În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu
Oftînd, Trei Cuțite scoase la iveală și podoabele din bronz. Dacă un bărbat, avînd în casă o asemenea comoară, are sufletul să-și frustreze nevasta de niște biete fleacuri din aramă, atunci respectivul n-are decît să i le ducă înapoi și pe acelea bijutierului. El, Trei Cuțite, nu mai este dator nimănui cu nimic.
Și al treilea set?
Care al treilea?
Păi, cel inițial.
Care?
Cel din aur!
Zdrahonul roși tot. Și fiara de la picioarele lui se trezi și începu să mîrîie amenințător.
Cum? Chiar toate podoabele vrea să le ia fericitul soț de la femeia sa? El, Trei Cuțite, nu este în stare nici măcar să conceapă o asemenea infamie, darămite să-i fie martor și complice. Se sculă și ieși. Cîinele rămase pe loc, părînd că nu se poate decide dacă să-l sfâșie pe ticălos sau să-i arate întregul dispreț întorcîndu-i coada. Spre ușurarea celor de față, dulăul își urmă stăpînul, lăsînd în urmă o tăcere grea. Soțul trebui să-și recunoască pornirile-i avare ce l-au încercat atîta vreme. Pînă la sfârșit, fu iertat și de soție, și de martorii neplăcutei scene. îl plăti
pe aurar și Trei Cuțite putea reveni liniștit în casa frumoasei sale iubite de o vară ori de cîte ori îl mai mînau pașii prin Hispalis.
Oamenii erau mulțumiți și-l admirau pentru mărinimia cu care a trecut peste incident.
Al Treizecilea își întrerupse brusc plăcutele vizite în casa preafrumoasei inimii sale. Motivul n-a depins de el. Intr-o noapte, întorcîndu-se imprudent din oraș spre hanul unde trăsese, fusese prins de tîlhari de drumul mare. Era întuneric și el băuse cam mult, totul se petrecuse fulgerător, aproape că nici nu sesizase ce i se întîmplă. Doar în zori, cînd se luminase și îi mai trecură aburii beției, rămase uimit cum de-l putură răpi niște hoți atît de mărunți. Aproape că îi venea să rîdă cînd vedea cum foiesc preocupați micuții în jurul lui. Hotărî să aștepte liniștit primul prilej pentru a se elibera, fiind convins că acea ocazie nu poate întîrzia mai mult de cîteva ore. Doar că Trei Cuțite n-avea de unde să știe că nu mai avea nici măcar puținele ceasuri necesare la dispoziție. încă în cursul aceleiași dimineți, bandiții fură interceptați de o patrulă militară și omorîți pînă la unul.
– Niște pitici ca ăștia nu trebuiau să se prindă în jocuri de oameni mari, rîse Al Treizecilea, doar că soldații nu-l eliberară. Ofițerul lor crezu că-l recunoaște în Trei Cuțite pe un celebru bandit ce bîntuia de mai multe luni prin regiune.
– Ăla avea, parcă, părul ceva mai lung și barba roșie, își dădu cu părerea un soldat, însă înălțimea neobișnuită a prinsului îi îndepărtă orice dubiu.
Cu acel prilej, putu constata și Al Treizecilea că în imperiu, în afara augustului Maximin și a lui însuși, mai hălăduia cel puțin un ins periculos mai înalt decît cei mai înalți oameni obișnuiți. Lumea romană părea într-adevăr nesfîrșită: ca și acum, și atunci nici o excepție nu era singulară.
Cîinele ce-l însoțea pe suspect îi aminti cuiva de zeul Hermes care, să nu uităm, n-a fost numai mesagerul zeilor, ci și patronul hoților. Totul părea să fie împotriva prizonierului. Și încă un argument: asemănarea cu banditul – admițînd că ar fi vorba de două persoane diferite – nu poate fi întîmplă- toare. Unii psihognomi, a consemnat-o încă Aristotei, au dovedit că particularități fizice analoage trădează și apropieri psihice pe măsură. Ofițerul ce-l „recunoscuse11 avea preocupări în domeniu. Pentru Trei Cuțite, ghinioanele veniră în haită.
Dacă n-ar fi fost nici o problemă să scape de bandiții cei mici de statură – atît de tonți încît uitaseră să-l și percheziționeze și-l lăsaseră cu vestitele-i cuțite la el de sub paza soldaților era mult mai greu de fugit. Treceau tocmai pe lîngă un cimitir și lui Trei Cuțite i se făcu brusc rău și căzu pe jos, cît era de lung. Oștenii îi ascultară inima, îl stropiră cu apă, îi înțepară pielea cu vîrful sulițelor. Zdrahonul li se păru mort, mort cu adevărat. Dacă tot se găseau alături de o necropolă, săpară o groapă, aruncară ceea ce considerau a fi un cadavru în ea, o acoperiră la loc cu pămînt, mai stătură cîteva clipe și plecară mai departe. Orthos, infernalul cîine bicefal, omorît de Heracle, apăru de după un tufiș și începu să scurme cu ghearele mormîntul.
– Dulăul ăsta o să-l petreacă pînă în imperiul morții, mai comentară soldații, grăbindu-se să se îndepărteze, părîndu-li-se că într-adevăr patrupedul acela monstruos are două capete.
Trei Cuțite învățase de la un gimnosophist din trupa de artiști unde lucrase o vreme să-și oprească pentru cîteva minute funcțiile vitale. Acela făcuse demonstrații excepționale, lăsînd să fie închis într-o ladă și îngropat la cinci picioare sub pămînt. ÎI scoteau abia după o zi și el revenea normal la viață. Trei Cuțite n-a ajuns la o asemenea performanță, însă se distrase și altădată, înspăimîntîndu-și camarazii de beții, făcîn- du-se că moare, oprindu-și zvîcnetul inimii și alungîndu-și toată culoarea din corp. Bineînțeles, farsa dura doar cîteva secunde, însă avea întotdeauna un efect puternic.
– Cerberul nu mai are răbdare, mai adăugă un soldat, întor- cînd capul și înfiorîndu-se, văzînd animalul negru scurmînd pămîntul abia aruncat la loc.
Cu ajutorul cîinelui și ai uriașei sale forțe, Trei Cuțite ieși din mormînt.
Dacă tot s-a mai născut o dată și dacă evenimentul s-a petrecut într-o necropolă, Al Treizecilea se apucă să cerceteze și alte morminte. Se găsea intr-un cimitir al unor oameni bogați și o dată cu defuncții mai erau înhumate și numeroase bijuterii, cîteodată și alte obiecte de valoare. Meseria de hoț de morminte, oricît de infamantă încă de la începuturile lumii, se dovedea mult mai rentabilă decît se credea, își spuse Trei Cuțite, convins că doar prejudecățile inoculate de veacuri îl făceau să fie scutit de o concurență cît de cît serioasă.
Trăi mai multe luni de pe urma scotocirii printre leșuri și nu trebui să aibă grijă decît să schimbe mereu provinciile, întrucît locurile profanate îl urmăreau cu blestemul supraviețuitorilor și ar Fi fost lipsit de înțelepciune să riște să fie recunoscută măcar și o singură piesă jefuită dintr-un lăcaș de veci. Oamenii s-ar fi întărit și cu furia zeilor și atîta ură aliată l-ar fi zdrobit oriunde ca pe cel din urmă șobolan. De aceea își punea prăzile în săculețe diferite și avea prudența de a nu scoate la iveală sub nici un motiv nimic din ceea ce provenea dintr-o regiune apropiată de locul unde se găsea. De obicei, vindea totul la negustorii cei mai dubioși, care, doar prin faptul că s-a demis să stea de vorbă cu ei, își dădeau seama că marfa ce le era oferită nu avea o obîrșie cinstită. Totuși, chiar prezentînd prada mult sub prețul ei real, Trei Cuțite putu să-și permită chefuri prelungi.
0 dată îi dărui unei femei un colier și, beat fiind, îi spuse că podoaba stătea pe ea la fel de bine ca pe hoitul de pe care a luat-o. Femeia, o prostituată dintr-un han de pe lîngă Brundisium, ordinară și avidă după bani, intui întregul adevăr și aruncă, pentru prima oară în viața ei, un lucru de preț. Era atît de îngrozită încît se trezi și Trei Cuțite din beție, luă bijuteria și plecă fără să spună nici un cuvînt. însă aversiunea femeii i se transmisese.
Noaptea următoare, într-unul dintre primele cimitire creștine – unde, oricum, nu prea merita să-și exercite lugubra pro- fesie – hotărî să se apuce de o altă treabă, de orice numai să nu mai deschidă rănile infernului răscolind printre morți.
Dimineața îl găsi încă în cimitir. Sosind o înmormîntare, se angajă – într-o penitență doar de el știută – drept gropar. Așa se făcu, apoi, că se stabili la Brundisium și își exercită cu umilință modesta slujbă.
Un gropar află multe, el intră în contact nu numai cu morții, dar în primul rînd cu nenumărații supraviețuitori, cu rudele din oraș, însă și cu cele sosite din împrejurimi. Aceștia, la rîndul lor, mai călătoreau și cu alți oameni, mai aflau una și alta. Cimitirul este un loc ce predispune spre marile întrebări, însă și spre bîrfă măruntă, în liniștea lui gurile se deschid mai ușor.
De cînd trăia în umilință, și divinitatea se milostivi de Trei Cuțite. Acum nu mai trebuia să se ascundă de nimeni: banditul cu care semănase atît de mult, dar care avusese, parcă, părul mai lung și barba mai roșie, fusese prins și executat. De spectrul acela nu trebuia să-i mai fie frică. Celălalt bandit, cel și mai înalt, Maximin Tracul, fusese înlăturat și ucis. Nici de el nu trebuia să se mai teamă.
Într-o zi, întîlni la o înmormîntare și o parte dintre adepții Anonimului, adică ai tatălui său. Despre Al Douăzeci și nouălea nu mai știau nici ucenicii lui nimic precis. Au aflat și ei, șopteau ironic oamenii aceia ciudați, despre faptul că Maximin Tracul l-ar fi ucis, însă Cel Fără Voce a fost omorît de atîtea ori și a reapărut iarăși și iarăși, încît acei ce au scăpat din fostul lui cortegiu erau încredințați că-l vor reîntîlni cît de curînd. De aici ironia din glasul lor, de aici suficiența lor nepăsătoare.
– Iată, spuneau ei, fostul împărat, ucigașul și fiara, a fost izgonit în iad și acum, în locul lui, stăpînește un suveran tolerant, ba chiar adept al Adevăratei învățături, Filip Arabul. Ce semne mai clare să aștepte de la Anonim în legătură cu izbînda veșnică a binelui? Maximin Tracul fusese diavolul în persoană: un muritor obișnuit nu s-ar fi putut întinde într-un trup atît de uriaș. După ce i-a învins pe germani, ticălosul acela puse să fie pictate scene din războaiele cîștigate și porunci ca tablourile să
fie afișate înaintea sălii de consiliu a senatului. în loc să-i fie rușine de statura sa, necuratul avu grijă să fie înfățișat și mai monstruos de înalt în comparație cu celelalte personaje. Și, cu toate astea, după ce fu înlăturat nemernicul, fură distruse și tablourile. La ce i-au slujit toate? Anonimul, chiar dacă s-a lepădat și de nume, mai trăiește în sufletul ucenicilor lui.
Trecuseră într-adevăr anii. Trei Cuțite se mai potolise, se căsătorise și își vedea de slujba de gropar. Din cînd în cînd se mai îmbăta, însă nu mai avea treabă cu nimeni. Ulterior i se păruse și această perioadă asemenea celei din deșert: un somn adine, adunător de noi puteri, elanul pentru alte zile nebune.
Sfirșitul episodului de la Brundisium fu cauzat de apariția unei femei sosite din Iberia. Femeia pretindea că-l căuta, împreună cu pruncul lor, de mulți, foarte mulți ani și mai susținea că-i era soție. Umilul gropar se pomeni în postura de bigam. Legea – părînd să-l fi uitat o dată cu moartea împăratului Maximin – se apleca din nou amenințătoare spre el. Dar evenimentul avu darul de a-l trezi pe vechiul personaj. Reapăru pînă și sumbrul său dulău negru, de unde ani de zile nu mai auzise nimeni nimic de el.
Prima reacție a lui Trei Cuțite fu să-și părăsească ambele soții. El și așa nu mai era de mult îndrăgostit de o muritoare, doar că nu îndrăznise să o mărturisească pînă acum public. El era îndrăgostit de… lună. în vremurile uitate, cînd rătăcise noaptea prin cimitire, stătuse ore în șir de vorbă cu regina nopții și nicicînd nu-i fusese mai greu decît atunci cînd ea-l evita, se ascundea după nori și nu venea la întîlnire. El era îndrăgostit de lună, declară Trei Cuțite peste tot și cele două soții sau cele nouă soții n-au decît să-și caute pe un altul. Inima sa nu-i mai aparține decît Selenei. Drept urmare, era văzut nopțile stînd pe acoperișuri și privind țintă luna, murmurînd vorbe de dragoste cînd o vedea, înjurînd cumplit cînd se înnoura.
Toată lumea era încredințată că groparul acela uriaș și cumsecade s-a scrîntit. Cele două neveste încheiară un armistițiu între ele, considerînd că primul lucru pe care-l aveau de făcut era să-l răpească pe Trei Cuțite lunii. (Pînă la urmă, femeile au rămas împreună și Cel de Al Treizeci și unulea a fost crescut cu egală dragoste de amîndouă.)
– De un singur lucru îmi pare rău, ofta Trei Cuțite, mai ales după ce se îmbăta. Doamna Nopții este desăvîrșită, însă nu știu cum să-i fac un plod.
Uriașul gropar se scrîntise atît de tare, încît veneau oamenii din jur să-l vadă și să se minuneze. într-o zi trecură pe acolo și niște saltimbanci. Văzînd de cît succes se bucură îndrăgostitul de lună în fața oamenilor, adunați buluc să-i asculte neroziile, șeful trupei îi propuse să li se asocieze. Nerodul va povesti despre amorul lui nemaipomenit, iar ei își vor continua numerele obișnuite. Trupa aceasta îi aminti blîndului gropar de tinerețea sa, cînd aruncase cu cuțitele la țintă, acompaniat de aclamațiile a sute de oameni. Se declară de acord să-i întovărășească pe artiști, însă acestora le era frică de marele dulău negru. Unde mai pui că fiara ar fi alungat și spectatorii. însă groparul nu era îndrăgostit numai de lună, el nu era de acord să se despartă nici de cîinele său. „Eu voi face pe măscăriciul, hotărî el, iar animalul va deveni, pe rînd, orice fiară exotică voi dori.”
Așa că, plecînd din Brundisium, Trei Cuțite începu să uite de dragostea lui pentru lună și să se dedice tot mai mult unor numere ciudate, pe cît de înfricoșătoare, pe atît de caraghioase. Dulăul era într-adevăr cumplit și putea vîrî spaima în orice spectator. Ridicat pe picioarele din spate, el era mai înalt chiar decît namila lui de stăpîn. Ochii injectați și mîrîitul amenințător îl puteau băga în sperieți și pe soldatul cel mai curajos. însă Al Treizecilea i se arunca printre picioare, îl gîdila pe burtă, îl înfuria și-l punea să se tîrască asemenea ultimei potăi. Pe urmă, se făcea că se sperie de cumplitul animal și începea să fugă, să se ascundă după un scăunel, el, care nu se putea face nevăzut niciunde din pricina staturii uriașe, se ruga de cîine, apoi stabilea tot felul de înțelegeri neroade cu el. Privită de la o distanță convenabilă, joaca omului cu fiara plăcea.
Într-o zi, cineva a remarcat că, în fond, chiar dacă și bărbatul și dulăul erau atît de înalți, nu era nimic deosebit în ceea ce făceau. Trei Cuțite începu să explice, față de toată lumea, că animalul acela nu este mai cîine decît oricare dintre spectatori. Apoi își asmuți lighioana asupra celui ce se arătase nemulțumit și, sub amenințarea fiarei, care-l asculta orbește, îl obligă pe nefericit să se pună în patru labe față de toate cunoștințele lui și să joace rolul unui cățel.
– De azi înainte, numărul meu va fi completat și cu acest personaj, decretă Trei Cuțite și, într-adevăr, timp de cîteva săp- tămîni, nefericitul nou membru al trupei se văzu obligat să cutreiere satele făcînd pe cîinele, alături de tiranicul lui coleg, celebrul dulău negru al lui Trei Cuțite. Omul trebuia să se în- vîrtă în patru labe prin praf, să latre, să mîrîie și să muște. Poate că s-ar fi transformat efectiv în cîine, mai ales că Al Treizecilea îl ura sincer și-l obliga să se plimbe în patru labe și în afara spectacolelor, să doarmă sub mesele cîrciumilor și să latre în loc să vorbească.
Însă… După plecarea din Brundisium, uitînd de Doamna Nopții, Trei Cuțite se dedică tot mai mult vinului. în curînd, nu mai fu capabil să-și susțină numerele, fiind mereu prea beat pentru a mai putea regiza o scenetă cît de cît coerentă. După o carieră de doar o lună, îi dădu drumul omului-cîine să se întoarcă la familia lui, iar el rămase împreună cu dulăul într-un bîlci, unde se apucă să cioplească în lemn tot felul de obiecte de uz casnic sau artizanal. Cuțitele făceau acum alte minuni în mîinile sale și un cîrciumar isteț, remarcîndu-l pe uriașul bețiv, îl luă la el și, în schimbul obiectelor confecționate, îi dădu omului de băut, iar animalului oase de ros.
După somnul anilor petrecuți în calitate de gropar, Trei Cuțite nu se putea încă trezi de tot. Era un bărbat în toată firea, strălucind de sănătate, abia așteptînd să se apuce de treabă, însă nefiind încă în stare a se hotărî să părăsească așternutul. Dormită, astfel, îndelung, în sala mare a hanului, mereu în același colț – zi sau noapte –, mereu cioplind nebăgat în seamă veșnicele sandale, ciubăre sau animale de lemn, tot timpul cu ulcica plină alături, nevorbind cu nimeni, bînd și lucrînd. Nimeni nu l-a văzut vreodată dormind, nimeni nu l-a văzut sculîndu-se de la locul lui. încetul cu încetul, devenise o mobilă mișcătoare, emblema localului. Cît dură perioada aceasta? Un anotimp? Un an? Obișnuiții cîrciumii se învățară cu el, de parcă s-ar fi aflat acolo de o viață. El însuși ar fi fost ultimul om apt de a spune de cînd ducea acel trai.
Din nou, de trezit îl trezi, în sfîrșit, o femeie. De la o vreme, cele două soții l-au găsit în locul unde își trecea zilele și nopțile, cioplind lemne și bînd vin prost. Ele trăseseră la han, dormeau într-o sală comună, iar ziua ședeau la o masă și-l priveau cu nemărginită tristețe, în timp ce copilul, de vreo opt anișori, se juca printre mușterii. La început, cele două femei ar fi vrut să se angajeze la cîrciumar, însă fie că el n-a avut nevoie de ele, fie că n-au mai dorit dînsele să lucreze, vreo două săptămîni n-au făcut altceva decît să stea la aceeași masă, să-și privească soțul și să ofteze. Trei Cuțite nici nu le băga în seamă, își cioplea lemnele, își bea vinul și, într-o stare de beție continuă, nu-și ridica privirea în jur.
O lume fantastică și magică. Personaje de poveste, puternice, cu istorii incredibile.