Mirabilul regal (contribuţie la volumul „Lumea Regelui”)

În ziua de Crăciun a anului 1990, Regele Mihai şi membrii Familiei Regale au fost „capturaţi” de militari (români) pe autostrada Bucureşti-Piteşti, escortaţi la Bucureşti şi scoşi din ţară. După „revoluţia anticomunistă”, se întorseseră acasă şi, vrând să se reculeagă la mormintele înaintaşilor, se aflau în drum spre Mănăstirea Curtea de Argeş. Preşedintele, Guvernul şi generalii de atunci au decis că prezenţa Familiei Regale reprezenta o ameninţare pentru „echilibrul fragil al noii noastre vieţi politice”. Trecuse un an de la „revoluţie” şi mă număram printre cei ce se lămuriseră deja în privinţa noii puteri „postcomuniste”. Încât, din punctul acesta de vedere, episodul de pe autostradă nu m-a surprins aproape deloc. Privind la cele ce tocmai se întâmplau (Televiziunea Română, zisă pe atunci şi Liberă, era, desigur, la post), m-a impresionat însă seninătatea absolut imperturbabilă a Regelui în faţa ultrajului scandalos la care era supus. Nu mai avusesem până atunci ocazia să-l văd pe Rege, ceea ce făcea ca atitudinea sa să mi se pară cu totul neobişnuită. Fremătânde şi congestionate, anunţând parcă infarcte iminente, chipurile membrilor comandoului armat contrastau izbitor cu calmul aproape ireal al Regelui.

Patru ani mai târziu, în octombrie 1994, oamenii aceluiaşi regim vor repeta aproape la indigo, pe aeroportul din Otopeni, scena de pe autostradă. Calmul Regelui a fost şi atunci desăvârşit. În ziua aceea de 7 octombrie aveam să-mi dau seama că, de fapt, destinul Regelui Mihai a fost unul nu numai al unei irepetabile loialităţi, dar şi al unui echilibru neasemănat în faţa răului suprem. Mi-au venit atunci în minte cele întâmplate în august 1944 şi în decembrie 1947. Cumpătarea şi dreapta judecată a tânărului Rege au fost providenţiale pentru ţara sa – mai devreme sau mai târziu, căutătorii de pete în soare vor sfârşi admiţând şi ei că, în împrejurările dramatice de atunci, opţiunea pentru răul cel mai mic nu putea şi nu poate să fie socotită decât providenţială.

Rememorez cele petrecute de-a lungul acestor decenii şi îmi dau seama că, de fiecare dată, seninătatea neobişnuită în faţa răului istoriei nu putea să izvorască din altceva decât din conştiinţa Regelui că dreptatea era de partea sa. Şi din faptul că el ştia nu numai că Ion Iliescu şi Vîşinski (în pragul infarctului şi el) făceau ceea ce nu se cădea, dar şi că va veni timpul, în chiar cursul vieţii sale, când lucrul acesta va fi înţeles de toată lumea. Prizonier al comandoului armat de pe autostradă, Regele era senin pentru că înţelegea bine că prigonitorii şi compatrioţii lui, de-abia ieşiţi din deceniile opresiunii şi pervertirii comuniste, nu aveau cum să înţeleagă răul care se întâmpla.

El a rămas senin – dar şi nestrămutat în loialitatea lui sublimă – şi în cele mai bine de două decenii „postcomuniste”, în care elitele ţării nu s-au gândit o clipă măcar că ar fi cazul ca Regele să fie adus acolo de unde o nenorocire mai mare decât oricare alta din istoria ţării lor îl alungase. Ştiind bine ce fac, elitele intelectuale au preferat unei rânduieli căreia îi datorau tot ce era mai important în istoria ţării lor rânduiala republicană moştenită de la Stalin şi Ceauşescu. Uneia având drept crez suprem că nimic nu trebuie să fie fără Dumnezeu, alta pentru care aproape totul s-a dovedit a fi fără niciun dumnezeu. În locul Regelui au fost preferaţi corifeii republicii moştenite de la Stalin şi Ceauşescu – patroni cel mai adesea ai nonvalorii, ai bunului-plac şi corupţiei de toate felurile. Şi totuşi, timp de două decenii, Regele nu a adresat un singur cuvânt de reproş intelectualilor compatrioţi. Deşi înţelegea foarte bine nu doar cât de mare era răul pe care ei îl făceau, dar şi că justificările lor că nu se putea face nimic din cauză că „poporul nu doreşte revenirea la monarhie” nu erau decât un alibi pentru propria alegere – în fapt o mixtură nenorocită de orgolii, de lipsă de responsabilitate şi generozitate, de varii conivenţe din varii interese cu sistemul de sorginte comunist-securistă (ameninţat primul, e adevărat, de reintrarea în normalitate a ţării). Pentru că dacă nu ar fi fost aşa, intelectualii ar fi fost primii care să le arate compatrioţilor calea şi care să le scoată din suflete şi din minte otrava deceniilor de împilare, de propagandă şi pervertire comunistă – căci, dintotdeauna şi pretutindeni, acesta a fost primul între rosturile celor învăţaţi, să-şi lumineze popoarele şi să le arate calea. Deşi a înţeles toate acestea mai bine decât oricine altcineva, Regele nu a adresat nimănui nici măcar un singur cuvânt de reproş.

Atunci când m-a invitat să contribui la realizarea volumului de faţă, Alteţa Sa Regală Principele Radu a remarcat un lucru impresionant – la împlinirea a 90 de ani de viaţă, Majestatea Sa va fi singurul în istoria lumii care a fost rege timp de 83 de ani. Şi totuşi, ceva cred că este aproape la fel de impresionant, anume că nu există un alt personaj istoric în viaţă căruia istoria să-i fi dat dreptate într-o atât de mare măsură cum i-a dat Regelui românilor – îmi vine să spun că la această aniversare istoria însăşi ţine să facă o reverenţă Majestăţii Sale.

Potrivit defunctei istoriografii comuniste, Partidul lui Dej, Pauker, Groza şi Ceauşescu s-a născut în anul în care s-a născut şi Regele. Unde este astăzi acel Partid? Şi, mai ales, unde sunt şi ce s-a ales de ideologia şi idealurile lui? Partidul lui Stalin şi Vîşinski cam tot pe atunci s-a născut şi el. Unde este astăzi acel Partid? Şi, mai ales, unde sunt şi ce s-a ales de ideologia şi idealurile în numele cărora Stalin şi Vîşinski l-au alungat pe Rege, au strivit statalitatea ţării şi au adus cea mai mare nenorocire în istoria poporului Majestăţii Sale? Sau, mai în zilele noastre, mai cred astăzi fostul preşedinte Iliescu şi foştii săi camarazi că – români fiind, şi nu agenţi ai ocupantului străin – au făcut bine alungându-l şi ei pe Rege?

Destinul Regelui îmi pare a mărturisi, în sfârşit, şi că istoria are, totuşi, un sens şi că este imperativ ca popoarele şi conducătorii lor să ia seama la el – dar şi că Regele nostru a făcut şi face tot ce a depins şi depinde de el ca lucrul acesta să se întâmple. Mirabilul senin regal mai ales din aceasta îmi pare a veni. Iar dacă este aşa, atunci el reprezintă în egală măsură o certitudine pentru deceniile care au trecut şi un îndemn pentru timpul care va veni. Românii au datoria să se ridice, să răspundă chemării şi să creadă din nou în destinul lor – asemeni celor care cred şi care o fac nu pentru că L-au văzut pe Dumnezeu, ci pentru ca să-L vadă.

Preluare de pe website-ul autorului

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.