Mâna albă (78)

Mâna albă (78). În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al patrulea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 2000.

A doua cerință a fost aceea de a-și constitui o familie pentru a asigura o succesiune sigură. (Să facă măcar doi sau trei băieți.) Și această obligație avea să-i ridice grele probleme doctrinare, de aceeași factură ca și cele survenite în cazul unei eventuale plecări temporare. Copiii, în mod limpede, ar fi devenit niște prelungiri privilegiate ale sufletului său. Probabil că la fel de puțin autonome ca și ceilalți oameni, ca și gâzele sau păsările cerului văzute de Finio. însă privilegiate. Mai ales că lor va trebui să le asigure mai mult timp din timpul său și mai multă protecție. Copiii vor crește și vor avea, la rândul lor, familii. Și universuri proprii. Va putea să le stăpânească Finio pe toate?

Infandus îi rezolvă, parțial, problema, reamintindu-i că încă din preistoria memoriei noastre se știe că individul nu se poate perpetua decât prin copii și prin faptele sale bune. De unde Al Cincizecilea a înțeles că urmașii perpetuează universurile (sau măcar o parte din universurile părinților). Chiar dacă le modifică prin propriul lor aport. Infandus a fost un om deosebit de inteligent, însă prea ocupat. îngrijindu-se din an în paște de nepotul său, a reușit să-I convingă mai mult decât toți ceilalți, cei ce ar fi trebuit să se preocupe de formarea lui Finio. Discuția respectivă – se pare – a avut loc mult înainte. La optsprezece ani, tânărul a devenit pentru prima oară tată. însă copilul fusese o fetiță, și femeia n-a reușit să mai rămână grea.

După ce Finio împlinise douăzeci de ani, mama primului său copil muri brusc. Ar fi imposibil să conchidem azi că femeia a fost înlăturată, însă tânărul bărbat a suferit cumplit. O dată pentru că a iubit-o cu adevărat – chiar mai mult decât pe toate ființele și pe toate plantele sale – și, în al doilea rând, fiindcă, în felul acesta, tot universul său a fost agresat. I-a trebuit o vreme bună până să se poată apropia de o altă femeie, iar în nefericitul decembrie 768, aceasta abia era pentru prima oară gravidă și, neștiindu-se dacă poartă în pântece un băiat sau o fată, fu ucisă și ea.

În principiu, Al Cincizecilea ar fi trebuit, conform planului neinspirat al bunicului său, să convingă un număr cât mai mare de cavaleri să depună un dublu jurământ – față de senior și față de confrerie –, promițându-le și un dublu profit: o protecție îndoită și o feudă din ambele părți. Dacă protecția era realizabilă, întrebarea era de unde să ofere Mâna Albă terenuri, ea neposedând oficial proprietăți imobile. Soluția era să fie recrutați acei mercenari care au depus inițial jurământul de credință față de un anumit nobil, care, la rândul său, să facă parte dintre oamenii lui Infandus. însă tocmai acesta era punctul cel mai puțin convenabil, întrucât astfel se demasca și seniorul, gest în contradicție flagrantă cu cutumele și spiritul societății secrete. Mai mult: pentru a crea un efect de spaimă doar la simpla lor apariție, cavalerii Mâinii Albe ar fi trebuit să poarte un scut pe care să fie reprezentată o mână de culoare deschisă, ținând – pe un fond roșu – o sabie cu două tăișuri.

Să nu uităm că, oricât de puternică, confreria nu era decât o organizație opusă oricărei ordini statale. Făcând parte din ea, te puneai automat în afara legii. Adică în opoziție chiar cu interesele seniorului față de care cavalerul a jurat credință. Iar seniorul însuși n-ar fi devenit decât propriul său dușman. Indiferent dacă se zvonea sau nu că anumiți suverani ar fi fost membri ai Mâinii Albe, ei nu și-au declarat niciodată această apartenență. Și nici n-ar fi putut s-o facă.

Dar nu de aceste considerente elementare se împiedica Finio. El era îngrozit la gândul că ar trebui să se împartă în atâtea locuri, el, care nu concepea să se despartă nici măcar pentru douăzeci și patru de ore de familia sa și de spațiul său natal. Mercenarii, i s-a plâns bunicului, provin din cele mai diferite localități ale lumii, mulți venind din colțurile opuse ale continentului și aducând cu ei o zestre de amintiri total străină Celui de Al Cincizecilea. Cum ar putea acesta să stăpânească o asemenea memorie? Și în câte părți să-și risipească sufletul? Finio i-a spus toate astea bunicului, întrucât Infandus se dovedise singura Ființă capabilă să-l priceapă, atunci când a fost vorba despre procreat. De data asta, însă, Al Patruzeci și optulea n-a mai fost la fel de receptiv. Era tocmai în perioada când, simțindu-se în mare primejdie, Țipor încerca să-i explice – chiar dacă folosindu-se de multe menajamente – că urmașii direcți ai lui Infandus sunt dereglați mintal. Fără a accepta încă formal realitatea, bătrânul se simțea profund dezamăgit. El nu i-a dat satisfacție evreului, lăsându-l să i se împlinească soarta, însă își trată fiul și nepotul cu tot mai puțină răbdare: el, cel atât de preocupat de problemele vitale ce priveau cu adevărat destinul unor mari mulțimi de oameni, nu avea nici dispoziția și nici dreptul de a-și pierde vremea cu nebunii. Chiar dacă nebunii erau propriii săi urmași.

Nenorocirea cea mai mare era că nebunii aceștia erau hărăziți să-i succeadă la conducerea confreriei. Iar acest lucru era de neîngăduit. Dar, oare, nu explodase sminteala descendenților dintr-o dereglare de-a lui? Infandus, obișnuit să conducă întotdeauna cu mână de fier, nimeni încă neîndrăznind vreodată să i se opună pe față, fiind atât de sigur pe deciziile sale încât și-a permis să se deconspire, Infandus rătăcea, pentru prima oară, printre îndoieli. Pentru ca să se apere de ele, se afundă mai tare în muncă și ordonă acțiuni mai îndrăznețe ca oricând. Și, în mod instinctiv, refuză să se mai vadă cu Pamati și cu Finio, pe care îi dorea cât mai departe de el: Al Patruzeci și nouălea trebuia să îndeplinească soliile pentru care nu avea nici o chemare, iar Al Cincizecilea ar fi fost obligat să cutreiere lumea pe la seniorii fideli Mâinii Albe spre a-i convinge să-și pună vasalii să lupte sub scutul roșu cu desenul brațului înarmat cu sabia cu două tăișuri.

Dacă Pamati s-a supus, chiar dacă nu a dus niciodată până la capăt ceea ce ar fi trebuit să facă, Finio mai amână câteva luni, sperând să-și înduplece bunicul. însă Infandus și-a jurat să nu-și mai întâlnească nepotul. Lucru ce i-a reușit până la acel groaznic început de decembrie 768.

Infandus a refuzat să-i mai vorbească lui Finio, însă nu l-a uitat. Prin diverși subordonați, îi solicita să-și ducă la îndeplinire însărcinarea. Treptat, somațiile au devenit tot mai imperative și s-au terminat cu amenințarea că, dacă până la o anumită dată nepotul nu va aduna o sută de cavaleri, o să-i fie „șters întregul univers. Dar nu dintr-o dată, ci fiecare investiție de suflet pe rând”. De data asta, bunicul vorbise chiar ca șeful Mâinii Albe, lovind în coarda cea mai sensibilă a nepotului. (Cel ce a transmis mesajul a trebuit să-l învețe pe de rost, neînțelegân- du-l. Cu atât mai mult l-a priceput Finio.)

Al Cincizecilea nu se putea hotărî să plece și nici n-avea cu cine se consulta. Tocmai singura persoană ce s-a dovedit că i-a înțeles problemele i-a devenit dușman. Nepotul mai făcu niște încercări disperate de a-și lămuri bunicul, însă cimitirul se dovedea încă o dată un labirint vrăjit, penetrabil doar la porunca stăpânului.

Termenul dat era implacabil și se apropia. Acum, nici dacă ar fi vrut, Finio nu mai dispunea de răgazul de a îndeplini ce i s-a cerut. Iar la indulgență n-avea sens să se aștepte. într-o seară, cu mii de precauții, Al Cincizecilea își luă familia, apropiații, animalele și cât mai multe dintre obiecte și părăsi cimitirul. Luă cu el și doi pomi, cu rădăcini cu tot. Iarba, restul vegetației, mormintele, insectele și păsările nu le putu căra cu el. Știa că, în felul acesta, lasă o parte din ființa sa în urmă și că – de nu se va mai întoarce – acea parte va dispărea irevocabil.

Ceea ce urmă este greu de restabilit. Finio își grăbi cât putu grupul să se îndepărteze de necropolă, dar îi era foarte clar că Mâna Albă este pretutindeni și că brațul ei îi putea ajunge oriunde. Deoarece pe uscat copiii, vitele și… pomii n-ar fi putut fi transportați într-un ritm satisfăcător, Al Cincizecilea aranjase din timp să fie așteptați de o corabie. Intenția lui era să ajungă pe una dintre numeroasele insule mici pierdute în largul mării, descrise încă de greci și părăsite de veacuri de eroi ori făpturi obișnuite. însă, până acolo, ambarcațiunea însăși reprezenta o asemenea insulă ideală, plutind de una singură într-un univers limitat. Dacă n-ar fi existat probleme de aprovizionare, corabia ar fi constituit ostrovul ideal. într-un asemenea loc nu mai era necesar să vegheze ca elementele „universului său” să nu se disperseze prea mult, le putea avea tot timpul pe toate sub ochi, iar alte realități senzațiile nu-i puteau capta: pretutindeni – doar cer și mare.

Atunci s-a născut năzuința spre un teritoriu propriu, aflat în siguranță, pe care amintirea vagă a „insulelor fericiților” îl fixa în mijlocul apelor. Veșnica spaimă de ceea ce amenința zi de zi să sosească de te miri unde, anunțând noi și noi grozăvii, îi făcu pe oameni să tânjească la un loc unde să se poată ascunde fără teama de a fi ajunși de agresori. Lumea nu mai dorea decât să fie lăsată în pace, iar acele arhipelaguri misterioase excitau imaginația oamenilor și se constituiseră în aspirația a zeci de generații. în mod greu de explicat, ele s-au născut o dată cu instituția cavalerilor și au dăinuit o dată cu ea. Sancho Panza găsește și el o recompensă supremă în făgăduința de a fi numit guvernator al unui „ostrov al său”.

Spre deosebire de moda ce se dezvolta, Finio se mulțumea cu insula plutitoare. Ea nu avea nici un punct anumit pe hartă, putea să se deplaseze, să-și păcălească urmăritorii. Dar de urmărit, nimeni nu-l urmărea pe Al Cincizecilea. Părea că, dându-i o anumită însărcinare, Infandus nu dorise decât să-și vadă incomodul nepot cât mai departe. Dacă ar fi intenționat să-l prindă, oamenii lui n-ar fi întâmpinat mari probleme, corabia navigând undeva pe lângă coastă. Cineva, cu ochi foarte buni, ar fi putut s-o urmărească de pe țărm. însă bunic și nepot se amăgeau în aceeași măsură: primul suferea doar amintindu-și de Finio (ca și de Pamati) și prefera să-l ignore; al doilea stătea la bord numai în partea dinspre larg, pentru a nu vedea continentul. Amândoi erau mulțumiți.

Coborând încet-încet spre sud, corabia se îndrepta spre Sicilia. Mai departe, Finio intenționa să navigheze la întâmplare, evitând rutele comerciale cunoscute, astfel încât, abătându-se din drum, să dea de mulțimea de „insule nepopulate de oameni și beneficiare ale unor vegetații paradisiace. Izolate de civilizația distructivă, acele tărâmuri mai păstrau nealterate specii de animale și de plante dispărute atât în Europa, cât și în

Africa”. Asemenea texte circulau din belșug atât sub formă de povestiri, cât și în manuscrise și nimeni nu se îndoia că avanposturile Paradisului erau la îndemâna celor îndrăzneți și a celor norocoși. Faptul că printre aceștia s-ar putea strecura și greșiții sau chiar și marii păcătoși era compensat de contrastul cu atât mai cumplit între locurile mirifice vremelnice și întunecatele găuri puturoase unde netrebnicii oricum vor fi aruncați. Dar și până atunci, o mulțime de încercări îi triau pe cei ce se aventurau să caute insulele, încercări atât de pretențioase încât nu s-au găsit prea mulți doritori să le absolve. O singură dată¹, cu puțin înainte de tentativa lui Finio, mai toată populația îngrozită a Romei, amenințată de asediul longobard și de foametea cauzată de întârzierea cu doi ani a corăbiilor cu cereale, o singură dată s-a încumetat o populație compactă să înfrunte primejdiile în căutarea insulelor făgăduite. însă nici n-au apucat să se îmbarce cu toții, că o furtună cumplită i-a făcut să tărăgăneze aventura,, iar, mai târziu, lucrurile au trenat și planul oamenilor prea puțin hotărâți a fost amânat. Până ce a fost abandonat cu totul.

Finio nu dorea neapărat un crâmpei de rai. Finio s-ar fi mulțumit și cu mult mai puțin, cu un petic de pământ suficient pentru a-i găzdui universul, pentru a-l ține intact și pentru a nu-l tenta cu alte elemente. Foarte tânăr, el simțea deja din plin oboseala sarcinii cumplite asumate. Finio se sfârșea de oboseala nebuniei ce nu-l părăsea nici un moment, nedându-i deloc răgaz să se refacă. Lui Finio îi era suficientă și insula plutitoare ce-l ducea niciunde, cu toată lipsa de confort, cu toată înghesuiala și cu tot răstimpul furtunilor.

Al Cincizecilea nu era obișnuit cu privațiunile. în limitele unui trai extrem de simplu, întotdeauna cineva de undeva a avut grijă să nu-i lipsească absolut nimic. O dată cu fuga, acel cineva de undeva nu a primit nici un fel de dispoziții cum să procedeze în continuare. Supravegheat de departe, cu discreție, Finio trebui să învețe să se descurce singur. Mult mai repede decât se așteptase, i se terminară apa și hrana, iar aprovizionarea de pe țărm s-a dovedit mai dificilă decât s-a așteptat. Greutățile se îngrămădeau zi cu zi.² După o săptămână de drum, întâlniră o corabie care-i preveni că locul este bântuit de pirați. Și arabi au fost reperați în zonă.³

În largul mării (sic!), Finio se pomeni într-o situație fără de ieșire: el răspundea de soarta „universului său”, un univers părăsit printre valuri.

Pe de altă parte, el, care nu a lipsit până atunci decât de câteva ori cinci-șase ceasuri din cimitir, suferea de un dor cumplit față de locul unde s-a simțit întotdeauna lipsit de grijile existenței și ale oricărei agresiuni de aiurea. Fragmente numeroase din sufletul său au rămas în necropolă și el tânjea după ele. Dar tocmai acolo nu se putea întoarce din cauza amenințărilor bunicului. Adăugând ia aceasta faptul că, de când a plecat de acasă, n-a reușit defel să doarmă măcar o noapte scurtă, ca în cimitir, negăsindu-și un culcuș și neputându-se obișnui cu întunericul de pe corabie, întunericul mării fiind diferit de cel de lângă Roma, oboseala și nervozitatea l-au făcut, un timp, să se certe cu toată lumea, iar spre sfârșitul primelor opt zile de călătorie, să intre într-o stare de nepăsare generală, devenind incapabil să adopte orice decizie.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.