Oul de Aur (16)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Fără să poată ajuta pe nimeni, viața Celui de Al Douăzeci și optulea își pierdu sensul. Nătărăul îmbătrîni și, la cincizeci de ani, arăta ca un moș de optzeci. Părul îi albise, barba neîngrijită și hainele-i ponosite, dar nelipsite niciodată de frunza de laur prinsă în dreptul inimii¹, îl făceau să fie greu de deosebit de nenumărații venetici pripășiți prin capitală. Era o ființă părînd să pretindă ea însăși ajutor și, întîlnindu-l, cei mai mulți trecători întorceau în mod instinctiv capul. Nici auzul, nici văzul nu-l mai ajutau și zîmbetul lui fericit începu să dispară, pe măsură ce nu mai reușea să se angajeze cu toate puterile pentru cauza unui semen. O indiferență deplină puse stăpînire asupra sufletului lui senin și poate că în perioada aceea începură să-i slăbească și puterile minții. Ani de zile rătăci prin for și, stînd la soare, aștepta nici el nu știa ce.

Din vremurile acelea goale provine o singură întîmplare: scriind „Quaestiones”, Papinian obișnuia să se documenteze din cazuri reale, colindînd nu numai locurile de judecată, dis- cutînd cu inculpații și cu magistrații, dar ascultînd și părerile unor oameni de pe stradă. Uneori stătea de vorbă încercînd să afle punctul de vedere al cetățenilor față de textele de lege existente, altă dată afla cum înțelegeau ei dreptatea ideală și după ce precepte morale se conduceau contemporanii săi. Una dintre aceste conversații este efectul unui dialog cu Nătărăul. Acesta repeta că fiecare ins este vinovat față de socie-tate și total nevinovat față de sine însuși, atunci cînd se opune intereselor celor mulți.² Punctul de vedere al acelui bătrîn pe jumătate surd, pe jumătate orb și pe deasupra și cu faimă de smintit a fost totuși preluat într-o polemică notată de marele jurist.

Iată ce susținea, în principiu, Nătărăul:

„Dacă eu vreau ceva, un obiect oarecare, o funcție sau un drept, înseamnă că doresc fiecare dintre aceste lucruri de la cei mulți. în cazul că trebuie să lupt pentru ele, înseamnă că trebuie să lupt cu cei mulți. Cine sînt oponenții mei în clipa aceea? Toți cei ce nu sînt eu sau, în orice caz, reprezentanții acelora. Dacă eu fur o sumă de bani din tezaurul public, îmi pot satisface o serie de necesități cu ajutorul acelor bani. Astfel, mă slujesc pe mine și îmi achit o datorie față de mine însumi, fiind o misiune sfîntă să ne îngrijim de noi. Totodată, atunci singura mea crimă este că-i privez pe toți ceilalți de ceea ce mi-am însușit. Dacă am scrupule să săvîrșesc un fapt ce contravine legii, atunci aceste scrupule nu provin neapărat din pedeapsa ce m-ar putea atinge, ci, în primul rînd, din faptul că, om fiind, fac și eu parte dintre cei mulți și prin delictul meu m-aș opune și mie însumi. De aceea prevederile legii constituie, în primul rînd, formularea explicită a conflictului dintre mine – individ și dintre mine – parte a celor mulți.”

Papinian, interesat în special de texte clasice, nu putea fi de acord cu un asemenea punct de vedere. în numele vechii legi asupra maiestății poporului roman, transferată mai nou asupra persoanei principelui, nu exista o crimă mai mare decît vătămarea morală sau fizică a poporului roman, adică a celor mulți, cum se exprimase Nătărăul. Ce fel de cetățean e acela ce prin orice faptă a sa, prin însăși simpla-i existență, încalcă această lege străbună?

Dar smintitul moșneag nu se referea numai la cetățeni, ei extindea raționamentul său și asupra relațiilor dintre state, asupra raporturilor dintre romani și barbari, socotindu-i, în aceste judecăți, pe toți la fel. Bătrînul, concluzionă Papinian, este într-adevăr smintit: el nu vede mai departe de lungul nasului și, astfel, Nătărăul deveni în opera ilustrului jurist prototipul egoistului. Numai că Papinian a uitat să spună că Al Douăzeci și optulea nu vedea niciodată altceva decît interesul unuia dintre numeroșii săi semeni, dintre care se uita cu desăvîrșire pe sine însuși. De aceea nici nu l-a putut pricepe cînd Nătărăul și-a rezumat crezul de viață astfel: „Nimeni nu este vinovat decît din clipa în care admite că face parte din societate. Or, societatea nu este niciodată culpabilă decît față de indivizi izolați. “

Viața Nătărăului a fost plină de mistere: a plătit mereu pentru delicte pe care nu le-a săvîrșit, a fost executat în lipsă (!), grațiat pentru rațiuni ce nu i-au fost niciodată aduse la cunoștință, Pînă și îmbogățit a fost la un moment dat în totală necu- noștință de cauză. înainte de a pleca din nou în Britannia, cu

scopul de a-și căli fiii în lupte și de a-i învăța în condiții de război tainele guvernării, Septimius Sever reluă vechea listă a condamnaților cu ajutorul căreia era încredințat că a obținut victoria definitivă asupra lui Clodius Albinus. După o nouă noapte de calcule, alte persoane își găsiră în mod cu totul neașteptat moartea, însă cei ce fuseseră cu peste zece ani în urmă grațiați fură căutați în mod confidențial de emisari speciali și fiecare dintre ei primi o mare sumă de bani. împăratul contractase un nou tîrg cu divinitățile sale în vederea încheierii cu succes a următoarei expediții. Dar, bolnav, Septimius Sever făcu greu față drumului. Cel ce își învinsese rivalii cu agerimea lui Iulius Caesar nu mai era decît un moșneag a cărui unică ambiție era ca fiii săi să nu se mai urască atît între ei și să se bucure de o guvernare fericită.

Pe Nătărău neașteptata avere îl făcu să întinerească. Deși abia mai auzea, iar ochii îl slujeau tot mai puțin, vioiciunea îi reapăruse ca prin minune. încercă să-și reia vechea activitate de ajutorare a cîte unui năpăstuit, dar îi era tot mai greu să se facă înțeles cu oamenii. își cumpără de aceea mai mulți sclavi instruiți, ce primiră drept singură îndatorire să-și piardă toată ziua prin for pentru a trage cu urechea și a descoperi cauze aplanabile. însă nu mai reuși să obțină succese nici măcar într-un singur caz: fie că sclavii erau luați drept iscoade, fie că veneau cu mai mulți nenorociți deodată. Or, deviza Nătărăului era că niciodată nu poate fi ajutat – din păcate! – decît un singur om, întrucît mai mulți constituie deja o colectivitate, iar colectivitățile se supun altor principii ale „binelui” și ale „răului” decît cele de care depinde insul izolat (cît timp este implicat doar ca atare și nu ca membru al colectivității). Pe de altă parte, nici puterile nu-l mai ajutau pe bătrîn să bată, ca odinioară, la toate ușile, să revină ori de cîte ori era dat afară, să insiste, să impresioneze și să nu se lase în nici un fel descurajat. Pentru toate astea nu mai avea energia necesară. Puținele cauze în care se mai angajase se terminară fără succes și în felul acesta își pierdu și ultimii protejați. Atunci căută o nouă cale pentru a putea fi de folos.

Era tot mai nervos, tot mai grăbit, se simțea bătrin și îi era teamă că averea – care nici nu era chiar o avere, însă, după mizeria îndurată, banii primiți i se păreau comorile regelui Solomon – s-ar putea să se piardă fără folos, dacă va muri subit. Sigur, Nătărăul ar fi dorit să împartă totul acelora care aveau mai mare nevoie de ajutor, dar cine dispune de un cîntar unde să poată fi făcute asemenea măsurători și, presupunînd că acel cîntar ar exista și s-ar găsi la îndemînă, cine să adune oamenii, bărbați și femei, și să-i aranjeze într-un șir disciplinat, dispus să se lase fiecare măsurat în nevoile sale?

Ce să facă totuși cu banii? Ca să inspire încredere, își cumpără haine de cea mai bună calitate, astfel încît lumea să vadă că un om serios și cu stare este cel ce vrea s-o ajute. însă hainele nu mai stăteau nicicum pe el, mersul îi trăda nenumăratele umilințe îndurate (pentru alții) și doar barba albă îi dădea un aspect cît de cît venerabil. Obișnuia să împartă bănuți copiilor – asemenea unui străbun de demult și a unui descendent de peste secole ce avea să le dea zilnic tuturor pruncilor întîlniți dulciuri –, însă din pricina aceasta era mai mereu însoțit de un alai de obrăznicături, ceea ce în ochii oamenilor serioși n-avea în nici un caz darul de a-i mări prestigiul.

Proprii săi copii îl părăsiseră de mult, nici nu știa unde se mai află, dar ei și așa nu erau interesați de bunurile materiale ale vieții și ar fi fost indiferenți la banii lui. Să împrăștie toți ar- ginții dăruindu-i într-o singură zi pruncilor de pe stradă i se părea o prostie, o șansă irosită. Suma nu era atît de mare încît să poți cumpăra un regat cu ea, nici măcar un oraș nu puteai înzestra cine știe cît cu doar atîția bani, însă pentru un om sau pentru o familie capitalul era suficient ca să-i poată scoate dintr-un mare impas și să-i ajute să înceapă o viață nouă, cinstită, plină de perspective. Banii aceia puteau constitui un început de întreprindere, o investiție norocoasă, o dotă pentru o căsnicie fericită și o viitoare familie numeroasă, le explica el tuturor celor pe care reușea să-i convingă să stea de vorbă cu el. Și, atunci, în ochii acelor ascultători de ocazie, momiți, de regulă, la un pahar de vin sau la o masă într-o cîrciumă, se aprindeau speranțele, fiecare își imagina cum ar fi dacă pleașca promisă ar fi reală, fiecare își planifica pînă la ultimul ban suma pe care, pe nesimțite, smintitul necunoscut bătrîn i-o oferea. Dar să accepți un rînd de băutură este una, să accepți o masă într-o tavernă nenorocită mai treacă-meargă, însă o asemenea avere cum să primești?

„De ce?“ nu înțelegea bătrînul.

„Fiindcă… Fiindcă nimeni nu oferă în lumea asta nici măcar o ceapă degerată pe gratis, fiecare lucru își are prețul său!“

„Eu sînt bătrîn, începea să le explice moșneagul, care Ia mai puțin de șaizeci de ani părea de nouăzeci, eu sînt bătrîn și n-am cui să-i las ceea ce am. Eu nu mai am nevoie de nimic, voi, poate…“

Cine să creadă așa ceva?

„Adică vrei să am grijă de tine pînă ce mori și pe urmă…”

„Nu trebuie să ai grijă de mine, eu mă descurc… Cu banii n-am ce să fac și aș vrea să ți-i dau ție ca să…“

„Așa ceva nu există! Să n-ai ce face cu banii?! Trebuie să fii nebun ca să n-ai ce face cu banii…“

Nătărăul n-avea argumente logice ca să se poată face înțeles. Unora le era frică de o capcană: dar dacă era un om de-al stăpînirii trimis să vadă care dintre supuși era pus pe căpătuială, gata de a profita de un bătrîn (de un fals bătrîn!) nebun (fals nebun!)? Sau: dacă moșneagul cu pletele albe și priceput să vorbească atît de bine insista să facă un contract de donație, oare nu era el pus de fiscali să vadă cine vrea să eludeze impozitele? Sau: poate că omul se pricepea atît de bine la înscrisuri încît, la adăpostul unei oferte nebunesc de generoase, introducea te miri ce clauză pe care doar un jurist ar putea s-o sesizeze. (Unii, prea tentați de darul Nătărăului, înainte de a legaliza donația, cerură într-adevăr părerea unui om al legii. Toți, fără excepție, fură sfătuiți să nu se vîre de bunăvoie în asemenea combinații dubioase…)

Alții erau încredințați că moșul pur și simplu nu este normal, că nu dispune de banii promiși sau că oricînd se va găsi cineva care să atace cadoul printr-un testament sau prin dovada că individul nu a acționat în deplinătatea funcțiilor sale mintale. Mai ales cînd se ajungea la problema descendenților și bătrînul recunoștea că are copii și nepoți în viață, donația sa devenea cu atît mai puțin plauzibilă și mai nesigură.

Și, în fine, mai erau și alții, oameni de bună credință, dispuși să accepte că mai există și semeni animați de intenții pure. Aceia îl credeau pe Nătărău, îi erau chiar recunoscători pentru gestul extraordinar pe care voia să-l facă pentru ei, dar… dar puneau mereu aceeași întrebare: „De ce să-mi dai tocmai mie banii aceia? Cum să-i primesc tocmai eu? De ce n-ai ales pe altcineva? Arăt eu chiar atît de nenorocit? Admițînd chiar că ar fi așa, într-o viață de om ai putut cunoaște atîta lume, atîția indivizi apți să-ți trezească interesul, de ce să-mi dai totul mie, unui necunoscut?¹¹ Oricît voiau, nici acești oameni cu inimă curată nu-l puteau crede. „Nu, dezinteresat asemenea cadouri nu se fac!“

În cîteva săptămîni, Nătărăul deveni cunoscut în mai multe cartiere: un bătrîn smintit, curat îmbrăcat, cu o frunză de laur prinsă întotdeauna în dreptul inimii, ce colinda stradă după stradă, casă după casă, oferind cadouri fabuloase. în cele mai multe locuri, renumele i-o lua înainte și, încă înainte de a ajunge la o anumită clădire, locatarii știau cine este și-l goneau. Oamenii aveau alte probleme, de nebuni e plină lumea! Gte- odată, femei milostive îl chemau să-i dea ceva de mîncare și el se lăsa invitat, recunoscînd de cele mai multe ori că-i e foame și că a uitat să mănînce în ziua respectivă. Și chiar și în cea precedentă. însă aceste întâmplări aveau un dublu efect: pe de o parte, Nătărăul spera ca, stînd de vorbă cu gazdele, să poată lega un început de conversație în sprijinul planurilor lui, pe de altă parte, însă, dădea impresia unui sărăntoc flămînd, cu atît mai incapabil de a avea suma de bani pe care se lăuda că vrea s-o dăruiască te miri cui. După puțină vreme, absolut toată lumea era încredințată că Al Douăzeci și optulea, figură de acum cunoscută, nu este decît un smintit. Pînă și cei ce fuseseră nu de mult tentați să accepte donația lui și trăiau de atunci în umbra regretului că au refuzat-o își găsiră liniștea: „Bine că nu m-am dus cu nebunul la un magistrat pentru a întocmi actul! N-aș fi obținut altceva decît să mă cobor la mintea lui, spre deliciul tuturor cunoscuților. Acum nu s-ar rîde numai în legătură cu bancurile spuse despre el, acum aș fi devenit și eu eroul unor glume, eu – naivul păcălit de un prost! Slavă lui Zeus că mi-a deschis la timp ochii!”

„Vreau să vă ajut, iată banii!” striga Nătărăul și cu cît se agita mai tare, cu atît era mai convinsă lumea că nu-i în toate mințile. Doar în nopțile lungi de insomnie cei ce se aflau la ananghie și cunoșteau prea bine legenda moșneagului generos, dar și cei lacomi, cei ce voiau mai mult, mereu mai mult, doar atunci, în nopțile de insomnie, stăteau ore în șir și, privind la tavan, își planificau cu de-amănuntul banii refuzați. Planau în vise și erau fericiți, însă cu atît mai cumplită era dimineața, cînd himera se destrăma și cînd Al Douăzeci și optulea nu era altcineva decît unul dintre numeroșii nebuni ai marii metropole. Cîtă suferință dimineața, cînd totul se spulbera! Cîte lacrimi n-au făcut să curgă ofertele generoase ale Nătărăului…

Bătrînul abia se mai putea mișca, umbla sprijinit de un toiag, pricepea cu greu reacția la veșnica-i ofertă, enerva lumea neauzind refuzurile, trebuia să strigi la el, trebuia de multe ori să-l împingi spre a-l determina să ia la cunoștință că darul lui nu-i trebuie nimănui și că era invitat să plece. Devenise o pată pe harta Romei, mai nou era iarăși și murdar, pe lîngă că era batjocorit de toți, urmărit mereu de un cîrd de golani, care de mult nu-l mai căutau doar pentru mărunțișul „cuvenit”, ci, mai degrabă, pentru spectacolul în sine. Probabil că, în perioada aceea, Al Douăzeci și optulea era de acum într-adevăr nebun, fiindcă îndîrjirea cu care continua să colinde străzile și să-și prezinte oferta, în ciuda umilințelor devenite permanente, e greu de explicat altfel decît printr-o manie sau… sau pentru că omul nu mai vedea o altă rațiune de a fi.

Printre atîția cerșetori, declasați, infirmi, profeți, o ciudățenie în plus nu era menită să neliniștească oficialitățile. Dar, mai nou, Nătărăul, căruia aproape că-i reușise cu luni în urmă donația, însă oamenii aceia se răzgîndiseră peste noapte și nu veniseră la întîlnirile stabilite pentru perfectarea actelor, hotă- rîse să-și poarte toată suma la el ca, în cazul că s-ar ivi o nouă ocazie, să n-o piardă și pe aceea din pricina nehotărîrii ulterioare a celeilalte părți. Și, în afară de asta, mai purta banii la el ca să convingă lumea neîncrezătoare că are și în realitate suma promisă, deși, e adevărat, nimeni nu se mai obosea de multă vreme să-și ia nici măcar atîta timp încît să-l lase să-și arate averea. Totuși, aripa misterioasă a calculelor lui Septimius Sever mai plana protector asupra destinului său. Niște oameni special plătiți îl urmăreau de departe, avînd în taină grijă ca omul ce personifica norocul împăratului, nebunul cu veșnica-i frunză de laur prinsă în dreptul inimii, să nu cadă victimă vreunor criminali: era bătrîn, aproape orb, aproape surd, naiv ca un copil și cu bani mulți asupra lui! Ce tentație mai mare să le oferi răufăcătorilor? (Cîțiva inși mai isteți au observat „escorta” Nătărăului și au întărit zvonul că omul nu era decît o mreajă a cîrmuirii. Doar în ultima fază, cînd Al Douăzeci și optulea nu mai era considerat decît un biet nebun, zvonul acesta n-a mai avut nici o importanță, tot nu-și mai punea nimeni mintea cu bietul smintit.)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.