„Suntem aserviți ai necontractelor. Prin intermediul necontractului, viitorul este scris, precis determinat, hazardul liberului arbitru fiind neutralizat“. Este avertismentul profesorului Gheorghe Piperea care atrage atența că „Sub impactul necontractului, dreptul, în genere, își poate pierde substratul etic și cultural, încetând să mai fie o „artă a binelului și a dreptății” (ars boni et aetqui)“. Reputatul specialist face o analiză amplă a acestui termen, pe care o împărtășește și cititorilor cotidianul.ro, analiză pe care o prezentăm în patru episoade. (partea a doua).
2. Cum se face că „reușim” să devenim părți ale unor raporturi juridice fără acceptul nostru și fără a fi vorba de norme de drept public care să ne oblige și să ne supună (recte, legile de poliție, fiscalitatea, organizarea statală etc.)?
Cum sunt culese aceste informații atât de detaliate încât pot spune (aproape) totul despre noi și, mai ales, pot permite anticiparea cu precizie a gesturilor și a comportamentelor noastre contractuale viitoare sau eventuale (și nu numai…)?
În primul rând, colectarea se face prin intermediul urmelor pe care le lăsăm pe internet, denumite „cookies” (prăjiturele …), insecte informatice practic inevitabile ori de câte ori navigăm pe internet – de exemplu, pentru a citi o publicație sau pentru a face o comandă pe platformele de tranzacționare. Mult lăudata GDPR nu este decât o validare retroactivă a acestei practici ilegale a colecției de urme ale noastre pe internet, întrucât accesul la astfel de site-uri nu se poate face fără a da click pe butonul virtual „accept”, care te face automat „parte” a contractului pre-formulat denumit „terms and conditions”, iar alternative la platformele informatice și rețelele de socializare nu mai există.
Iritant este că toți acești colectori ilegitimi au creat adevărate labirinturi de click – uri, cu scopul de a determina apăsarea pe butonul „accept”. În caz de refuz sau de schimbare a opțiunilor presetate pentru a colecta cookies (umbrele noastre pe internet), algoritmul este setat suplimentar pentru a atrage atenția că anumite servicii devin deficitare, că anumite funcții sunt refuzate, că „serviciul” devine purtător de taxe etc.; în plus, „acceptul” este permanent sau măcar întins pe o durată lungă, în timp ce pentru variantele de refuz sau de schimbare a presetării este necesară de fiecare dată parcurgerea enervantului și îndelungatului proces de refuz/schimbare a presetării. Iritarea, pierderea răbdării, plictiseala, graba – toate duc într-un singur punct, „accept” – ul mult dorit. Este evident că această practică incorectă și abuzivă este o încălcare cu rea-credință, și nu o aplicare a GDPR. Iar acest așa-zis consimțâmânt implicit (sau forțat prin bullying) este imaginar, este o simulație care nu are nicio legătură cu formarea contractului.
Un studiu efectuat asupra unui număr de 543 de participanți selectați dintre cunoscătorii domeniului, a reliefat că 74% dintre ei au optat pentru varianta „quick join” a accesului, ceea ce înseamnă omisiunea de a citi toate amănuntele „termenilor și condițiilor”, prin saltul direct la pagina cu butonul „accept”; dintre cei 26% care au decis, totuși, să „răsfoiască” documentul, cei mai mulți au făcut-o pentru a găsi cât mai repede butonul „accept”; în mod normal, documentul ar fi necesitat 45 de minute pentru o înțelegere cât de cât comprehensivă, însă cei care s-au uitat la document au petrecut în medie 14 secunde cu „citirea” … Așadar, aproape nimeni nu citește aceste „terms and conditions”, fiind făcute să pară prolixe și, deci, intimidante. Dacă există curajoși care se încumetă să citească zecile de pagini de termeni juridici cvasi-inteligibili și de condiții întortocheate ale acestor cearșafuri digitale de documente, nimeni nu le poate influența natura sau conținutul. Nu există o opțiune, onest reliefată pe site, de a refuza – sunt publicații care, în caz de refuz al colectării de cookies, impun plata unor taxe sau abonamente descurajante drept condiții ale accesului la „conținut”. De aceea, aceste „terms and conditions” nu se pot numi contracte, ci necontracte[5].
În al doilea rând, colectarea se face prin intermediul rețelelor de socializare și al platformelor de tranzacționare. În anul 2015, un studiu efectuat sub egida Carnegie Mellon University asupra unui număr de 23 de participanți, timp de 14 zile, a reliefat că locația fiecăruia dintre ei a fost asaltată, pe toate canalele, de mii accesări din partea advertiserilor, asigurătorilor, comercianților, companiilor de marketing, băncilor și a tuturor celorlalți interesați de colectarea datelor și exploatarea predicțiilor comportamentale ale țintelor, ceea ce trebuie multiplicat de sute de ori, întrucât aceste accesări s-au însoțit cu share-uri între colectori[6] … Datele cu caracter personal se colectează nu numai în perioada prezenței pe aceste rețele sau platforme, ci și în perioade de pauză sau chiar după ce utilizatorul a părăsit „definitiv” rețeaua sau platforma.
În al treilea rând, majoritatea dispozitivelor și a lucrurilor „inteligente” care ne populează lumea și viața – în casă, la birou, în mașină, la facultate, în sălile de cinema, teatru, opera sau concrete, pe stadion, în avion, pe plajă, la munte – sunt dotate cu diverse sisteme de urmărire și captare, ba chiar cu „cipuri emoționale[7]”, care emit permanent semnale despre noi, emoțiile noastre, comportamentul nostru, mișcările noastre.
Colectorii de date cu caracter personal pot vedea acum, de exemplu, prin Internet of things, ceea ce pentru nimeni nu era vizibil și nici predictibil acum 20 de ani[8].
Modificări infinitezimale ale mimicii feței, dilatări cvasi-imperceptibile ale pupilei, ezitări sau sperieturi de fracțiuni de secundă, o înroșire ușoară a feței, un tremurat ezitant al mâinilor sau al vocii etc., toate aceste detalii ale firii noastre, pe care nu le putem controla, sunt pentru noi invizibile, nedetectabile. Nu le putem depista, nu le putem ține sub controlul nostru conștient și rațional, întrucât sunt dincolo de capacitățile noastre normale de percepție și raționare. Sunt elementele de detaliu micronic care spun cele mai multe despre noi și, cu toate acestea, sunt în afară percepției și a controlului nostru conștient.
În schimb, aceste micro-emoții sau nano-gesturi sunt ușor vizibile, detectabile și gestionabile pentru mașinile sau lucrurile „smart”, special concepute pentru a le depista, stoca și transmite colectorilor de date cu caracter personal. Lucrurile și dispozitivele „inteligente” din preajma noastră ne monitorizează simplu, detaliat și eficient, emițând continuu semnale ce conțin date comportamentale despre noi. Din aceste semnale, Internet of things extrage, fără contract și chiar fără cunoștința noastră, cei ce ne aflăm în proximitatea lucrurilor și a dispozitivelor „smart”, emoții și manifestări comportamentale, pe care colectorii le folosesc pentru a le transforma în părți ale unor raporturi juridice. Acestea par a fi contractuale, mai ales pentru că se simulează contracte (denumite, de regulă, „terms and conditions”), dar nu sunt, întrucât nu relevă un consimțământ real al „co-contractantului”, nici măcar sub forma aderării fără rezerve la oferta de a contracta.
De regulă, trimiterea la dispozitive sau cipuri de urmărire și control al comportamentului omului simplu stârnește ironii, care trimit în mod clișeic la „teoria conspirației”. Numai că, în cazul Internet of things, nu mai este vorba de teorie, ci de fapte (chiar premiate de instituții de prestigiu sau de elemente fundamentale din structura statului de drept), iar ignorarea acestor fapte ne face pe toți complici pasivi ai acestei conspirații.
Despre affective computing se vorbea, cu titlu de SF, încă din anul 1997, când o cercetătoare de la MIT, Rosalind Picard, a publicat o carte cu acest titlu[9]. Picard a oservat atunci că, deși emoțiile obișnuite și vizibile au expresii cognitive și corespondențe în limbaj („I feel scared”), cele mai multe fie nu au astfel de corespondențe, fie sunt imperceptibile. Cu toate acestea, computerele (sau obiectele și dispozitivele „smart”, în prezent) pot nu numai să detecteze aceste emoții nenumite ori imperceptibile, dar pot și să le colecteze, să le stocheze și să le clasifice, creând modele de analiză (pattern) pe baza cărora vor putea fi oricând și la oricine recunoscute și focalizate.
Rosalind Picard si-a constituit propria companie, în 2017, pentru a valorifica aceste descoperiri pe care le făacuse în urmă cu 20 de ani. S-a numit … Affectiva. Afacerea s-a axat, initial, pe aplicații medicale inofensive și benefice (de exemplu, comunicarea cu copii care au autism). Dar, în scurt timp, afacerea s-a extins la dotarea tuturor dispozitivelor „smart” cu … cipuri emoționale. Nefiind de acord cu această excrescență a firmei sale, pe care a considerat-o periculoasă sub raportul liberului arbitru (fundamentul condiției umane), Picard a părăsit propria companie. Fosta sa doctorandă, care a fost co-fondatoare a companiei Affectiva, precum și finanțatorii, au decis, în schimb, să continue noua afacere, iar compania a fost redenumită – Emotion AI. De atunci, tehnologia „cipurilor emoționale” s-a extins exponențial și global[10].
În anul 2015, compania Realyes a câștigat un grant de 3,5 milioane de euro de la Comisia Europeană pentru un proiect denumit SEWA (Automatic Sentiment Analysis in the Wild), destinat construcției unei tehnologii capabile să „citească” și să analizeze automat emoțiile persoanelor care văd sau percep un „conținut” (text, poză, video, desen animat, meme), pentru a măsura cu precizie gradul în care respectivele persoane au apreciat sau au dezaprobat conținutul. Imediat ce a luat cunoștință de acest proiect, directorul general al AOL Internațional s-a entuziasmat atât de tare încât a declarat că acest proiect este un adevărat Sfânt Graal pentru marketingul în domeniul video, un salt uriaș în domeniul aplicațiilor tehnologice. În 2016, Comisia Europeană a acordat Realyes, pentru proiectul SEWA, premiul Horisons 2020, motivând că această tehnologie va ajuta comercianții să își construiască reclame mai relevante și să își facă vânzările mai sigure[11]… Comisia Europeană nu a observat, însă, faptul că această „mașină de învățat” deschide o cutie a Pandorei.
Lumea de azi este, la propriu, invadată de dispozitive de „affective computing” și tehnologii de „emotion&sentiments analytics”.
În prezent, majoritatea lucrurilor „smart” pe care le cumpărăm pentru a ne face viața mai ușoară și traiul mai comod sunt dotate cu „cipuri emoționale”, care ne veghează și ne cartografiază chiar și când nu sunt în funcțiune.
Și ne includ în necontracte, fără voia și cunoștința noastră.
Ceea ce omul obișnuit nu poate percepe sau controla, adică micro-emoțiile și nano-gesturile care spun, practic, totul despre noi, pot acum mașina, lucrul sau dispozitivul „smart” – adică, să perceapă, să monitorizeze, să capteze, să înregistreze, să stocheze și să trimită toate aceste manifestări comportamentale nenumite sau imperceptibile nouă către colectori. Pentru aceste „mașini de învățat”, nu există poker face.
Ne putem imagina cum anume pot fi utilizate aceste tehnologii care detectează și utilizează stări afective, emoții, sentimente, gesturi automatice și mișcări imperceptibile pentru noi? Cum poate fi influențată o negociere, cum poate fi prezisă ori deviată o soluție judiciară, cum poate fi folosită o pauză hipnotică (momentul în care gândirea conștientă e blocată din cauza unui eveniment sau gest neașteptat) pentru a câștiga o dispută, cum poate fi evitată plata unei daune cauzate de un dezastru? Putem prevedea modul în care aceste tehnologii vor fi ajuns curând să afecteze cooperarea umană, viața de familie sau amoroasă, politica, ideologiile, credințele religioase, războaiele? Cum va arătă, sub impactul acestei tehnologii, limbajul – care oricum face trecerea de la scriere la pictograme? Cum va fi înlocuit limbajului obișnuit, compus din cuvinte[12], de limbajul non-verbal, inconștient?
Cu ajutorul acestei tehnologii de affective computing, care nu este pentru oameni, ci despre oameni, riscul și incertitudinea marilor comercianți pot fi neutralizate. Asigurătorii nu mai trebuie să își bată capul cu calcule actuariale și cu procese interminabile cu asigurații, băncile nu mai sunt nevoite să efectueze analize complexe de risc al viitorilor debitori, iar marii producători de medicamente și vaccinuri nu mai sunt obligați să efectueze teste clinice birocratice și costisitoare pentru noile lor produse[13]. Internetul lucrurilor reduce totul la o analiză a bazelor de date sau la un click. Nu mai există decât riscul controlatului, adică, al „asiguratului”, al debitorului, al pacientului etc.
Dispozitivele „smart” ale mașinii tale sau ale telefonului tău sunt pre-setate pentru a comunica instantaneu nu numai cu service-ul autorizat, ci și cu societatea de asigurări și cu poliția rutieră care, toate, indiferent de starea reală în care te afli sau de o eventuală forță majoră, ar putea considera că șofezi periculos, că ai acumulat prea multe puncte de rating scăzut sau de amendă, că pari a fi obosit la volan, că pari a vorbi în dodii și, deci, ești cel mai probabil, în stare de ebrietate sau „afumat”, și să lanseze automat comanda „stop”. Oprirea automată a mașinii ar putea interveni, de altfel, oricând (pare că) se încalcă regulile stabilite de asigurător, întrucât dealer-ul are o înțelegere cu asigurătorul în virtutea căreia ar urma să obțină niște bonusuri suplimentare sau niște economii aferente pre-setării mașinii cu aceste reguli – cumpăratorul neavând de ales (sau ignorând înțelegerea celor doi). Mașina, din aceste motive, se poate opri automat, chiar și dacă ești în plină furtună, în plin deșert, pe o trecere la nivel cu calea ferată, având pe bancheta din spate un copil bolnav sau un rănit grav. Asta pentru că mașina, telefonul sau alte dispozitive fixe ori portabile sunt „inteligente” …
[1] David Milgram spunea că din supunerea față de autoritate suntem capabili de atrocități.
[2] Sintagma manufactured consent a fost utilizată, pentru prima dată, de Noam Chomsky, în cartea sa omonimă, și se referea la modul în care mass-media americane au convins publicul de „necesitatea” și ”justețea” războiului din Vietnam.
[3] Noțiunea de „necontract”, care pare un joc de cuvinte, apare în lucrarea Shoshanei Zuboff, The Age of the Surveillance Capitalism. The fight for a human future at the new frontier of power, editura Hachette Book, New York, 2019, p.219. În septembrie 2018, Telekom a utilizat termenii „necontractul” și „neabonamentul” în naivele sale reclame făcute odată cu lansarea unui nou serviciu de comunicare mobilă, fără ca autorii să înțeleagă semnificația profundă și preocupantă a necontractului (https://www.paginademedia.ro/2019/03/sa-bomboneasca-toata-lumea-reclamat-la-cna-forul-n-a-gasit-nicio-incalcare/).
[4] În 2014, Amazon a cumpărat un patent pentru un sistem de anticipare a ceea ce consumatorii ar vrea să cumpere, înainte ca aceștia măcar să fi avut conștiința faptului că vor să cumpere.
[5] Jonathan A. Obar, Anne Oeldorf – Hirsch, „The Biggest lie on the Internet: ignoring the privacy policies and Terms of Service Policies of social networking services”, apud Shoshana Zuboff, op.cit., p.236.
[6] apud Shoshana Zuboff, op.cit., p. 242.
[7] Noțiunea de cip emoțional nu are sensul că lucrurile sau dispozitivele „smart” ar fi dotate cu emoții (după modelul personajului Data, din Star Treck, care este un cyborg), ci sensul că aceste cipuri sunt destinate să detecteze emoții.
[8] Din acest punct de vedere, sistemul totalitar chinezesc al ratingului de cetățean (creditul social), care evaluează viața, drepturile și libertatea cetățenilor în funcție de punctele de bună/rea purtare, și care utilizează camere de luat vederi pentru a putea efectua astfel de evaluări, pare a fi anacronic și greoi ca un tanc sovietic.
[9] apud Shoshana Zuboff, op.cit., p. 285.
[10] O tehnologie similară și-a dezvoltat și compania Emoshape, începând din 2017.
[11] Pentru amănunte, a se vedea Shoshana Zuboff, op.cit., p. 281-283.
[12] La început, a fost Cuvântul …
[13] Mai nou, vaccinurile cu manipulare genetică introduc chiar în interiorul corpului „pacientului” instrumente de dimensiuni nanometrice (asupra cărora titularii patentelor dețin drept de proprietate industrială) capabile să emită semnale de activare a anticorpilor organismului și de creație a unor proteine cu rol de soldat în lupta cu agenții patogeni, dar și să transmită aceste semnale înapoi la „proprietar”, adică la colectorul datelor cu caracter personal, care poate, de asemenea, să comande acesotr instrumente alte feluri de acțiune la nivel celular.
[14] Telefonul meu îmi poate spune cât timp pot face până la țară, cu mașina mea, înainte ca eu să mă decid să plec la țară. Zilnic, când mă ridic de la birou, telefonul meu îmi spune pe unde să o iau pentru a ajunge acasă, la facultate, la întâlnirea programată, ca și când mi-ar citi sau chiar mi-ar anticipa gândurile și intențiile. Când telefonul meu „smart” îmi „spune” unde și cât să mă deplasez (și o face din ce în ce mai des), se întâmplă aproape de fiecare data ca intenția mea să fie exact cea anticipată. În tot acest timp, telefonul meu „smart”, care a devenit un fel de extensie a mâinii mele, emite permanent semnale despre mine și comportamentul meu. Întrucât sunt unul dintre milioanele de cetățeni români care fac un hobby din pescuitul sportiv, youtube îmi trimite pe telefonul meu „smart”, zilnic, sugestii de filmulețe cu pescuit la crap/șalău/somn, care conțin, desigur, plasare de produse.
[15] Pentru o discuție relativă la natura juridică a acestui drept, a se vedea: https://www.juridice.ro/732442/iccj-natura-dreptului-patrimonial-al-fabricantului-bazei-de-date.html.
[16] Gafam – acronim de la google, apple, facebook, amazon, microsoft.
[17] Nicholas Carr, Cuvânt înainte la cartea lui Brett Frischmann și a lui Evan Sellinger, Re-engineering Humanity, Cambridge University Press, Cambridge, 2018.
[18] Ibidem.
[19] Cine sunt ceilalți? Cel mai probabil, corporațiile și guvernele care le sunt fidele ca niște vătafi.
[20] Brett Frischmann și a lui Evan Sellinger, Re-engineering Humanity, Cambridge University Press, Cambridge, 2018, Introducere.
[21] https://www.medicalnewstoday.com/articles/321730#symptoms; https://www.mediafax.ro/stiinta-sanatate/asociatia-de-hipnoza-70-dintre-oameni-inclusiv-kate-winslet-sufera-de-sindromul-impostorului-15658139.
[22] Din păcate, Codul civil, deși scris în 2009 și intrat în vigoare în 2011, nu este deloc adaptat realității indeniabile a necontractului (așa cum nu este adaptat realității contractelor iraționale). Este, însă, o temă pentru un viitor Cod comercial.
[23] Compliance, inclusiv acel departament din corporație, vine din supunere (submission), cauzată de lipsa de încredere în sine, și nu din înțelegerea rațională a necesității de a te supune. Libertatea nu este necesitatea înțeleasă (Hegel), ci persistența în timp a voinței (Sartre).
Masinile devin din ce in ce mai ” inteligente „, omul devine din ce in ce mai ” leguma „. Singura intrebare este : ce ni se intampla se intampla ” in virtutea inertiei „, sau asta s-a urmarit si daca da, de cand.? Pentru ca una e sa pui tehnica la dispozitia ” serviciilor ” ( asta s-a intamplat de cand lumea ) si alta e sa desfiintezi umanitatea asa cum s-a format ea, neintrerupt si in acelasi sens, pana in ziua de azi.