Marin Sorescu în interviurile Gabrielei Rusu-Păsărin

Până să-l cunosc personal, Marin Sorescu mi-a trimis, la revista „LUMEA”, o scrisoare în calitate de redactor-şef al publicaţiei „RAMURI” prin care mă invita să colaborez la almanahul pe care lunarul craiovean îl pregătea pentru anul 1985. Am răspuns, trimiţând traducerea unui fragment interesant din memoriile lui Henry Kissinger, fostul secretar de Stat american. Aşa se face că, atunci când m-a cunoscut, Sorescu cel născut la Bulzeştii Doljului, nu departe de Bobiceştii Oltului, de unde proveneam, a fost surprins, explicându-mi că, după textul orferit almanahului, mă considera mult mai în vârstă. A fost deosebit de comunicativ, cu multe opinii şi judecăţi originale, specifice unui creator de marcă. Acele impresiile deosebite le-am regăsit amplificate consistent citind volumul „Marin Sorescu. Imagini. Ethos. Evocări”, semnat de Gabriela Rusu-Păsărin şi apărut la Editura Academiei. Ascultător împătimit de radio, pe autoare am cunoscut-o mai întâi la Radio Craiova, ca realizatoarea unor emisiuni de referinţă, în care prezenta competent şi atrăgător, datini şi obiceiuri folclorice, are micromonografii dedicate fiecărei zile, îndeosebi celor de sărbătoare, în care descifrează şi prezintă ascultătorilor tainele fiecărei zile. Emisiunea sa de folclor „Izvoraşul” este una rarisimă în câmpul nostru audio, iar volumul „Calendar popular românesc”, ca şi teza sa de doctorat „Fantasticul-receptare şi receptivitate”, îl consider de excepţie.

În cartea de faţă, Gabriela Rusu-Păsărin se bazează în principal pe interviurile cu Marin Sorescu realizate după 1990, precizând un fapt care, nu doar pe ea, ci şi pe toţi cei interesaţi de creaţia lui Sorescu i-a întristat profund: şi anume că „multe s-au pierdut, benzile magnetice nu s-au păstrat… era mare criză la-nceput de veac democratic!” – precizează ea cu imensă tristeţe. Totodată, aş reţine devoţiunea sa exemplară pentru „titanul din Bulzeşti”, cum aş îndrăzni să-l numesc pe Sorescu. „Timp de 10 ani, am difuzat la radio şi la momentele de lansare a operei postume, la întâlniri sub aura poetului prea grăbit plecat, scurte secvenţe din interviurile realizate. De fiecare dată decodam un nou înţeles al «drumului» său în literatura lumii. Astăzi le reunim pentru a oferi sinteza şi planurile de comparaţie între trăirile ultimului său deceniu de viaţă şi creaţie”.

În context, subliniez caracterul insolit şi, deopotrivă, incitant al volumului de faţă, creat de prezenţa reproducerilor unor tablouri semnate de Sorescu, care a şi avut expoziţii cu real succes în ţară şi străinătate, ca şi a unor poeme olografe ale sale din ultimii ani de viaţă. Este o idee originală, care a dat consistenţă volumului şi i-a sporit masiv interesul. Cât priveşte interviurile, aş remarca două lucruri esenţiale: buna pregătire a lor de către realizatoare, ce excelează atunci când se discută despre „vatra” lui Sorescu şi universul Bulzeştilor, care, în viziune poetului ce face confesiuni reporterei, apare ca versiunea autohtonă a acelui mitic Macondo al lui Gabriel Garcia Marquez. În al doilea rând, stârnit de Gabriela Rusu-Păsărin, Sorescu are opinii realiste, de interes şi de mare profunzime în ce priveşte destinul culturii noastre: „Degeaba suntem mari la noi acasă, dacă nu ne cunoaşte nimeni. Nu intrăm în marile competiţii europene sau mondiale, dacă nu depunem eforturi de a ne face cunoscuţi. Eu cred că am merita să fim cunoscuţi”. Sau: „Suntem un popor eminamente artistic, aş spune, şi cultural”. Demne de reţinut sunt gândurile lui aflat departe de ţară: „Spuneam, aşa mai în glumă altă dată, că românul, dacă se suie într-un copac, dorul de ţară îl usucă şi asta simţeam chiar pe pielea mea. Dacă stăteam plecat mai mult de două săptămâni, mă simţeam străin, nu-mi era foame, nu-mi era sete”. În cartea de faţă există şi unele întâmplări ce ar trebui cunoscute şi răspândite cu generozitate cu orice prilej. Mă refer, între altele, la întâlnirile lui Marin Sorescu cu Emil Cioran, Eugen Ionescu sau Mircea Eliade, şi îndeosebi cu ultimul. „Îmaginea care era idealizată a căpătat contururi reale, ale unor oameni ca toţi oamenii şi care numai când scriu sunt genii”, declară poetul de la Bulzeşti. Stârnit de interlocutoare, Sorescu devine şi aici foarte generos în a oferi detalii şi a povesti întâmplări deosebite. Din atare perspectivă mi se par memorabile cele relatate despre Mircea Eliade, pe care l-a întâlnit în America şi Franţa. „Am fost primul care am scris numele lui Eliade după război, într-un intrviu pe care l-am realizat, care a fost publicat după aproape doi ani de discuţii. Eliade a fost foarte bucuros că a putut să se întoarcă în felul acesta în România . Cea mai mare bucurie a lui era să fie considerat scriitor român şi să fie citit de români”. „O mare durere a fost că nu a putut reveni în ţară să-şi vadă mama, care a trăit foarte mult şi care îl aştepta. Într-un fel a fost şi victimă a situaţiei din România, dar, pe de altă parte, şi a unei anumite exacerbări a unui izolaţionism a diasporei româneşti. La un moment dat, el chiar a cochetat cu ideea de a veni în ţară, dar imediat, îmi spunea, A PRIMIT TELEGRAME DE LA PARIS, că m-am dat cu comuniştii, şi-mi cereau SĂ NU MERG ÎN ROMÂNIA”. „Dumneavostră nu sunteţi om liber?, îl întreabă Sorescu pe Eliade, care răspunde: „NU SUNT, DOMNULE, NU SUNT UN OM LIBER, PENTRU CĂ NU MĂ LASĂ CEI DE LA PARIS. UITE, AM PRIMIT TELEGRAME DE LA… AŞA CĂ…”.

M-a fascinat în carte faptul că am găsit un Sorescu ataşat deschis de Bulzeşti nu în sensul paseist sau impregnat de protocronism, cum ar crede nişte snobi ieşiţi din diverse găoace, ci al autenticităţii şi expresivităţii unor stări poetice sau creaţii. Pornesc de la cele scrise în „Elegie” sau declarate de poet despre mama lui, care „a avut un rol extraordinar în viaţa mea, …., care, într-un fel, m-a şi îndrumat spre cariera aceasta prin înclinaţia ei spre povestire şi spre literatură”. De asemeanea, am în vedere şi poemul „Cocorii”, un haiku unic: „Trec pe cer / în formă fixă/cocorii – sonetele ţăranilor”. Povestind ulterior că, aflat la Bulzeşti, a revăzut cocori zburând ca altădată în copilărie, el explică: „Am fost foarte impresionat şi, pentru că eram într-adevăr la ţară, m-am gândit că acest zbor în triunghi este şi un fel de odă pentru cei care rămân pe loc, în forma lor fixă, de oameni ai pământului”. Este ultimul intrerviu acordat autoarei cărţii şi mi se pare tulburător de-a întregul, citindu-l din perspectivsa posterităţii marelui scriitor.

Citind volumul, am subliniat nenumărate gânduri ale poetului, spre a le folosi în articol sau cu alte prilejuri. Dar, ajungând spre finalul lui, am constatat că autoarea interviurilor a mers mai departe, grupându-le într-un capitol cuprinzător şi foarte util de „Cugetări şi aforisme”. Cartea de faţă este una de excepţie, iar autoarea ei a prezentat feţele bogate, unice şi incitante ale unui Marin Sorescu, scriitor de excepţie şi pictor autentic, care justifică demersul Gabrielei Rusu-Păsărin.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.