Marius Manole: „Dacă nu ne-am amăgi cu iluzia că trăim poveşti, poate că nu am putea trăi cu adevărat”

Am avut cu acest actor de geniu care este Marius Manole o lungă şi plină de miez şi sinceritate întâlnire într-o zi însorită de primăvară. Pe care am transcris-o, descoperind spre bucuria dumneavoastră, dragi cititori ai acestui interviu-miracol, ce şansă mi s-a dat să vorbesc cu însuşi Micul Prinţ, personajul cel mai îndrăgit al lumii noastre de copii şi oameni-copii, cu suflet de înţelepţi.

Micul Prinţ a devenit marele actor Marius Manole, cu care am stat pe îndelete de vorbă despre pasiunea mistuitoare pentru scenă, despre roluri excepţionale, despre regizori care îţi schimbă şi ţie destinul, nu doar viziunea scenică.

Despre ce înseamnă să trăieşti ca argintul viu şi despre lecţia despre cum vom juca un rol pe care o învăţăm de la câinii comunitari, dar şi de la toate celelalte fiinţe şi specii salvate de o Arcă a lui Noe contemporană. Am descoperit atâta talent, atâta profunzime şi ingenuitate neştirbită, cât numai Micul Prinţ mi s-a părut să aibă, în întrebările lui şi întâlnirile lui cu cele ce i-au ieşit în cale. Am descoperit o energie şi pasiune vindecătoare, un actor dublat de un taumaturg, de un poet, de un copil atotcurios, de un înţelept globetrotter pe scena marilor roluri şi creaţii. Un magician al simplităţii şi smereniei care creează năvalnic, imprevizibil chipuri şi caractere, cum nimeni altul nu a putut întruchipa până la el.

Rolurile acestui actor unic printre marii actori ai lumii sunt pentru mine puternice, expresive, de neuitat. Da, Micul Prinţ al lui Antoine de Saint-Exupéry a devenit marele actor Marius Manole. El reinventează un mod nou şi irepetabil de a trăi valorile şi experienţele scenei de teatru.

Roluri ce ne cutremură şi ne îmblânzesc. Acest mers pe sârmă al omului şi Actorului între cer şi pământ. Echilibrul şi prăbuşirea. Înălţarea şi zborul interior. Secunda ce ne desparte, alunecarea viselor în nebunie. Călătoria cunoaşterii. Fiecare rol este o haltă nouă, misterioasă, aducătoare de surprize. Cu Marius Manole pe scenă, teatrul înseamnă spectacol, seducţie, sinceritate, senzorialitate, spaimă, seninătate, sublim. Suflet. O carte despre Suflet. Ce altceva este povestea Micului Prinţ?

”Pe scenă trăiesc o stare de euforie şi de chin. Acolo trăiesc cu adevărat. Îmi place la nebunie această bucurie de a mă juca”

În rolul lui Hlestakov cucereşte aplauzele publicului

Dragă Marius, îţi mărturisesc că eşti unul dintre actorii mei preferaţi. Eşti un răsfăţat atât de critică, de regizori, de actori, şi eşti iubit de public. Nu demult, marele Beligan mărturisea: ”Să nu mă întrebaţi de ce îl iubesc. Talentul lui îl depăşeşte pe al meu. Marius Manole este unul dintre acei actori care se nasc o dată la o sută de ani”. Cum faci faţă acestui ritm nebun pe care îl ai? Uneori faci câte 3-5 spectacole pe zi la teatre diferite. Aş vrea să discutăm despre ultimele tale roluri. Ţi-am citit, pe blolgul tău, Jurnalul unui fumător nefumător.

Nu ştiu dacă un actor ca mine se naşte la 100 de ani, dar cu siguranţă un norocos ca mine se naşte la 100 de ani. Am o mare putere de muncă, dar am avut şi noroc. Noroc de întâlniri, de oameni minunaţi, de conjunctură. Aşa am fost construit să nu las să treacă trenurile pe lângă mine, să ajung în gara care trebuie. Aşa că m-am urcat în gara de la Iaşi, unde terminasem facultatea, m-am dus în gara de la Focşani. De acolo la Brăila, pe urmă m-am oprit în Gara de Nord de la Bucureşti, unde, fiind un nod de cale ferată puternic, m-am oprit, dar am mers să fac şi alte spectacole în alte oraşe. Am o putere de muncă uriaşă, dar, dincolo de toate, iubesc cu patimă această meserie. Încă de la început mă simţeam în stare de orice. Nici un fel de sacrificiu nu a fost prea mare.

În Însemnările unui nebun

Cine a fost persoana care a reuşit să te convingă să te laşi de fumat?

Adevărul este că începusem să obosesc foarte tare. Dar cel care m-a convins a fost domnul Victor Rebengiuc, care mi-a spus: ”Am fumat până la 40 de ani şi într-o zi am simţit că nu mai pot să respir. M-am gândit: vreau să fiu fumător sau actor? Şi am ales să fiu actor”. În ultimul timp m-am lăsat de fumat şi duc o luptă cu mine însumi. M-am gândit să fac un jurnal, pe care să îl scriu pentru mine, însă cum sunt destul de abil să mă mint, m-am hotărât să-l fac public, în aşa fel încât să am un soi de responsabilitate şi să îmi fie jenă să le spun cititorilor că m-am reapucat de fumat, că n-am avut suficientă voință. Şi poate că, văzând oamenii prin ce trece un actor care s-a lăsat de fumat, vor avea şi ei ambiţia să renunţe la rândul lor. Înainte să mă întâlnesc cu dumneavoastră m-am dus să beau o cafea. A venit o domnişoară la mine şi mi-a spus: ”Vă citesc pe blog jurnalul, şi eu m-am lăsat de fumat de câteva zile şi urmăresc în fiecare zi lupta pe care o duceţi. Vreau să văd ce mi se întâmplă şi dacă o să reuşim împreună să depăşim momentul critic”.

Cum ai avut forţa să străbaţi această ţară, de la un capăt la altul, în trenuri care, înainte, ca şi acum, erau murdare, îngheţate, iar vara te sufocai de căldură? Ba, mai mult, se defecta şi locomotiva.

I-am spus mamei că eu cred că m-am născut în tren. Ţin minte că am făcut un drum de la Iaşi la Timişoara, ba chiar şi la Reşiţa, într-un tren în care geamul era spart, pătrundea zăpada, iar afară erau câteva grade minus. Apoi, îmi amintesc că într-o altă gară mi-a îngheţat cafeaua care prinsese pojghiţă de gheaţă. Într-un alt personal, în care mergeam de laBrăilala Focşani, în faţa mea era un om beat care tot timpul îmi spunea: ”Te omor”. Am alergat până la capătul culoarului să îl iau pe conducătorul de vagon. Sigur că atunci când ne-am întors să vedem ce face omul, acesta dormea. Aş putea să scriu o carte despre întâmplările mele de călătorii prin trenurile din ţara noastră. Îmi aduc aminte că era cel mai dureros lucru atunci când terminam spectacolul târziu în noapte şi colegii mei rămâneau la taclale, la un pahar de vorbă, eu eram nevoit să iau trenul de unul singur cu bagajele după mine. Nu aveam răgazul să mai stau o noapte sau să dorm într-un pat.

Crina Semciuc şi Marius Manole în Butoiul cu pulbere

Şi nu numai. Îmi aduc aminte că îmi povesteai o dată cum ai ajuns la Teatrul din Reşiţa, unde dăduseşi concurs. Cum a fost?

Mă prezentasem la concurs cu un monolog comic-dramatic. Am luat concursul şi m-au cazat într-o Casă de Cultură, într-o cameră mare ce avea în centru o masă de fier, cu un pat care atârna într-o parte, unde dormea colega mea, iar mie mi-au oferit să dorm pe o masă ginecologică care era învelită în pungi de plastic. Am vegheat acolo câteva ore, era foarte frig în cameră, totul mi se părea groaznic şi, atunci, m-am hotărăt să iau primul tren de la 4.30, şi am fugit înapoi spreIaşi.

Cum de-ai ales teatrul?

El m-a ales pe mine, şi nu eu pe el. Când eram copil făceam mici scenete în faţa blocului, iar publicul era format din părinţii noştri, cărora le vindeam bilete. Tata îmi dăruise un aparat foto şi m-am dus să mă înscriu la „Clubul Şoimilor Patriei”. Ne-au împărţit în două grupe. Una era cea de la Foto şi alta cea de la Teatru. Mi-am dorit să fiu balerin, dar am ajuns actor. De altfel, teatrul include şi muzica, şi dansul, şi poezia. După terminarea Facultăţii de Teatru la Iaşi, în 2001, am urmat un traseu Iaşi-Focşani-Brăila. La Iaşi intram în teatru la 9 dimineaţa şi ieşeam la 12 noaptea. De multe ori, după miezul nopţii, făceam o pauză, puneam masa şi mâncam împreună cu alţi colegi pe scenă. Mă simţeam minunat. Azi, toată lumea e pe fugă. Toţi aleargă după un ban. Parcă nu mai este aceeaşi bucurie de la repetiţii aşa cum am trăit-o eu când eram proaspăt absolvent la Brăila.

Şi cum ai ajuns la Teatrul din Brăila?

În 2001, m-am înscris la Gala Tânărului Actor Hop. Bujor Macrin, directorul Teatrului din Brăila la acea vreme, care se lupta să facă din oraş un loc în care actorii să-şi dorească să ajungă, m-a invitat să vin acolo. Brăila a fost unul dintre cele mai frumoase locuri de care îmi aduc aminte. Îmi plăcea să stau singur pe malul Dunării.

Cu Oana Pellea în Oscar şi Tanti Roz

Care consideri că a fost rolul tău de debut?

De fapt, am debutat de două ori. O dată la Brăila, pe scena Teatrului „Maria Filotti”, în regia lui Radu Apostol, în Drept ca o linie, de Luis Alfaro, şi apoi în Puck, din Visul unei nopţi de vară, de Shakespeare, la Teatrul Naţional din Bucureşti, în regia lui Felix Alexa.

Cum a fost debutul în rolul lui Puck, în care eşti deosebit de excentric, din Visul unei nopţi de vară pe scena Teatrului Naţional? Un Puck enigmatic şi diabolic, cuceritor şi atletic, dar şi jucăuş?

Felix avea o trupă de actori tineri remarcabili, foarte sudată. Pe mine mă adusese de la Brăila iar ei râdeau spunând: ”Ce i-a venit să îl aducă tocmai de la Brăila ca şi când noi nu aveam actori aici”. Toată distribuţia era în sală. Mi-a ieşit scena din prima repetiţie şi atunci toţi colegii au venit la cabină să mă felicite. Ţin minte că odată Felix Alexa m-a pus să fac un dans de 20 de ori, îmi tremurau genunchii, erau plini de sânge, dar am vrut să demonstrez că eram bun. M-a pus să repet rolul a 25-a oară, a 26-a oară… N-am spus niciodată nu mai vreau, nu mai pot, pentru că ştiam că nu am voie să fac asta. Într-un fel aceea a fost şi încercarea la care m-a supus Felix, de atunci nu m-a mai certat chiar atât de rău şi uite că am mers împreună… A vrut să mă testeze dacă scot un cuvânt atunci când mă pune să repet un rol de n ori. A fost testul de rezistenţă.

Cu Lamia Beligan în Lecţia de violoncel

Un alt rol cu care ai înnebunit Bucureştiul a fost Sarik, din Inimă de câine, de Bulgakov. Un câine se tânguie jalnic la lună. E mort de foame şi tremură de frig. Asemeni nenumăraţilor noştri câini comunitari. Cum a fost întâlnirea ta dincolo de scenă cu acest formidabil regizor Yuriy Kordonskiy? Cum ai obţinut acest rol? Cum te-ai apropiat de o partitură atât de dificilă?

Iarăşi un personaj foarte frumos pe care nu m-aş fi aşteptat că aş putea să îl realizez. Povestea începe aşa. Nefiind încă actor în Bucureşti văzusem pe scena de la Bulandra Unchiul Vania, şi stăteam şi mă uitam fascinant la Irina Petrescu, Dumnezeu să o odihnească, la Andreea Bibiri, la Victor Rebengiuc, la Horaţiu Mălăele, şi îmi spuneam: ”Cum o fi, Doamne, să fii pe aceeaşi scenă cu asemenea actori? Să lucrezi cu acest gigant regizor Yuriy Kordonskiy”? Am aflat între timp că Yuryi face un casting pentru Inimă de câine. Acesta a durat trei minute. M-a întrebat: „Ai casă?”. Am zis: Nu! „Ai familie?” Nu. „Ce ai?” N-am nimic. A simţit că sunt un câine comunitar. Lucrul cu el a fost minunat. Am avut un mare noroc să-l întâlnesc pe Iura. Îmi spunea: „E bine, dar hai să mai încercăm şi asta”, lucru care m-a ajutat să-mi păstrez încrederea în mine. Mi-a mărturisit la lectură că el nu ştie cum se face personajul acesta. Nu l-a mai făcut niciodată şi e bine să mergem împreună, mână în mână, şi să lucrăm ca într-un fel de laborator. Drept pentru care, timp de o lună, de fapt, n-am repetat decât eu, cu domnul Rebengiuc şi cu Mircea Rusu. Ceilalţi actori au venit la repetiţii după o lună. Timp în care noi făceam experimente. Mă trimitea acasă, eu stăteam cu câinii din faţa blocului, notam tot ce făceau căţeii, le dădeam de mâncare, vedeam cum reacţionează, vedeam când sunt speriaţi, ce ticuri, ce reacţii au… Am început să-i înţeleg şi să vorbesc „limba câinească”. Am ajuns într-o zi să latru la o haită de câini. A doua zi veneam la teatru şi făceam la fel. Mă gândeam că trebuie să conving spectatorii că sunt un câine. Alegeam care dintre reacţii sunt, uman, posibil de făcut pe scenă, ca să fie nu spectaculoase, dar foarte adevărate. N-am simţit rolul ca pe o povară, ci ca pe un lucru foarte frumos care mi s-a întâmplat, pentru că nu mi-a spus nimeni nu se face aşa, nu trebuie să faci asta… pentru că nu ştia nimeni. Am fost destul de relaxat, ba chiar ne-am şi amuzat foarte tare în timpul repetiţiilor şi, avându-l şi pe domnul Victor Rebengiuc acolo, mi-a fost foarte uşor. Mi-era frică. Eu aveam un rol principal într-un spectacol în care juca El, genialul artist. A avut răbdare cu mine, m-a ajutat să-mi construiesc monologul. Când l-am întâlnit pe Yuriy nu am văzut decât albastru. Un bărbat frumos, blond, cu ochi albaştri. Din păcate, spectacolul nu se mai joacă pentru că a dispărut dintre noi Pelicanul, Şerban Ionescu. Am refuzat să mai jucăm după aceea spectacolul. De fapt, dacă mă gândesc, acesta a fost cel mai uşor rol al meu. Deşi la sfârşit, când reveneam în viaţa normală, mă durea spatele, mâinile îmi rămâneau strânse, cu unghiile în carne.

În Chip de foc

Să revenim la prezent. Dintre ultimele tale roluri, să amintim Revizorul, de la Naţionalul bucureştean, un spectacol-recital parcă făcut pentru tine, în rolul lui Hlestakov, cât şi pentru Mihai Constantin în cel al Primarului. Fermecătoarea ta dezinvoltură psihică şi fizică l-ar fi încântat şi pe Gogol. Un mistificator seducător – „slăbuţ”, „delicat”, „un fluieră vânt”, „care minte cu suflet”. La antipod, în replică, Mihai Constantin – un Primar grobian şi cameleonic, care „trece brusc de la bucurie la spaimă, de la umilinţă la aroganţă, ca orice om stăpânit de instincte josnice”. Două imagini puternice ale exorcizării demonului minciunii. De fapt, sunteţi doi actori care magnetizaţi scena, performanţa voastră artistică propulsându-vă în suita marilor interpreţi. O partitură atât de epuizantă încât într-unul dintre spectacole ţi s-a făcut rău.

Iarăşi un rol în care nu m-aş fi închipuit. Felix a dorit să realizeze o comedie neagră despre viaţa noastră gri, în care geniul gogolian ţâşneşte cu forţă din fiecare replică. Fiecare încearcă să se salveze cum poate, iar în astfel de situaţii inventivitatea umană este fără limite. Îmi spuneţi că rolul este epuizant, e adevărat, dar gândiţi-vă că l-am făcut de multe ori într-o zi când mai aveam încă patru spectacole pe lângă el. Îmi aduc aminte că eram pe scena de la Bulandra alături de domnul Victor Rebengiuc. Jucaserăm împreună cu o seară înainte în Inimă de câine pe scena Teatrului Naţional, el avusese Unchiul Vania la Bulandra, după care a urmat Căsătoria şi l-am întrebat: ”Nu sunteţi epuizat?”. Replica a fost: ”Dragul meu, teatrul pe mine niciodată nu mă oboseşte!”. O replică asemănătoare a avut-o şi Radu Beligan când pregătea Lecţia de violoncel şi i-a replicat lui Felix: ”Poţi să faci câte repetiţii doreşti, pe mine niciodată teatrul nu mă oboseşte”. Avea 96 de ani. Mă veţi întreba ce mă oboseşte pe mine?! Mă epuizează spectacolele nu foarte reuşite, rolurile nu bine făcute. Dar atunci când spectacolul e bun şi rolul îmi place, psihic nu mă simt obosit nici când joc şi 5 spectacole pe zi, poate fizic doar…

În Năpasta

Astă-seară vei fi din nou Hlestakov din Revizorul, rol cu care ridici întotdeauna sala în picioare. Hlestakov nu minte deloc cu răceală sau cu fanfaronadă teatrală. Între umor şi dramă, între iubire şi singurătate, el şterge graniţa dintre lumea reală şi cea de vis. Se simte că este un rol pe care îl faci cu mare bucurie. Minţi cu sentiment, reuşind fantastica performanţă să te mişti cu repeziciunea cu care minţi. Eşti ca un argint viu. Ce înseamnă Hlestakov pentru tine? Ce a însemnat colaborarea ta cu regizorul Felix Alexa?

Acest rol am avut bucuria să-l fac, din nou, cu Felix. Este unul din regizorii cu care eu am lucrat enorm. El a avut pentru mine, tot timpul, nişte propuneri, nişte idei neaşteptate. M-a distribuit în roluri pe care nu le visam, ba, mai mult, nici nu îmi treceau prin cap. A văzut dincolo de apariţia mea de o mare fragilitate. A avut curajul să îmi ofere rolul lui Lopahin, pe care i-am spus: Mi-e frică să-l fac, iar el a replicat: ”Am încredere în tine!”. După aceea mi-a oferit rolul Popriscin din Însemnările unui nebun, de Gogol, pe care, iarăşi eram convins că nu pot să îl fac.

În rolul lui Popriscin ai fost revelaţia anului. Însemnările unui nebun, de Gogol, este un spectacol unic, în care umorul şi drama se întrepătrund pe măsură ce nebunia, creatoare de lumi paralele, acaparează mintea personajului principal, măcinat de tristeţe şi frustrări. Spectacolul se joacă şi acum, la ArCuB, cu casa închisă.

Am hotărât împreună cu Felix să nu interpretez rolul unui nebun clasic. Ştim noi dacă un nebun este cel care se spune că este nebun? Putem să definim noi ce e normalitatea? Suntem normali în comparaţie cu ce? De multe ori se întâmplă ca un om care este închis în puşcărie să fie mai liber decât unul care se află în libertate. Normalitatea este ceva care funcţionează după legile civice. Am început să-l iubesc pe Popriscin şi să-l construim ca pe un om normal. El percepe lumea de afară ca fiind anormală. Felix Alexa iarăşi nu mi-a pus presiune pe umeri pentru acest rol deosebit de greu. În general nu am frica eşecului, pentru că sunt convins că acesta este un secret al profesiei de actor. Evoluezi mai bine atunci când nu îţi iese un rol de la început. Îmi aduc aminte că eram cu Andrei Şerban la un workshop la Horezu, şi eram împărţiţi în două grupe. Eram foarte mulţumit că lucram cu Sorin Leoveanu şi cu Ionuţ Cara de la Cluj, cu Florentina Ţilea. Trebuia să facem două spectacole de câte 15 minute, timp de trei zile, pe texte date. Bucăţile noastre ieşiseră formidabil şi eram foarte fericiţi că vom fi lăudaţi, când… Andrei Şerban a declarat: ”Cei mai câştigaţi sunt cei cărora nu le-a ieşit foarte bine textul. Ei sunt cei care au ceva de învăţat de la voi. Mâine ei o să aibă pentru ce lupta, o să aibă ce o să-şi dorească”. Pentru mine a fost o lecţie. Eram un actor căruia îi era frică de eşec. Dacă publicul nu o să mă placă?

Îmi aduc aminte că la Însemnările unui nebun, în seara premierei, când în sală se afla toată protipendada teatrului românesc, tremuram în spatele scenei şi Felix spunea: ”Mai sunt 5 minute şi ridic cortina”. Iar eu îl rugam: ”Nu sunt în stare încă să încep. Nu ridica cortina”. Luasem şi Aspacardin pentru inimă, alte medicamente pentru circulaţie şi pentru puls când, la un moment dat, am avut o străfulgerare şi mi-am zis: ”Gata! Trebuie să înving. Ridică Cortina. O să mă întrec pe mine însumi”. A fost o seară cu aplauze răsunătoare şi ovaţii.

În cabină, înainte de începerea unui spectacol

Cu acest rol ai cucerit publicul de la două festivaluri importante, cel de la Moscova şi cel de la Firenze. Este fantastic să te duci cu Gogol în patria lui şi să fii ovaţionat. “Un spectacol visceral despre condiţia umană căreia i s-a furat misterul într-un timp desacralizat. Însemnările unui nebun este o relaţie continuă între text şi muzică”, consemna presa moscovită. Iar Roberto Bacci, regizor şi director al secţiunii “Teatru” a Festivalului de la Firenze, Fabbrica Europa, declara că “spectacolul este o realizare remarcabilă a celor trei artişti, Felix Alexa, Marius Manole, Alexander Bălănescu, marcând un moment de vârf al acestei ediţii a festivalului”. Despre tine, cotidianul La Repubblica consemna că eşti unul din marii actori ai Europei.

Eu m-am dus foarte relaxat pentru că în ultimul timp am ajuns să nu îmi mai doresc cu atâta ardoare succesul. Am fost uimit atunci când directorul festivalului de teatru de la Firenze m-a luat în braţe şi mi-a şoptit ce mare spectacol am reuşit să fac. La Moscova am avut o sală plină de prieteni, pentru că acolo am o admiratoare româncă care adună în jurul ei o grămadă de oameni importanţi: ambasadori, oameni de afaceri, jurnalişti, plus o comunitate de români care au venit toţi la spectacol. Erau şi moscoviţi get-beget care ştiau foarte bine textul lui Gogol şi care au fost impresionaţi de spectacol. Directorul festivalului chiar i-a propus lui Felix să monteze un spectacol acolo.

O altă montare, tot în regia lui Felix Alexa, este Butoiul cu pulbere, o piesă ce pare atât de aproape de ceea ce se întâmplă în zilele noastre. De altfel, Butoiul cu pulbere surprinde o umanitate cinică, alienată, animată de o violenţă absurdă şi care se exprimă printr-un limbaj frust, brutal. Nimic nu pare să justifice nebunia personajelor. Şi poate că, totuşi, nebunia este singura armă de supravieţuire într-o lume aflată în derivă. ”Staţi liniştiţi, trăiţi într-una din cele mai bune lumi posibile, auzim în fiecare zi. Şi, totuşi, Europa stă astăzi pe un butoi cu pulbere. Violenţa şi crima fac parte din banalul cotidian. O lume întoarsă pe dos care nu are nevoie decât de o scânteie pentru a exploda”, afirma dramaturgul macedonean Dejan Dukovski, unul dintre cei mai jucaţi autori contemporani.

Un text special, pus în scenă într-o perioadă în care se cade să fie montat. Un text despre violenţă şi despre cel care îl mănâncă pe cel de lângă el şi care la rândul lui este mâncat de altcineva. Tot timpul există în spatele tău cineva care te urmăreşte, aşa că nu eşti niciodată stăpân pe viaţă. Un text care pare violent, dar care are o poezie a lui. Eu am două roluri, mici şi frumoase, Andrea şi Mane, în care viaţa se învârte ca într-un carusel. Sunt alături de nişte colegi pe care îi iubesc foarte tare: Mihai Călin, Marius Bodochi, Răzvan Vasilescu, Andrei Finţi, Istvan Teglas, Crina Semciuc…

În rolul Borkin din Ivanov

Un alt rol pe care îl joci, de asemenea, pe scena Naţionalului, este Ion din Năpasta, în regia lui Radu Afrim.

Afrim este un regizor pe care îl stimez şi îmi place să lucrez cu el. Mă lasă să mă joc şi cumva el mă face să mă îndrăgostesc, de fiecare dată când fac un rol, de această meserie. La un moment dat, Andrei Şerban m-a sunat şi mi-a spus să fiu atent că acest rol a fost jucat de mari actori. Dar nu am considerat că pot să fac din el o capodoperă. Şi atunci m-am jucat, şi râdeam la repetiţii. E un rol foarte drag acest Ion, vulnerabil, firav, mic, flămând, dar în acelaşi timp puternic.

O altă partitură dificilă pe care ai trecut-o cu brio este cea a lui Lopahin din Livada de vişini.

A fost un pariu foarte mare şi mi-a fost foarte teamă. L-am simţit ca pe un om care este realmente îndrăgostit de Liubov Andreevna,ca şi de pământ, şi ca pe o persoană care a acumulat foarte multe tristeţi. Cred că mulţi dintre noi pot fi în viaţa lor Lopahin. Mi s-a întâmplat de mai multe ori să trăiesc într-un cerc la care să nu am acces deloc. Voiam să înţeleg, îmi doream, dar diferenţa dintre mine şi grupul în care mă aflam era atât de mare încât nu reuşeam. Şi atunci m-am simţit ca omul de la ţară. Chiar dacă vrea să înţeleagă, nu poate, n-are acces, nu are instrumentele. Asta îţi trezeşte un sentiment de vinovăţie şi de ruşine faţă de propria persoană şi îţi ridică întrebări. Aşa l-am privit pe Lopahin, ca pe un om foarte drăguţ, de altfel, şi foarte binevoitor, dar care nu avea acces în lumea lor elitistă, ca să înţeleagă ce este atât de miraculos în livada asta. Totul este palpabil, totul este real. Ce-i aia inefabil? El nu ştie ce înseamnă inefabil. Şi asta îl pune într-o postură foarte proastă. Eu aşa l-am gândit pe Lopahin. N-a vrut să fie un om rău. Tot ce face, face din dragoste. Lopahin îşi dă seama cât de mici suntem: „Doamne, ne-ai dat pământuri nesfârşite, câmpii întinse, orizonturi largi şi, trăind aici, ar trebui să fim uriaşi”. Sedus, el se lasă mângâiat de Liubov Andreevna, îi simte parfumul, se lasă amăgit de stăpâna care nu-l refuză, dar nici nu-l acceptă. Personajul, în concepţia lui Felix Alexa, are această dualitate.

În inimă de câine

Valea, din Rolul victimei, un personaj seducător, creat parcă mănuşă pentru tine de Felix Alexa, după o scriitură a lui Vladimir şi Oleg Presniakov, pe scena Teatrului Metropolis, a fost o altă provocare.

E un Hamlet modern. Am încercat un Hamlet „je m’enfiche-ist”. Generaţia asta a depăşit rolul. Eu sunt mult sub ea. E o formă artistică. Dacă mă întrebaţi cum e rolul acela nu ştiu. E un rol pe care l-am făcut cum am simţit, dar nu ştiu să explic ce-am făcut în el.

Cum ţi-ai apropiat totuşi acest personaj?

Eu semănam foarte mult cu Valea, care trăieşte pe muchie de cuţit, care joacă invariabil rolul victimei. Victima unui cerc vicios. E ca şi cum cineva ţi-ar pune o oglindă şi te-ar obliga să priveşti în ea, chiar dacă te doare. Şi eu trăiesc problemele mele de familie, diferenţele de generaţie, prăpastia asta care e numai în capul nostru şi neregăsirea în societate… Tot timpul m-am integrat greu între oameni, am fost un inadaptat, nu înţelegeam de ce trebuie să trăiesc aici, de ce să trăiesc aşa cum vor unii, de ce trebuie să accept toate regulile pe care le face societatea, cine poate să-mi dea o definiţie a normalităţii. Ce e normal pentru dumneavoastră poate nu e normal pentru noi, ce e normal pentru noi nu e şi pentru un al treilea şi atunci de unde ştim care e adevărul? De fapt, povestea textului ăsta e că fiecare om are adevărul lui şi că pe lume nu există un singur adevăr. Numai că noi nu suntem pregătiţi să acceptăm şi adevărul celui de lângă noi. De aici se nasc multe conflicte, se rup lucruri, se rup prietenii, se strică iubiri. Stai acasă şi-ţi rumegi frustrările. Te închizi într-un zid. Am luptat mult cu mine şi-mi spuneam: n-ai voie să cedezi. Dacă eşti boem, se zice că eşti nebun, iar oamenii nu se gândesc că un asemenea personaj poate să fie mai bogat în interior, cu un univers mult mai frumos decât al lor.

În Livada de vişini

Roluri strălucitoare ai avut şi pe scena Teatrului Bulandra. Eşti vocea mică, dar sfredelitoare a conştiinţei lui Raskolnikov din Crimă şi pedeapsă, o interesantă dramatizare dostoievskiană realizată de Yuriy Kordonskiy. Aplauze şi pentru Ivanov, în regia lui Andrei Şerban de pe scena aceluiaşi teatru, unde interpretezi rolul lui Mihail Mihailovici Borkin, un personaj vulgar. Eşti o explozie continuă de energie, un vârtej de mişcare care antrenează aproape toate celelalte personaje. Şarjant uneori, excendentar câteodată, tonusul, forţa fizică desfăşurată dau măsura amplorii aspiraţiilor, a determinării personajului tău de a reuşi cu orice preţ.

Borkin este iarăşi un personaj în care eu nu m-aş fi văzut. Când te uiţi la mine n-ai zice că pot fi un mare antreprenor, dar Andrei Şerban mi-a spus: ”Aş vrea să îl văd pe Borkin într-o variantă modernă, un fel de Iago, care îl iubeşte pe Ivanov şi face tot felul de matrapazlâcuri”. Spectatorul intră deja în atmosfera bizară a spectacolului cehovian. Trei personaje care par să nu aibă, de fapt, nimic în comun, cărora li se adaugă curând Mihail Mihailovici Borkin, administratorul moşiei, cinic, agitat, propunând diverse soluţii oneroase pentru ieşirea din dificultăţile financiare. Îmi place să lucrez cu Andrei Şerban, care face roluri bine construite, iar distribuţia este colosală: Victor Rebengiuc, Mirela Oprişor, Vlad Ivanov, Ioana Macarie, Cornel Scripcaru, Dana Dogaru…

Actorul străluceşte în monologul său interior

Aplauze ai avut şi la Lecţia de violoncel de Mona Radu, prezentat în premieră de ziua Maestrului Radu Beligan, pe scena de la Metropolis, unde l-ai avut şi partener.

Da, am jucat, chiar alături de el, fascinându-mă încă o dată prin vivacitatea sa. Îmi aduc aminte că în spectacolul cu Egoistul, de la Teatrul Naţional, lipsea un actor care se îmbolnăvise, şi chiar înainte de spectacol m-a văzut Maestrul Beligan, care mi-a spus: ”Intră în scenă, ia textul în mână şi joacă”. Eram uimit pentru că nu ştiam textul. Am intrat îmbrăcat în costumul din Livada de vişini. Am învăţat textul în două minute şi am intrat în scenă. Am avut aplauze la scenă deschisă.

Ai mai jucat alături de Beligan, în Sebastian strict secret, la Odeon, după un scenariu scris de Stelian Tănase.

Interpretam rolul lui Sebastian tânăr. Nu ştiu dacă multă lume cunoaşte faptul că Sebastian a scris pentru Beligan Steaua fără nume. Îmi dădea replica Rodica Mandache, cu care, după aceea, am mai apărut şi într-un alt spectacol, Marea iubire a lui Sebastian, în care ea interpretează rolul lui Leny Caler, pe care acesta a iubit-o cu patimă. Este un spectacol pe care îl jucăm la Godot Café Teatru şi în care am evoluat şi laBerlin.

Alexander Bălănescu, Felix Alexa și Marius Manole, din nou împreună în Festivalul de la Moscova

Ce ai furat de la maeştrii tăi?

Tot. Sunt un hoţ de primă mână. Am furat mult şi nu neapărat pe scenă, cât în afara ei. E mare lucru să urmăreşti cum se pregăteşte un actor pentru un spectacol, cum poate să scape de frică, cum se eliberează, cum înfruntă rolul, cum se luptă când apar problemele, cum se bate cu rolul… Asta e de învăţat: să nu capitulezi, să-i vezi cât de puternici sunt. Tu, mic fiind, îţi zici: şi dacă n-o să-mi iasă, sunt disperat, ce mă fac… Ei sunt liniştiţi. Îşi spun: „Rolul n-o să-mi iasă azi, n-o să-mi iasă mâine, dar o să-l fac!”.

De ce teatru? De ce crezi că din repertoriul actual lipsesc marile spectacole, mari dramaturgi ai literaturii universale?

Din păcate, cred că oamenii din zilele noastre, trăind superficial, nu mai au răbdare de a pătrunde în textele literaturii universale. În montările marilor dramaturgi trebuie să pui profunzime. Poate că publicului îi e mai comod să vizioneze o comedioară, nişte actori pe care îi admiră de la televizor. Atunci dă buluc şi invadează sălile. Nu ştiu dacă oamenii mai vin la teatru să se identifice cu personajele, pentru că azi totul este atât de nisipos, de nebulos, încât ne afundăm din ce în ce mai mult parcă într-un mâl. Cred că după această perioadă tulbure pe care am trăit-o important este să ştii ”Să îţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa”, aşa cum spunea Nina din Pescăruşul lui Cehov.

”Să joci în fiecare spectacol ca şi cum a doua seară n-ai mai juca”

Alături de Radu Beligan

Cum reuşeşti să-ţi păstrezi personalitatea interpretând roluri atât de diferite?

Mă lupt să mi-o păstrez, pentru că tentaţia de a o lua razna e foarte mare. Te duci acasă şi te întrebi cine eşti tu într-adevăr. Teatrul e în haos ca şi lumea în care trăim. Cu meseria asta înveţi până la 80 de ani. Teatrul este un fel de terapie, iar oamenii vin la teatru ca la un psiholog, dându-şi seama că nu sunt singurii care iubesc şi nu sunt iubiţi. Totul este să nu te amăgeşti cu laudele. De obicei când greşeşti dai vina pe alţii. Eu vreau să mă păstrez un om foarte normal, să fac lucruri normale. În sală se întâmplă miracole şi asta pentru că teatrul este o artă vie. Dacă nu ne-am îmbăta cu iluzia că trăim poveşti, poate că nu am putea trăi.

Sunt pe scenă momente când se întâmplă miracole?

Da, am trăit de multe ori. Chiar scriu pe blogul meu atunci când am un moment de răbufnire, de revoltă şi de sinceritate. Uneori au dreptate oamenii, teatrul înseamnă şi mister. Actorul înseamnă ceva la care te uiţi şi nu poţi să îl atingi. Aşa încât îmi mărturisesc de ce îmi scriu toate gândurile. Sunt convins că publicul are nevoie de aceşti actori care strălucesc, că are nevoie de exemple puternice, nu de oameni slabi, oameni care trec şi prin rău şi bine, oameni care mai greşesc, dar care fac şi performanţă. Am jucat în Chip de foc de Marius von Mayenburg pe scena Teatrului Odeon, de asemenea, în regia lui Felix Alexa. Era un spectacol foarte greu. Atâta ţin minte: că s-a ridicat cortina. Mi-era atât de frică… Şi după aceea ştiu numai când s-a lăsat cortina. A fost un miracol în acea seară. Am avut senzaţia clară că cineva m-a luat în braţe de la început şi m-a lăsat jos la final. Nu îmi amintesc nimic din ce am trăit în acel spectacol, ce am rostit. Este extraordinară capacitatea unui actor de a se imagina într-un personaj.

Marius Manole şi Dana Dogaru

Marius, eşti unul dintre fantasticii actori tineri, căruia, în alte ţări, i s-ar întinde un covor roşu sub tălpi. La noi… Cum trăieşte un artist în ziua de astăzi şi cât de greu se poate realiza?

Nu numai în actorie, în toate meseriile vocaţionale, momentul acesta e foarte greu: şi pentru scriitori, şi pentru dramaturgi, pentru poeţi cât şi pentru muzicieni. Am prieteni poeţi, tineri, cărora le este foarte greu să-şi publice cărţile şi trăiesc de la o zi la alta. Şi pentru noi, actorii, e foarte complicat, pentru că porţile sunt blocate, teatrele nu mai au voie să angajeze, iar trupele particulare nu sunt susţinute de nimeni. Şi atunci, tinerii, chiar cei talentaţi, se risipesc. Mi-aş dori să pot să-i ajut pe actorii tineri.

Ana Ciontea (soţia primarului), Ilinca Manolache (fiica primarului) şi Marius Manole (Hlestakov), în patul faraonic din Revizorul

Ce te deranjează în societatea în care trăim?

Faptul că începe să se poată şi fără muncă, fără talent, fără studii, cu multă mediocritate. Părerea mea este că oamenii mediocri se apără între ei şi au grijă să ţeasă o pânză atât de deasă încât nimeni nu poate să mai treacă de ei. Poţi să faci multe lucruri dacă te pasionează ceva, numai că problema multor oameni de azi este că nu-i pasionează mai nimic. Mă doare faptul că se urmăreşte parcă distrugerea Culturii, pentru că se ştie că un popor fără cultură este foarte uşor de manipulat. Mă doare că limba română este stâlcită. Nu degeaba s-a spus: ”Limba noastră e o comoară”. Din păcate, publicul de teatru s-a deformat. Începe să se comporte ca la cinematograf. Îşi ţine telefoanele deschise, începe să mănânce popcorn, să vorbească cu actorul în timp ce joacă, să foşnească, să nu aibă ascultare faţă de actor. Refuz să cred că valoarea o dă ratingul. Mă intrigă răutatea gratuită a oamenilor, răutatea faţă de animale. Sunt un om care are o mare febleţe pentru animale. Faptul că un animal se uită în ochii tăi şi nu poate să îţi spună că îl doare, că îi e foame mă distruge. Mă doare răutatea oamenilor faţă de alţi oameni. Sunt uimit când văd pe stradă bătrâni care vând un buchet de flori care costă 2 lei şi nimeni nu le cumpără. Mă doare lipsa de civilizaţie şi faptul că se citeşte puţin în România, mă doare că nu se investeşte în spaţii de cultură…

Un Puck seducător

Care sunt valorile în care crezi?

Cred în talent, cred în modestie, cred în umilinţă, cred în adevăr şi în sinceritate. Singurul lucru care contează între oameni este sinceritatea.

Ai un ritual?

Nu. Îmi propun doar ca înainte de fiecare spectacol să mă bucur. Până acum am fost actorul care am ars într-un rol. Frica mă paraliza, mă punea la pământ. A-ţi fi frică e groaznic. Am învăţat să nu îmi fie frică nici de meserie, nici de viaţă. Mi-aş dori să fiu un actor de cursă lungă.

Te-ai schimbat, ai devenit un om încrezător în frumuseţile vieţii. Şi, cu toate astea, când ai simţit că te-ai risipit?

De multe ori. M-am risipit în lucruri mici, care nu îmi plăceau, în spectacole care nu-mi spuneau nimic şi sunt convins că mi-am pierdut timpul. Am întâlnit oameni care nu îmi aduceau nimic bun, ba, din contră, îmi luau din energie. Am pierdut timp uneori gândind rău despre alţi oameni, lucru de care am început să mă dezobişnuiesc. Am pierdut timp atâta vreme cât nu m-am bucurat de viaţă.

Cu Marius Bodochi în Visul unei nopţi de vară

Ai trecut prin momente dramatice, fiind foarte bolnav, nelăsând ca publicul să observe acest lucru. Aveai o replică, care mie mi-a plăcut foarte mult: ”Dacă trimiţi dorinţa ta în Univers, stelele se aşază şi ti-o îndeplinesc”.

Aşa este. Dacă mi-am pus în cap că vreau să strălucesc într-un rol, acel lucru mi se îndeplineşte. Dumnezeu mi-a trimis întotdeauna pe cineva în cale care să îmi spună: ”Acum te ajut eu”. E un lucru extraordinar să prinzi bucăţica asta care se cheamă viaţă. Să poposeşti o clipă pe pământul acesta. Sigur că toţi plecăm, dar e atât de mare fericirea să stai aici, să te bucuri de soare, de primăvară, de flori, de animale, de iubiri, de neiubiri, de tot.

Un alt rol în care iarăşi nu te-ar fi văzut nimeni este cel al unui copil bolnav de leucemie care descoperă drumul spre Dumnezeu, şi care îl conduce spre lumea de dincolo din Oscar şi Tanti Roz, unde realizezi un adevărat recital alături de Oana Pellea.

Da, este un spectacol pe care îl voi juca mâine seară. Dumnezeu m-a tot trimis acolo unde era bine pentru mine. Un coleg de al meu refuzase acest rol şi atunci Oana m-a sunat invitându-mă să joc eu. Era construcţia făcută aşa că a trebuit să îmi învăţ rolul rapid. A fost o partitură pe care am iubit-o, de asemenea. Aveam 29 de ani. Şi mie, ca şi lui Oscar, mi-era frică de moarte. Eram într-un moment în care meciurile mele cu divinitatea erau incendiare. Textul lui Eric-Emmanuel Schmitt tocmai despre asta vorbeşte, despre faptul că atunci când crezi foarte mult în Dumnezeu, el te ocroteşte, începe să apară din ce în ce mai des în viaţa ta şi te ocroteşte. A fost un rol pe care l-am făcut dintr-o respiraţie. Iar întâlnirea cu Oana Pellea a fost una absolut specială. De fiecare dată când ne întâlnim ne povestim ce am mai făcut. Este o actriţă pe care o ador. O văd imediat pe Oana în ce stare este şi ştiu exact dacă e fericită sau tristă, pentru că ochii ei nu mint. Şi publicul ştie asta. După terminarea spectacolului, într-o seară un domn mi-a mărturisit: ”Eu vin să văd spectacolul pentru voi doi”.

Victor Rebengiuc, Marius Manole şi Vlad Ivanov în Ivanov

Există o replică în piesă: „Priveşte lumea în fiecare zi ca şi cum ai vedea-o pentru prima oară”. N-am privit moartea prin ochii copilului, ci am privit viaţa prin ochii lui. Nu m-am gândit nici o clipă că moare, ci că trece în altă parte, într-o altă lume, în care poate o să fie mai bine şi unde o să aibă un foarte bun prieten şi anume pe Dumnezeu. Şi eu m-am gândit: Doamne, ce tragedie, ce dramă! Să joci asta este aproape indecent… Oana Pellea face teatru pentru oameni, nu de dragul aplauzelor. Ea este un om care încearcă să trăiască frumos, în armonie, în prietenie, cu puţini oameni în jurul ei, dar de mare calitate. Asta este de furat şi de împăcat. De la ea am înţeles că personajul principal e Dumnezeu. Textul mi-a dat nişte răspunsuri. Toţi o să murim. Cine ştie ce e dincolo? Dumnezeu îţi dă nişte lucruri care tu crezi că sunt reale, de fapt sunt nişte daruri, dar tu nu le înţelegi. Uităm de moarte pentru că suntem bolnavi de orgoliu, avizi să fim cât mai mari, să avem glorie. În starea asta de beţie, ţi se spune: „Ai Cancer”. Şi atunci nimic nu mai are valoare. Aşa că mi-am zis: trebuie găsită o altă variantă, partea frumoasă a poveştii, pentru că orice poveste tristă are şi partea ei senină şi oamenii aceştia, pe care i-am cunoscut, nu văd cum vedem noi tragedia şi chiar dacă o văd, înfrumuseţează totul. Am cunoscut, pregătindu-mă pentru acest rol, mulţi tineri care luptă împotriva acestei maladii, cancerul, şi o fac cu bucurie de viaţă! Spectatorii care ne-au scris după spectacol afirmau: „Ce frumos că am plecat de acolo plângând, dar fericiţi întrucâtva pentru că până la urmă am înţeles că această trecere către «dincolo» o trăim cu toţii şi s-ar putea să nici nu fie atât de rău, atâta timp cât există această legătură cu Dumnezeu şi atâta timp cât eşti pregătit spiritual”.

În Fă-mi-loc, cu Medeea Marinescu

Cum trăieşti acum această relaţie cu Dumnezeu?

Cred că relaţia cu Dumnezeu a lui Oscar este şi relaţia mea. Şi eu am început prin a-l nega, însă, cu cât trece timpul şi îmbătrânesc, mă apropii din ce în ce mai tare de El şi certurile mele cu El se răresc şi începem să ne înţelegem şi să ne acceptăm reciproc, să ne iubim. Până la urmă, cred că am devenit şi foarte buni prieteni.

De unde atâta energie? Joci fiecare rol cu o dăruire extraordinară, ca şi când ar fi ultimul.

Aceasta este şi deviza mea în teatru: să joci în fiecare spectacol ca şi cum a doua seară n-ai mai juca. De multe ori, când intru în scenă, aşa şi gândesc. Poate că mâine… Şi pentru publicul care vine în sală e important să dai tot ceea ce ai tu mai bun în ziua aia. E important şi pentru tine să dăruieşti pentru că nu ştii dacă mai ai o altă şansă. Şi atunci, când intru în scenă, mă gândesc să joc acel spectacol ca şi cum ar fi ultimul. În existenţa mea au fost lupte, au fost tentaţii primejdioase, care riscau să devină un mod de viaţă, au fost deziluzii şi apoi speranţe. Drumul spre afirmare nu e uşor. Îmi place să ridic ştacheta cât mai sus şi să mă avânt. Chiar dacă nu ajung la 2,50 metri, ajung măcar la 2,30. Spectatorii simt când bifezi un spectacol, când nu te interesează că sunt în sală şi joci numai pentru tine şi simt când joci pentru ei. Un actor trebuie să trăiască pe scenă până la paroxism. Încerc să fiu un om cât mai cinstit cu mine, cât şi cu ceilalţi. Dacă îţi permiţi să rişti, să greşeşti, să nu trăieşti după norme, viaţa e frumoasă. Dacă nu aş face teatru, nu ştiu ce aş face cu viaţa mea. Teatrul mă face să fiu liber, să călătoresc cu gândul, să iubesc, îmi dă iluzia că am putere maximă. Îmi place la nebunie această bucurie de a mă juca. Joaca din viaţă este mai limitată.

În rolul copilului bolnav de leucemie din Oscar şi Tanti Roz

La ce visezi?

Sunt un visător din fire. Visez să am o căsuţă pe care am văzut-o şi pe care mi-o doresc foarte tare, să îmi aduc părinţii lângă mine. Visez la o Românie civilizată, la un Bucureşti în care să pot să mă plimb cu bicicleta, să nu îmi fie frică că dă o maşină peste mine. La un oraş plin de verdeaţă. Visez să pot citi mult. Mi-am cumpărat multe cărţi de ficţiune, dar şi Jurnale. De multe ori întreb oamenii: Tu când ajungi acasă ce faci? Eu, de exemplu, primul lucru pe care îl fac când ajung acasă mă joc cu câinele meu Luca şi cu pisica, după care fac curat, mă apuc de gătit, citesc, mă uit la un meci de tenis cu Simona Halep. Iubesc oamenii care fac performanţă, care muncesc din greu pentru ceea ce îşi doresc. Visez să fac şi alţi oameni fericiţi.

Şi un talentat dansator

Crezi în destin?

Destinul înseamnă o coastă care ţi-e pusă când te naşti şi pentru care nu faci nimic s-o meriţi, doar îţi baţi joc de ea. Dar dacă simţi că o ai, şi eu întotdeauna am simţit, acela e destinul. Dar Dumnezeu e mai presus decât destinul, pentru mine. ”Azi dimineaţă m-am trezit foarte devreme şi, în timp ce tot spitalul dormea, tu te munceai să aduci zorii. Şi atunci am înţeles, Doamne, care e diferenţa dintre tine şi noi. Tu munceşti mult şi nu te plângi niciodată. Şi îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai dezvăluit marele tău secret: priveşte viaţa în fiecare zi ca şi cum ai vedea-o pentru prima dată”, este replica lui Oscar.

Spune-mi o altă replică pe care o simţi mai aproape de suflet.

Este din Privighetoarea şi trandafirul de Oscar Wilde: ”Negreşit iubirea e o minune a lumii, mai preţioasă decât smaraldele şi mai scumpă decât opalele fine. Iubirea nu poate fi târguită de la neguţători şi nici nu poate fi cântărită pe talgerul cântarului cu aur”.

Un dandy al scenei, la Premiile Gopo

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.