pentru scribul modern. S-a amintit, de pildă, despre Apollonios din Albania, o Albanie din Caucaz fără nici o suprapunere peste Albania secolului XX. Asemenea exemple sunt multe (un altul: Austria de atunci și cea contemporană scribului), însă ele nu epuizează misterele; Teofilact din Simocata descrie Nilul („cel mai mare fluviu”) drept o apă ce ar scălda Libia, Etiopia și India, în timp ce încă Attila vorbea despre mlaștinile și deșerturile Sciției. O mie de ani mai târziu, Shakespeare va indica anumite țărmuri înfloritoare, conform cărora scribului i-a reușit să realizeze un traseu maritim din Sicilia până în „Deșertul Boemiei”, acolo unde, printre alte numeroase fiare sălbatice, leii făceau legea.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.