Vioara Bara este pictor. Vioara Bara este femeie. Ar fi simplu să o numeşti – neutru – pictor-femeie aşa cum cere gramatica corect politizată, care recomandă să o consideri un pictor ca oricare altul, al cărui gen doar este feminin. Numai că Vioara Bara este mai degrabă femeie-pictor, un pictor care pictează cu femeia dinăuntru, ca şi cum aceasta ar fi o enormă pensulă înzestrată cu tot ceea ce poate să însemne o femeie, de la bust la pubis pînă la afectivitate şi isterie, de la maternitate la absurditate. În aparenţă, Vioara Bara pictează cu culoare, dar în realitate ea pictează doar cu feminitate, acea umanitate ireductibilă care uneori este uimitoare ca un miracol, iar alteori este uimitoare ca o oroare.
Identică cu sine mereu, Vioara Bara a pictat pînze vioarabara de la debutul ei ca artist, la mijlocul anilor ‘80. Atunci s-a numărat printre primii (tineri) artişti care au îmbrăţişat neo-expresionismul. Ea aparţine micii grupări care a re-inventat pictura figurativă după prăbuşirea realismului socialist, dar şi a succesoarei acestuia din arta românească a acelui timp, arta oficială sau făcută potrivit comenzii sociale, şi care întărea cultul personalităţii liderilor de partid, în ultimele două decenii ale regimului comunist.
Alături de figuri intens tulburate precum Aniela Firon, Vioara Bara s-a aflat de partea sălbatică a picturii, nu doar de partea părelnic sălbăticită a acesteia, de partea înfloririi decorative a ego-ului supradimensionat cultural, ce a caracterizat re-modernizarea temperată a artei româneşti din anii ‘80. Opera sa a fost în chip simptomatic picturătoare, aruncîndu-şi simţămintele în faţa privitorului, ca pe un afront. Exaltarea, frustrarea, anxietatea, plăcerea, disperarea, pierderea credinţei, dorinţa, totul era despachetat brusc şi trîntit pe pînză, în culori brutale, forme învălmăşite şi naraţiuni sincopate. Precum o enormă albină invertită, ea producea miere din lipsă, din spinii şi ghimpii unei vieţi desfăşurate sub semnul lipsei: lipsa de libertate, de alimente, de dragoste, de credinţă. Dar nicidecum a lipsei de expresie.
Dacă (neo-)expresionismul nu ar fi existat, Vioara Bara l-ar fi inventat. Ea nu a îmbrăţişat expresionismul, ci mai degrabă a crescut cu el, ca şi cum s-ar fi hrănit dintr-o unică substanţă, aceea a prezenţei stridente a sinelui perplex, ce se afirmă în faţa lumii înconjurătoare, oarbă şi surdă. Un sine colorat, decupat pe fundalul unei societăţi terne. Fiecare operă a Vioarei Bara reprezintă dialectica formelor anxioase desfăşurate în medii noroioase.
Reinventarea sinelui mitic al artistului, deşi pare atît de regresiv acum, a fost o provocare şi un risc asumat în acei ani ‘80. Pe atunci, toate cele trei tendinţe majore ale artei locale se opuneau acestei reinventări a sinelui. Arta oficială era cu totul dedicată iconografiei acceptate, ce orbita în jurul sarcinilor propagandistice ale regimului, de la demonstraţii în favoarea comunismului, a conducerii de partid, pînă la portretele liderilor sau reprezentarea figuranţilor anonimi, constructorii societăţii socialiste multilateral dezvolatate – acestea erau subiectele obligatorii ale artei aliniate la cerinţele sistemului. Pe de altă parte, opoziţia neo-ortodoxistă emergentă în artă se ferea şi ea de sinele supradimensionat şi combativ, dar din raţiuni diferite, căci promova umilinţa şi reţinerea ca strategii iconografice centrale în contrarea voracităţii figurale rutiniere a regimului. Deşi mai puţin influent, dar foarte respectat intelectualmente, curentul conceptual şi neo-constructivist împiedica şi el dezvoltarea unei arte fixate în jurul sinelui, căci favoriza demersurile artistice legate de ştiinţă, orientate spre producţie şi spre strategiile de operare în interiorul comunităţilor.
Strigătul femeii pasăre
Egotismul strident precum acela al Vioarei Bara era rar, radical şi rebel. Izbitoare, complacerea sa în faptele şi datele aparent mărunte ale feminităţii, insistenţa ei iritantă de a profera mereu trupul, pîntecul, ţipătul, dorinţa, fragilitatea universală, a proiectat o nouă identitate, nu doar o psiho-dronă cultural-artistică, ci o prezenţă carnală şi spectaculară ce confesa eşecul repetat, dar reînnoit al inserării într-o lume nefăcută pentru feminitate, pentru individualitate. Din mediul autoritar din jurul său, masculin, Vioara Bara a preluat mijloacele schizofrenice, tari şi agresive, ale artei sale fragile şi vulnerabile: pînzele mari şi demonstrative, pe care se desfăşura retorica demonstrativă a unui meşteşug plastic ostentativ.
Exhibarea sinelui ca perpetuă nepotrivire şi a trupului ca o carcasă flamboaiantă atîrnată de suflet au contestat profund politicile de auto-diminuare a personalităţii îmbrăţişate de cei mai mulţi artişti români ai acelor timpuri, care se aliniau, inconştient, intenţiilor de obliterare a individualităţii, manifeste în politica regimului totalitar. Expunerea fără ruşine de sine a Vioarei Bara s-a numărat printre puţinele modele exemplare de asumare a prezenţei active a individualităţii proprii necenzurate. Individualismul ca activism a fost nucleul antropologic al practicii sale artistice. Eul său terfelit, călcat în picioare prin exhibare atroce nu a fost nicidecum negat astfel, ci hipertrofiat prin angajamentul devastator în propria-i viaţă. A reclama trupul şi viaţa acestuia ca existenţă ultimă, ca unică şi veritabilă posesie nu era semnul unei retrageri, ci al unei agresive afirmări. Era un pas major înainte pentru psihicul local al anilor ‘80, cînd alienarea individualităţii era plenară, cînd nevoile ireductibil personale erau aliniate la raţii şi porţii, la norme, ritualuri publice şi standarde generale impuse. De la hrană la progenitură şi de la căldură la libertate sinele individual era copleşit de presiunea unei legislaţii ce căuta alinierea, alienarea, pentru a distruge orice semn al diferenţei, al disputei, al rebeliunii.
Fundalurile negre sau întunecate pe care se conturează figurile înflăcărate ale Vioarei Bara reprezintă o acută redare a acestui univers scrupulos represiv, a unei societăţi ca o cortină inertă în faţa căreia personaje frenetice îşi gem patimile, fricile, misterele, exaltările, erotismul, ratările, rătăcirile, întreaga lor umanitate irepresibilă. Bezna ecranului social pare iluminată de fulgerele izbucnirilor de pofte şi de spaime. Îmbinate, lubrice şi lunecoase, lugubre, figurile sale apocaliptice izbucnesc exploziv doar pentru a înfăţişa astfel implozia interioară a emoţiilor de nestăpînit. Ele urlă, se rostogolesc, rănesc. Putrede parcă, cu verde, galben şi albastru de mucegai, formele sale par să se dezintegreze pe pînză în timp ce se insinuează, febril şi fertil, în ochiul şi mintea privitorului. Mai tîrziu, după mijlocul anilor ‘90, tablourile sale s-au înmuiat treptat în ireale lumini alb-rozalii, ca şi cum ar fi fost acoperite cu un veşmînt asfixiant de bomboane topite. Rozul era însă răspunsul visceral al Vioarei Bara la consumismul ce se înfiripa, la acea supra-abundenţă irezistibilă, generală, a cărei unică excepţie era fericirea. La fel de critic precum întunericul tablourilor dinainte, rozul e culoarea negrului în consumism, e redarea aceleiaşi bezne sociale, acum cu tenta veselă a consumului sălbatic, ipostaza actuală a lipsei, atît de adecvat travestită în plenitudine.
Vernisajele au loc astăzi la H`art Gallery, la ora 19.00, şi mâine la Masaryk 25, la ora 14.00.
Erwin Kessler
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.