Oul de Aur (22)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

„Vedeți! le-a spus Cel Fără De Nume soților și ucenicilor săi. Pentru a ajunge în Ceruri drumul la Roma e prea scurt. Și ce înțelege omul care pretinde nepregătit răsplata? Iar de veți veni cu mine nu veți gusta moartea pînă nu veți vedea împărăția lui Dumnezeu“ (din nou Luca).

Numai că pentru Al Douăzeci și nouălea evenimentele în sine aveau încă un sens: „Nimic nu este – totul a fost și va fi. în clipa lui de suferință (de viață – nota scribului), omul are tendința de a asimila drept prezent acele momente doar reflectate din celelalte timpuri. De aici provin asumarea totală și absurditatea oricărui orgoliu personal. Dacă prezentul nu există, dacă fapta nu este decît reflectare, nici ființa nu poate fi mai mult,” Mulți exegeți văd în aceasta motivația pămînteană a întregii sale conduite. Mergînd Al Douăzeci și nouălea, împreună cu cei ce-l întovărășeau, spre Brundisium, au ajuns în apropiere de Venusia. Acolo au vindecat mai mulți bolnavi, care s-au strîns unii lîngă alții pentru că erau atît de hidoși încît oamenii îi alungau cu pietre, numai să nu-i vadă. Anonimului nu i-a fost scîrbă de ei și le-a dat ajutorul și a mîncat din pîinea lor și a băut din ulcelele din care au băut și ei. Pe urmă, au trecut pe acolo niște soldați trimiși să caute o ceată de tîlhari care au ajuns să facă nesigură pînă și Via Appia. Iar bolnavii le-au spus oștenilor că numai Anonimul și oamenii lui pot fi cei căutați, întrucît ar fi greu de presupus ca oameni cinstiți să se fi ascuns printre leproși. Soldații i-au luat, i-au legat și i-au dus cu ei, însă peste puțin timp i-au lăsat într-o pădure, socotind că prizonierii s-ar fi putut contamina de la bolnavi și să le dea și lor nenorocirea. Legați cum erau, tîlharii trebuiau să fie o pradă ușoară pentru animalele sălbatice, mai multe ca oricînd în vremurile acelea de foamete. Numai că însoțitorii Celui Fără De Nume s-au dezlegat unii pe alții cu dinții și doar Al Douăzeci și nouălea n-a permis să i se dea jos sfoara decît de la picioare și a mers, așa legat, pînă aproape de Tarent, pînă au văzut o casă ce ardea, unde s-a băgat pentru a scoate o femeie leșinată. Anonimul a intrat în casă, așa legat cum era, și focul i-a ars legăturile și pe el nu l-a atins.

(Iar o mie de ani mai tîrziu – sau poate peste o mie și ceva de ani –, într-un orășel iberic, un bărbat mic de statură și cu trăsăturile Anonimului s-a băgat în mijlocul flăcărilor spre a salva mai mulți copii. După ce a scos la aer curat șase suflete, a fost arestat și osîndit la moarte pe rug deoarece nimeni nu putea concepe că un om și nu un diavol ar fi putut pătrunde de mai multe ori printre flăcări și fum fără a păți nimic. Spre ușurarea celor ce l-au condamnat, salvatorul fusese totuși om și nu drac, deoarece pe rug a murit la fel ca toți oamenii. Sau poate că necuratul l-a părăsit în ultima clipă…

Peste alte cinci sute de ani, Anonimul a reapărut din nou în tranșeele primului război mondial. De data asta a murit prin plumbi, în urma unei sentințe date de un tribunal militar, care a considerat că un om capabil de a salva pe cineva din spatele liniilor inamice nu poate fi decît un spion.)

Iar însoțitorii Celui Fără De Nume s-au bucurat că Anonimul și-a lepădat, în sfîrșit, legăturile. Toți cei ce-l văzuseră pînă atunci cu ele i-au întrebat ce este cu omul acela și ei nu știau ce să răspundă: orice spuneau nimeni nu-i credea, încît a început să Ie meargă vestea că au răpit un nenorocit mut și cu mințile rătăcite și atît de blajin încît nici nu trebuiau să-l păzească, el mergînd de bunăvoie cu ei. înaintea lor, pretindeau, ca să se disculpe. Oamenii ziceau că sigur că bărbatul acela nu putea fi decît un ascet dintre cei mulți ce colindau lumea. Numai autoritățile n-au fost dispuse să-i creadă întotdeauna și de mai multe ori i-au arestat și i-au bătut și i-au supus la cazne pentru a mărturisi ce-i cu omul pe care-l duceau cu dînșii. în loc să-i disculpe, Anonimul tăcea în continuare și, după ce-l dezlegau soldații, el stătea și privea cum erau interogați cu strășnicie însoțitorii săi și nu făcea nici un gest pentru a le veni în ajutor. Iar peste puțin timp, îl găseau din nou legat, cu și mai multe noduri, încît ziceai că e imposibil ca un om să se imobilizeze singur în felul acela, iar vina cădea iarăși pe cei la care ținea și care sufereau peste măsură din nou.

Anonimul a tăcut un an întreg și, cînd s-a împlinit sorocul pe care și l-a impus, le-a explicat însoțitorilor că vorbele rostite nu sînt decît învelișul imperfect al gîndurilor, iar gîndurile nu reprezintă decît urmările alterate ale unei învățături de secole de apucături vinovate. Vorbele sînt justificări, le-a spus și, în ziua aceea, cînd a vorbit, le-a dat nenumărate pilde despre modul cum încearcă oamenii să-și motiveze cu ajutorul cuvintelor fiecare faptă, oricît de imorală. Oamenii se nasc, mănîncă, ajung adulți, se înmulțesc și mor, i-a învățat în acea unică zi. Și, între timp, săvîrșesc nenumărate păcate față de ei și față de semeni, fiecare zi sporind pomelnicul de greșeli. în loc să sufere pentru acele erori, ei vorbesc fără încetare, găsind justificări și ima- ginînd noi păcate, pe care, de cele mai multe ori, le și îndeplinesc. De atîtea controverse și pălăvrăgeală, nici măcar nu apucă să-și pună problema vinii, darămite să și-o mai și anali- zeze ca să-și făgăduiască de a se îndrepta, dacă nu și de a plăti fiecare greșeală. Și iarăși vorbesc unii cu alții, se întrec în argumente, încearcă să (ne) convingă, fac noi planuri mari și complicate și, în treacăt, mai greșesc din nou. Nici o clipă nu uită să se bată în piept în fața celorlalți cu legitimitatea acțiunilor lor, numai spre a se liniști pe ei înșiși. Iar scrisul este făcut pentru a imortaliza explicațiile găsite.

De multe ori vorbele nici nu reflectă decît obișnuințe ce omoară adevăratele aspirații.

Dar cum să trăim altfel? l-au întrebat însoțitorii.

Retrăgîndu-vă și gîndind. Ferindu-vă să găsiți argumente pentru fiecare păcat. Vorbele au fost făcute ca să distragă atenția. Cu ajutorul lor nu se ajunge niciunde. Gîndiți-vă la Turnul lui Babei.

Oamenii vorbeau și pînă atunci, au îndrăznit ceilalți, doar că de la Turnul lui Babei încoace se folosesc mai multe limbi.

Cine v-a spus că oamenii foloseau cuvîntul cu voce tare și pînă atunci pentru a vorbi unii cu alții? Pentru a-și da ordine și pentru a se linguși?

(Aceasta este una dintre ereziile nominale din pricina cărora au fost apoi afurisiți „anonimii”.)

Și în gînd tot de vorbe ne folosim, insistau ucenicii.

Dar în gînd discuția are loc cu Dumnezeu, acela fiind singurul cuvînt ce trebuie ascultat și nu certurile nesfirșite ori explicațiile unuia sau altuia dintre cei ce au păcătuit. Greșeala este să înțelegi că la început ar fi fost cuvîntul oamenilor. La început a fost cuvîntul Lui și la el trebuie să rămînem. Contopindu-ne cu El, depășim stadiul cuvîntului și al motivațiilor.

Apoi a trasat pe nisip o cruce într-un cerc. „Aceasta este suferința și acesta este trupul. Acesta este sensul și acesta este hotarul pînă unde ne putem întinde. Cercul nu va dispărea decît atunci cînd linia lui va fi asimilată în întregime de cruce”, le-ar fi spus Anonimul și s-ar fi retras din nou în muțenie.

Pe mare, între Brundisium și Apollonia, Al Douăzeci și nouălea a stat tot timpul cu fața îndreptată spre răsărit, nepăsător la ploaie, fără a mai mînca aproape nimic, doar bînd din cînd în cînd puțină apă. Buzele i se mișcau încet și toată lumea îl lăsa cu gîndurile lui, știind că el conversează cu Unicul lui Zeu. Dar drumurile au devenit nesigure din nou și, chiar dacă rar, se mai auzea din cînd în cînd de cîte o corabie atacată de tîlhari. Cînd s-au ivit și lîngă ambarcațiunea lor două nave de pirați și cînd au fost luați și ei ostatici, bandiții n-au reușit nici măcar să-l facă să-și schimbe atitudinea. însoțitorii lui știau că el este conștient de cele ce li se întîmplau, însă le era la fel de limpede că nimeni și nimic nu-l pot scoate din ale lui.

Doar o furtună cumplită, stîrnită ca din senin, l-a făcut să-și părăsească locul și, sculîndu-se în picioare, se adresă în graiul lui mut zeului lui. Stihiile se potoliră și pirații abandonară corabia. Ostaticul acela li se părea prea periculos.

De pe urma acelei întîmplări n-au profitat numai însoțitorii Celui Fără Voce, dar și ceilalți numeroși călători. Pe de o parte, se găseau la bord niște negustori din Orient, avînd mereu timp nelimitat la dispoziție, povestind de dimineața pînă seara și negrăbindu-se deloc să ajungă acasă sau într-un alt loc al pământului. Răbdarea fără de margini a orientalilor părea să-l impresioneze pe Anonim, care își întrerupea uneori veghea din poziția lui specifică și se uita lung la ei cum vorbesc sau stau pur și simplu tolăniți la soare. Pe urmă, mai erau cu ei niște evrei din comunitățile din Roma, dar și din Tarent, Puteoli sau Ostia, veniți la cei din Brundisium pentru a pleca împreună în țara de unde au venit cu o generație în urmă ai lor. Ca de atîtea ori în istorie, ei trăiau iarăși un val centripet, înainte ca vîntul să-i împrăștie din nou în toate direcțiile. Evreii se țineau deoparte, aveau priviri de fiare hăituite și evitau, pe cît puteau, contactele cu ceilalți călători.

S-au mai strîns, apoi, pe corabie cetățeni romani ce fugeau de urgia noului împărat, nemaiașteptînd ordinul de exil sau chiar cel aducător de moarte. Și, în sfîrșit, se mai aflau acolo numeroși filosofi de toate culorile, artiști ambulanți, șarlatani, ghicitori ai viitorului, pungași. „O adevărată arcă a lui Noe“, după cum se exprimă despre această călătorie unul dintre cronicarii ei, Eusebiu din Heracleea. în această lume pestriță, adepții Anonimului se deosebeau de ceilalți printr-o cruce într-un cerc cusute undeva pe haine.

În condiții normale, drumul dintre Brundisium și Apollonia nu dura mult, însă bogăția faptelor descrise de data asta îl apropie de fabuloasa întoarcere a lui Odisseu la Ithaka. Pe itinerar ne apar insule ulterior imposibil de localizat, depozitare ale unor personaje ciudate și ale unei faune fantastice, corabia însăși are capacitatea de a transporta un număr imens de călători, mult peste cifrele uzuale, unii pasageri îmbătrînesc de-a lungul drumului. în lipsa unui teren ferm și a unor repere sigure, timpul își pierde valoarea. Nici unul dintre călători nu are tenacitatea de a număra răsăriturile și apusurile de soare cu scopul de a ține evidența zilelor. De altfel, ar fi fost și greu: cînd furtunile întunecă bolta, ziua și noaptea dispar. Chiar și cei ce au contabilizat, o vreme, timpul trecut în nădejdea de a putea anticipa perioada necesară spre a ajunge la destinație – în nici un caz negustorii orientali! – au obosit în calculele lor. Tabieturile schimbate cu obișnuințe noi fac ca unele ore să se prelingă în nesfirșitul mării, iar altele să se încurce de nenumăratele întîmplări extraordinare ale căror martore devin.

În hățișul de personaje ce populează această odisee evanghelică, figurile cele mai cunoscute sînt Hippolytos Romanus, singurul „antipapă” sanctificat, Tertullian și vechea cunoștință a Celor O Sută, Țipor, probabil un nou urmaș al însoțitorilor pierduți ai Primilor. Exacerbarea episodului călătoriei pe mare îl face pe scrib să presupună că acest fragment masiv al ipoteticei Evanghelii a lui Marcion constituia o parte fie dintr-un original în multe, foarte multe cărți, din care doar copia aceasta s-a păstrat în forma inițială, fie dintr-o versiune apocrifă, în rest distrusă. Mai degrabă ultima impresie primează: izul de roman popular este pregnant, interpolările sînt evidente, de multe ori ajungi să crezi că un librar neglijent a învălmășit mai multe manuscrise. Nu atît lipsa lui lisus de pe corabie surprinde, nici cea a personajelor contemporane lui, în fond este evident că „acțiunea are loc cu două sute de ani mai tîrziu“: chiar dacă în alte fragmente se revine la eroii tradiționali, anecdotica este diferită. Cu totul diferită. Este de înțeles că această lucrare eretică, indiferent de cine ar fi fost concepută, trebuia să dispară.

Și, atunci, întrebarea firească este de ce, dintre atîtea texte sigure, scribul l-a ales tocmai pe acesta? Primul răspuns, cel mai simplu, ar fi acela că în manuscrisul folosit – așa cum este el – a găsit povestitorul vieților Celor O Sută inelul de legătură constituit de mitul vieții Celui de Al Douăzeci și nouălea. (Sau, cel puțin, crede că l-a găsit…) Dar fragmentele din biblioteca mînăstirii de la Ferme zu Chiuso reprezintă și mărturii inedite ale unor mentalități în formare. Din infinitul urmelor de pași ce se suprapun, scribul a trebuit să aleagă. Alegerea exclude obiectivismul și este specifică muritorilor. Iar scribul nu este nici el mai mult decît un om ce nu știe cît îi este îngăduit să mai rămînă pe această lume.

Un fost sclav al unui funcționar roman creștin, un fost sclav condamnat pe vremuri la muncă silnică pentru nereguli financiare și din nou osîndit la muncă forțată în minele din Sardinia a ajuns omul de încredere al episcopului Romei, Zephyrinus. După ce a apucat să stabilească reguli de conduită și să ratifice ierarhii în rîndul celor ce se voiau preoți, la moartea șefului său, devine el însuși episcop sub numele de Calixtus. între el și unul dintre personajele cu care a plecat Anonimul din Italia, Hippolytos, izbucnește o rivalitate cunoscută pînă tîrziu, Hippolytos atacînd sistemele gnostice ale timpului, făcînd deosebirea dintre Tată și Fiu, dar și înăsprind la maximum viața monahală. Discursul său diferă de cel al lui Calixtus, însă și de al celorlalți exegeți și practicanți. Asceza lui este maximă, pericolele descrise nenumărate, dușmanii numiți peste tot. Cele zece cărți despre „Înfrîngerea tuturor ereziilor” devin insuficiente. Mai scrie cinci, apoi încă două, mai tîrziu reia subiectul, sistemati- zîndu-l. Calixtus este mult prea îngăduitor cu sine, spune Hippolytos, și de aceea nu vede nici dușmanul de afară. Polemica teoretică este purtată pe un ton tot mai intolerant și prezumtivul însoțitor al Anonimului nu-i mai recunoaște pe episcopul din Roma, conducîndu-i pe aceia ce i se raliază. Hippolytos devine „antipapă” pe listele tradiționale și îl acuză pe rivalul său că doar datorită trecutului aceluia, trecut în care a manipulat bani și oameni, se mai găsesc numeroși adepți dispuși de a-l urma.

Se pare, totuși, că Hippolytos, după unii exegeți ai anonimis- mului, s-ar fi apropiat de Cel de Al Douăzeci și nouălea abia după moartea lui Calixtus. Pledează pentru aceasta faptul că episcopul Romei a fost primul creștin înmormîntat într-un cimitir exclusiv al religiei sale, iar Hippolytos, marele lui dușman, a introdus o liturghie, care va deveni partea principală a serviciului divin, doar puțin anterioară evenimentului. De altfel, Hippolytos nu va face niciodată o figură abulică, asemenea multora dintre discipolii Celui Fără Voce. EI era mult prea vehement și mult prea implicat în polemică. De unde și obiecția fundamentală a celor ce exclud cu totul apartenența viitorului antipapă la mișcarea Anonimului, considerînd-o o acuză adusă de urmașii oficiali ai lui Calixtus celui mai important opozant al acestuia: era într-adevăr greu de imaginat un personaj din alaiul Celui Fără Voce colindînd în liniște lumea la lumina opaițului și totodată conducînd comunități întregi în schisma cu Calixtus, Pontianus și Urban I.

În focul invectivelor concrete, însă și în cel al disputelor fundamentale, apare un alt personaj, alimentînd ereziile. Un bărbat mut, colindînd în fruntea unui alai de adepți provinciile. (Ciudat este că Anonimul devine eroul principal și nu personajul păstrat de istorie…)

Bărbatul nu vorbea și nu scria nimic. Nu se adresa în nici un fel numeroșilor săi adepți. Singurul lui mod de comunicare era fapta concretă. Unii dintre primii săi însoțitori, obișnuiți să-i anticipeze acțiunile, interpretau, după cum se pricepeau, tot ce făcea. Cîțiva îi popularizau faptele, încercînd să instituie o ierarhie, alții le notau pentru uzul urmașilor¹. Cineva a avut ideea de a duce tablele în Sicilia, lăsîndu-le să plutească pe izvorul Aca- dinei. După vechea tradiție, dacă ar fi fost purtătoare ale unui mesaj fals, înscrisurile s-ar fi scufundat. Textele, după spusele Anonimului, au plutit în continuare. Confirmarea vechilor credințe a venit în sprijinul noilor învățături. Alte argumente proveneau din eresuri uitate. Muțenia Celui Fără Voce permitea fiecărui fapt o interpretare în favoarea celor dorite. Bărbatul din fruntea alaiului pestriț nu propaga explicit nici o învățătură, totul era tălmăcit de alții. El părea că nici nu observă mulțimea de adepți, tot mai numeroasă și tot mai revendicativă, ce-l urma. Astăzi am spune că el n-a fost decît o figură manipulată de interese exterioare voinței lui. Din acest punct de vedere, se poate pune sub semnul întrebării și discursul ținut de Anonim după primul său an de tăcere impusă.

Cîteva incidente mai mici și mai mari provocate de ceata Celui Fără Voce au făcut autoritățile să ia măsuri împotriva lui. A fost de mai multe ori arestat, însă de fiecare dată i s-a dat drumul. Pe vremea împăratului Elagabal, cîțiva protectori apăruți din senin la Roma au dat întregului grup ce-l urma pe Al Douăzeci și nouălea aparența unei comunități adorînd, ca și împăratul, „piatra căzută din cer“ la Emesa. Cercul împărțit de cruce în patru a fost declarat simbolul acelei pietre sfinte. După căderea împăratului, semnul anonimiștilor și-a reluat vechile explicitări neclare și în sînul sectei, născînd polemici și excomunicări (mai ales) printre adepții cei mai fanatici.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.