Oul de Aur (33)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz– Cei o sută, Ecce Homo. Acesta este cel de-al treilea volum, din cele 11 ale ciclului CEI O SUTĂ, și a apărut la Editura ALLFA, în 1998. Prefață de Dan-Silviu Boerescu

Împăratul se stinse și nefericitul său supus își aștepta de asemenea moartea. însă primele semne ale bolii întîrziau. Ce să facă? Poate mai avea o zi de viață, poate mai avea o săptă- mînă. Termenul prezicătorilor se apropia oricum de soroc. Prin mintea ce-i lucra cu repeziciune îi trecu o idee: să forțeze destinul pînă la capăt. Claudius a murit, se spunea că și-a desemnat urmașul, dar cîți auguști nu și-au justificat tronul prin mai mult sau mai puțin reale asemenea numiri de către predecesori muribunzi? Iar martorii pe care se bazau… Ce să mai vorbim? Caius II a fost mai tot timpul ultimelor zile pe lîngă defunctul Claudius și n-a auzit nici un cuvînt despre succesiune.. Gîndul nebunesc ce-i dădea tîrcoale era să aranjeze cumva să îmbrace purpura imperială o lună, o săptămînă, o zi, atît cît mai avea de trăit…

Numai că nimeni nu l-a învățat pe bietul fiu al lui Trei Cuțite intrigile necesare spre a putea dobîndi puterea măruntă, darămite taina de a face saltul spre cel mai înalt pisc al gloriei umane. Cui să-i ceară tronul? Pe cine să convingă? El, săr-

mânui, așteptîndu-și moartea, calcula avantajele unei faime defuncte; dar visele acestea nici măcar nu îndrăznea să le spună cu voce tare în prezența celui mai fidel sclav, cum să le strige cu toată puterea pentru a fi auzit de mulțimea care să-i ofere într-un glas purpura? Iar el suferea că oamenii nici măcar nu bănuiau că lui trebuiau să-i adreseze ovațiile.

Nici moartea nu-l căuta și nici împărat nu voia să-l facă nimeni… A doua campanie a lui Caius II se termină jalnic. Disponibilitățile sale eroice nelimitate se dovediră lipsite de obiect.

Întrucît prorocirile nu-l atinseseră nici de data asta, Caius II găsi pînă la urmă o nouă explicație, e drept, puțin complicată, potrivită firii sale speculative: cînd vorbim despre Moarte, nu ne gîndim explicit la ea, ci la oamenii care sînt în situația de a deceda. Poate că prevestirile l-au desemnat pe el ca trimis al Morții, nu ca destinatar al ei. în urmă cu doi ani murise Gallie- nus, acum Claudius, dar și învățatul Plotin, alternativa spre care-și îndreptase Al Treizeci și unulea intențiile înainte de a se decide pentru o glorie cîștigată pe cîmpul de luptă. Poate că el, fiul lui Trei Cuțite, nu era decît anticiparea Morții în sensul de executant, poate că prevestirile îl învesteau cu rolul Morții înseși. (în loc de purpura imperială, hlamida Morții, o putere ce începea să dobîndească din nou în multe religii o formă antropomorfă…)

Caius II nu era omul apt de a ține în el prea multă vreme un gînd. Cînd îi aflară noua teorie, Olimpia și Sapho zîmbiră fără convingere: „cîteva luni“ au îngăduit ghicitorii (toți într-un glas!). Cît reprezintă cîteva luni? Un anotimp? Un an? Un an și jumătate? Sorocul n-a trecut încă…

Al Treizeci și unulea nu s-a liniștit în legătură cu viitorul său imediat și concluzia adoptată în privința secretelor mantice nu l-a făcut cu nimic mai fericit. Chiar dimpotrivă. Acum nu-i mai garanta nimeni că mai avea de trăit cel puțin o perioadă limitată și nesiguranța zilei de mîine, proprie fiecărui muritor, îi alimenta iarăși vechile spaime existențiale. Pe de altă parte, scăpat de o obsesie, își aminti cît de nedrept e făcută lumea și suferea cumplit că el, deși ar fi fost dispus să plătească totul, n-a găsit nici măcar posibilitatea de a-și face publică dorința de a cuceri tronul. Dacă ar fi vorbit cuiva despre aceasta acolo, lingă Sirmium, oamenii s-ar fi uitat la el ca la un nebun sau l-ar fi izgonit din tabără în hohote de ris. Unde era dreptatea?

Și timpul trecea. „Cocoloșeala universală” se întrona din nou pînă în cele mai ascunse unghere ale casei. Deoarece nici după un an și jumătate nu s-a întîmplat nimic grav în legătură cu fiul lor, Sapho și Olimpia au mers pentru a treia oară la prezicători. S-au dus din nou singure, fiecare la un alt specialist, au aflat ceea ce n-ar fi vrut să afle niciodată și au mai consultat pe cineva și încă pe cineva. Au fost la de două ori trei dintre cei mai vestiți manticieni. De data asta fiecare le-a spus că Al Treizeci și unulea mai avea puțin de trăit. Nu ani, nu luni, ci zile. Erau, săracele, atît de răvășite încît, oricît s-au străduit să nu spună nimic, peste doar cîteva ore i-au împărtășit cumplita veste și celui mai iubit om, celui în cauză.

Reacția lui Caius II a fost paradoxală. Degeaba afirma cu tărie că, din păcate, soarta a vrut să-l învestească iarăși cu sumbrele atribute ale Morții, ceea ce-l făcea să devină un personaj cumplit pentru cel de care-și va lega speranțele, degeaba se sugestiona că prima oară l-a omorît pe Gallienus, a doua oară și-a îndeplinit misiunea în legătură cu Claudius, acum urmînd Aurelianus, sentimentul că prezicerea se referea totuși la el, ca subiect al Morții și nu ca personificare a ei, l-a dus într-o stare foarte greu de priceput de toți cei din jur. Caius II nu mai era nici înspăimîntat ca la prima alarmă, nici surescitat ca a doua oară, ci… pur și simplu fericit. Prima dată avusese impresia că tot viitorul îi era furat din pricina puținilor ani ce-i mai erau oferiți, apoi a fost grăbit din cale-afară spre a umple cu maximum de folos cele cîteva luni. Acum părea perfect echilibrat, ziceai că niște zile i se păreau un dar suficient pentru o asemenea veșnicie. Rudelor uluite le explică, firesc și pe tonul cel mai liniștit cu putință, că abia acum se simte cu adevărat liber. Putea să fi murit după prima prorocire, putea să fi murit după cea de a doua prorocire, putea să fi munt de acum și după cea de a treia prorocire. Tot ce i se mai întîmpla era un cadou al Cerului, iar el era recunoscător pentru darul în sine. Nu-i mai trebuia nimic în plus…

Al Treizeci și unulea nu mai avea spaime existențiale.

Cu puțin timp în urmă și-ar fi smuls părul de ciudă că a stat la Roma în vreme ce împăratul Aurelian era angajat pe atîtea fronturi în luptele cu barbarii. Caius II a pierdut, astfel, nu un prilej de a cîștiga mereu amînata glorie militară și recunoștință a poporului, ci nenumărate bătălii care toate ar fi putut să-i ofere cu prisosință nemurirea. Dar… ceea ce pînă la aflarea sentinței din urmă îl interesase peste măsură îi devenise mai nou total indiferent. Capitala întreagă vorbea, de pildă, despre strălucita izbîndă a lui Aurelian de la liziera Pădurii Herceniene, nesfîrșitul codru din sudul Germaniei, iar dușmanii învinși și prăzile luate întreceau, în exagerările zilei, pînă și cele mai mari isprăvi ale timpurilor eroice. Doar pe fiul lui Trei Cuțite lucrurile astea îl lăsau cu totul rece. Nu pentru că ar fi căutat un alt prilej de remarcare plecă el în urmărirea împăratului, ci tocmai spre a scăpa de veșnicele discuții în legătură cu nesfîrșitele succese.

Și era firesc să fie așa: Al Treizeci și unulea nu mai nădăjduia să ajungă pe un cîmp de luptă, pentru el orice eveniment era prea departe, „cîteva zile”, e drept, pot însuma și mulți ani întrucît și deceniile sînt tot suma unor biete zile, însă el nu mai spera la o amînare de durată a împlinirii destinului. Fie că va fi purtătorul sorții următorului împărat, după Gallienus și Claudius, fie că, de data asta, mesajul îl va atinge chiar pe el, sorocul trebuia să vină. Cînd ajunsese în Dacia Aureliană, observase că nu schimbase nici subiectul discuțiilor din capitală, nici atmosfera părăsită cu atîta ușurință. Nu făcuse decît să înlocuiască o viață comodă cu un trai de tabără. Urcă mai în nord, traversă Istrul și intră în provincia proaspăt părăsită. Nu găsi aici nici o schimbare față de teritoriile din interiorul țării. Plecă mai departe și așteptă un semn de la zei în regatul vandalilor dintre Marisia și Grissia. Nu era nici aici singur. Era un roman, era un străin, chiar dacă de soi, dar de romani era plină țara. Trecu de mai multe ori pe lîngă moarte și reveni în imperiu nu pentru că i-ar fi fost frică de sfîrșit, ci fiindcă era încredințat că misiunea sa era pe lîngă împărat: pentru a-l ucide prin prezența sa ori pentru a muri el însuși.

Starea aceasta îl făcu să nu regrete nici măcar comoditatea pierdută. Acasă sau pe drumuri, dormind în hanuri prăpădite sau sub cerul liber, nimic nu se schimbă: o floare este la fel de frumoasă și în Moesia și în Campania, cerul reușește să picteze imagini dramatice indiferent de unde-l privești. Oboseala însăși poate fi o binecuvîntare. Totul este în funcție de cum te simți pregătit să primești orice eveniment, orice contact cu o ființă sau cu un lucru. Poate că toate nici nu există în afara noastră, poate că ele nu sînt decît reflectarea propriei noastre disponibilități. Dacă ar fi altfel, n-ar dispărea și lumea o dată cu propria noastră moarte?

Cu cîtăva vreme în urmă, l-ar fi deranjat cumplit că trebuia să meargă să-l întîlnească pe un împărat viteaz dar incult, tră- dîndu-și fără încetare originea umilă și total insensibil Ia subtilitățile spiritului. Acum atmosfera cazonă nu-l mai putea nici intimida, nici stingheri. Lumea este în noi, nimic nu vine de afară: nici senzațiile, nici scurgerea timpului, nici adevărul.

Caius II cutreiera fără teamă și fără speranțe: Caius II nu mai avea prejudecăți. Spre deosebire de un strămoș neștiut, el nu-și impuse să uite totul, în cazul lui valorile tradiționale își pierduseră brusc semnificația. Dar totul era interior, pînă și schimbarea. Întîlnindu-l, oamenii n-aveau totuși impresia că s-ar afla în fața unui ascet sau a unui filosof. Bărbatul cu trăsături încă tinere era politicos și reținut. Din cauza neimplicării sale evidente în ceea ce i se spunea, lumea îl taxa ca pe un îngîmfat, considerîndu-l drept unul dintre numeroșii patricieni blazați, omorîndu-și plictisul aiurea. Doar cei ce aveau răbdarea necesară să-l observe mai multă vreme, doar aceia constatau uimiți că tînărul nobil roman nu dădea în nici o ocazie semne de nerăbdare, că nu părea deranjat de nici una dintre numeroasele mizerii apte de a irita pe cineva obișnuit cu o anume viață. Masca îi era imperturbabilă, bunăvoința de asemenea.

Moartea tatălui său se lega de o regină, de „regina goților”, poate și viața lui e în relații cu o regină, regina Orientului.

Palmira. în Palmira, despre care nu știuse pînă atunci decît că este „o cetate caravanieră” unde o regină rebelă instaurase un regim cu pretenții de fast oriental, tînărul patrician roman admiră colonada Templului Soarelui, care i se păru mai mult egipteană decît elină. Iar în timp ce localnicii îl priveau cu ură, socotindu-l o iscoadă a lui Aurelian, Caius II era mulțumit de fiecare clipă nou trăită. Și nu numai! Chiar și în ziua cînd un ofițer al Zenobiei îl arestă, straniul personaj, neschițînd nici un gest de surprindere sau de supărare, reveni firesc în trecut și regăsi amintirile de o nuanță nouă, le trăia iarăși cu nesaț și, dacă ar fi fost nevoie, le-ar mai fi degustat cu aceeași incitare.

Nu rămăsese arestat decît vreo cîteva zile, cîteva minute în orarul lui, care reducea, după ultima prorocire, totul la o zi. Apoi fu lăsat din nou să cutreiere cetatea, vechiul Tadmor construit încă de regele Solomon ca antrepozit între Tyr și Babylon. Palmira și Tadmor, prezent și trecut, Al Treizeci și unulea le simțea în egală măsură. Și ceea ce-l incita cel mai mult era intuiția că, asemenea lui, cetatea trăia din cele două timpuri, excluzînd orice viitor. Nu, nu era adevărat că, la fel ca un strămoș neștiut, Caius II ar fi anulat amintirile: ceea ce ar fi putut să mai urmeze nu mai exista pentru el. Și nici pentru Palmira…

Al Treizeci și unulea venise la reședința Zenobiei, soția lui Odenathus și învingătoarea Marelui Rege, fiind convins că acolo îl va întîlni pe împărat și că acolo se va îndeplini și noua prorocire. După Gallienus și Claudius, acum va urma Aurelian, gîndea Caius II, purtătorul morții. Și, întrucît sorocul era de data asta atît de scurt, sosi pe un dromader, fiindcă acesta poate străbate într-o zi o parte din deșert pentru care unui cal îi trebuie de opt sau chiar de zece ori mai mult răgaz. Se grăbise, însă Aurelian nu mai apărea. împăratul venea în ritmul său, nici un soroc nu-l mîna din urmă. El se opri la Tyana și la Emesa și se apropia în marșul obișnuit al tuturor campaniilor sale. „Ziua“ lui Caius II se scurgea spre amurg și el o simțea prea bine. Cu atît mai recunoscător îi era fiecărei secunde ce-i mai era dăruită. Zenobia îl chemă în mai multe audiențe: îi era dor să vorbească în latină cu un proprietar al acelei limbi. Al Treizeci și unulea îi plăcu: era echilibrat, rece, politicos și cult. Se dovedea în stare să-i răspundă în greacă și vorbea puțin și egipteana. Nu părea să simtă o deosebire esențială între căldura înăbușitoare de afară și răcoarea palatului.

– Cum faci? îl întrebă regina. El se mulțumea, ca răspuns la atîtea întrebări, cu același zîmbet subțire.

Într altă zi plecară împreună pe malul mării. Zenobiei i se făcu sete, dar sclavele nu mai aveau apă. Caius II asista impasibil la pedepsirea slujitoarelor indolente.

– Ție nu ți-e sete?

Caius II îi răspunse în egipteana lui aproximativă și regina interpretă aceasta ca o concesie din partea romanului: ceea ce spunea nu trebuia înțeles de ceilalți și nici măcar de ea în întregime. Ea, printre altele și regină a Egiptului, vorbea prea bine limba faraonilor spre a putea pricepe expresiile stîlcite ale argoului folosit de Al Treizeci și unulea. Cuvintele își păstrau o parte din taină.

– Eu pot să-mi astîmpăi setea din trecut.

– Dar nu trăiești numai din amintiri! Am apucat să te cunosc prea bine și în prezent…

– Prezentul îmi asigură rezerve, fiindcă eu știu… Și aici bărbatul folosi un cuvînt pe care ea nu-l pricepu. îi puse întrebări și el repetă același cuvînt de neînțeles.

Apoi sosi zvonul că Aurelian ar fi fost rănit de o săgeată. Caius II își imagina că prorocirea era pe punctul de a se înfăptui și, fără a cere permisiunea și fără a-și lua rămas bun, plecă înapoi spre Roma. Acum nu mai simțea graba, dar și calmul i se destrăma.

Întregul drum așteptase cu tot mai mare neliniște să-l ajungă din urmă vestea morții împăratului. însă împăratul nu numai că trăia, dar, metodic și eficace ca întotdeauna, obținea noi izbînzi.

Probabil că ar fi trebuit să rămînă totuși în Asia, își reproșa tot mai amarnic Al Treizeci și unulea. Probabil că ar fi trebuit să se apropie de împărat, să-i stea în preajmă, sâ-i transmită mesajul.

Aurelian nu numai că nu muri în deșert, dar învinsese, ca de fiecare dată. O singură clipă mai nădăjdui Caius II că ar fi și pe mai departe transmițătorul morții și nu cel condamnat: augustul își sărbători triumful și Zenobia îl urma în spatele carului. Femeia era la fel de frumoasă ca în Orient și cel puțin la fel de elegantă. Pînă și lanțurile grele pe care le purta la mîini și la picioare erau din aur curat și, se spunea, ea și le-ar fi pregătit din timp. (Oricum, pragmaticul Aurelian nu putea fi bănuit că ar fi avut o asemenea idee…) Roma era încîntată de spectacol și, ajunși în for, oamenii cerură desăvîrșirea triumfului: execuția frumoasei captive. Se cerea o moarte lentă și rafinată: după-amiaza și noaptea erau lungi. Dar „strănepoata Cleopatrei”, cea mai elegantă prizonieră a tuturor timpurilor, cedă brusc, își schimonosi fața și-și trădă toți apropiații. Prețul i se păru suficient împăratului: muriră generali și demnitari. Zenobia fu cruțată.

„Totuși a murit un rege“, încercă să se liniștească seara tîrziu Caius II, retras în dormitor, dar neputînd sta culcat. „Palmira și-a pierdut ultimul suveran, iar stăpînirea ei a încetat”, încerca el zadarnic să se sugestioneze.

Alături, în vestibul, Sapho și Olimpia îl boceau. Prima oară prorocul vorbise de ani, apoi de cîteva luni, acum de cîteva zile. Venise noaptea.

Caius II se întreba dacă a fost cu adevărat în acea unică zi în cele două Dacii și, la răsărit, pînă în Asia, dacă a încălecat un dromader suficient de rapid spre a străbate deșertul pînă la asfințit, dacă un imperiu întreg și o splendoare orientală au putut să se prăbușească atît de repede. Iar el mai trăia. încă. Darul ce i s-a oferit era fabulos.

Stătea în mijlocul dormitorului și nu se putea culca. Sapho și Olimpia, care amîndouă pretindeau că-i erau mame, reușiseră să adune și restul glasurilor casei în jalea lor. „în loc să mă lase să mă bucur de fiecare clipă, întrucît fiecare ciipă este un dar, în loc să se bucure și ei…“

Al Treizeci și unulea își astupă urechile, însă bocetul era prea puternic. Pînă la urmă nu mai rezistă și ieși în vestibul. Toată casa se găsea adunată acolo și-l jelea.

– Nu vedeți că sînt sănătos, strigă el, însă nu reuși să se facă auzit în acel vacarm.

– Mai înainte „cîtjva ani“, apoi „cîteva luni“, acum „cîteva zile“, se tînguiau ei. Iar Sapho și Olimpia strigau cel mai tare.

– Nu mă doare nimic, nu văd dușmani în apropiere, cine să-mi pricinuiască moartea? încerca el să-i convingă.

– Iar acum e seară tîrziu, plîngeau cu toții, fără a-l auzi.

– Prezicătorii nu s-au ținut de cuvînt nici cu cîțiva ani în urmă, nici cu cîteva luni înainte, nici acum cîteva zile, urlă Caius II, amestecîndu-se printre ei.

– Prorocii sînt glasul Cerului și Cerul nu greșește niciodată!

– Dar nu vedeți că trăiesc? Trăiesc!

– Dacă o singură dată Cerul n-ar avea dreptate s-ar prăbuși logica lumii, concluzionară Olimpia și Sapho, rudele, clienții, sclavii, toți cei ce l-au iubit. Și-l omoriră.

Prevestirea s-a îndeplinit și iarăși prorocii s-au dovedit infailibili.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.