„Pentru mine, Lereștiul este pur și simplu un paradis. Este paradisul meu personal” – Interviu cu poetul Miguel Gane

Cine este Miguel Gane? Fenomenul literar care a cucerit Spania și America Latină dincolo de granițele hârtiei

George Mihăiță Gane, cunoscut publicului larg și internațional sub pseudonimul literar Miguel Gane, reprezintă astăzi una dintre cele mai puternice, autentice și fascinante voci ale literaturii contemporane de limbă spaniolă, fiind în același timp un simbol al noii generații a diasporei românești de succes.

Născut în România și plecat în Spania la vârsta de nouă ani, Gane a purtat în spate greutatea invizibilă a dublei dezrădăcinări: despărțirea de părinții săi plecați anterior în căutarea unui trai mai bun și, ulterior, ruperea brutală de satul natal, Lerești, de prieteni, de universul copilăriei și de limba maternă. Însă, acolo unde mulți s-ar fi pierdut în tăcerea exilului, tânărul George a găsit o salvare neașteptată în cuvintele unei limbi noi. Limba castiliană a devenit pentru el instrumentul de eliberare, pânza pe care și-a pictat rănile, traumele, dar și marile iubiri.

Despre Miguel Gane

Cu volume de poezie care au doborât recorduri istorice de vânzări în Spania pe parcursul ultimului deceniu și în America Latină (în țări precum Mexic, Columbia sau Argentina), Miguel Gane a realizat o performanță rară: a transformat poezia dintr-o artă elitistă, prăfuită și de nișă, într-un fenomen de masă. Milioane de tineri citesc versurile sale, le împărtășesc pe rețelele sociale și găsesc în cărțile lui un refugiu emoțional. Ceea ce îl face cu adevărat important nu este doar succesul comercial covârșitor, ci capacitatea sa unică de a fi o punte vie între două culturi, un artist care scrie despre vulnerabilitate, despre noua masculinitate, despre dragoste fără posesie și despre durere ca formă de autocunoaștere.

Am considerat că interviul de la Bruxelles nu a fost îndeajuns pentru a-l cunoaște cu adevărat pe poetul și pe omul Miguel Gane. Așadar, am decis să îl contactăm din nou pe poet pentru a afla ce stă în spatele poeziei sale, care este povestea lui și cum se simte ca poet atât de îndrăgit în Spania.

Într-un interviu amplu și profund acordat Cotidianul, Miguel Gane vorbește deschis despre prețul migrației, despre cum se vede România prin ochii unui om care s-a format între două lumi, despre Lerești ca paradis personal și despre modul în care poezia a reușit să vindece rănile trecutului.

Exilul, dezrădăcinarea și nașterea poetului

Cotidianul: Plecarea dumneavoastră din România la nouă ani, a fost o ruptură de satul din care proveniți. Când priviți în urmă simțiți că ați fi devenit un scriitor diferit dacă ați fi rămas, sau poezia s-a născut tocmai din acea suferință a dezrădăcinării?

Miguel Gane: Exilul, migrația și plecarea mea în afară au fost factorul esențial care m-a transformat în scriitor. Dezrădăcinarea la o vârstă atât de fragedă a avut un impact major asupra vieții mele. Am trăit două rupturi: de părinții mei, care au plecat înainte, iar a doua a fost legată de țară. A trebuit să rup relația cu prietenii, cu familia de aici, cu satul unde m-am născut și am crescut, și a trebuit să îmi creez o nouă identitate.

În Spania am început totul de la zero. Am trecut prin circumstanțe diferite, m-am lovit de alte probleme, am învățat jocurile de acolo și, cel mai important, am învățat o nouă limbă. Acest lucru a fost esențial, deoarece am descoperit o nouă formă de a mă exprima, de a pune în cuvinte sentimentele care mă măcinau în acele zile. Castiliana pentru mine a fost o cale pentru a canaliza toate aceste lucruri. Dar, factorul esențial a fost de fapt ruptura care m-a făcut să mă întâlnesc cu una dintre primele mele iubiri, limba castiliană.

Ecourile copilăriei din Lerești

Cotidianul: Se spune că toți purtăm în noi o versiune a noastră care nu s-a întâmplat niciodată, așa că aș vrea să revin puțin la perioada copilăriei. Vă gândiți vreodată la acel George care nu ar fi plecat niciodată din Lerești? Cine credeți că ar fi fost el astăzi dacă n-ar fi părăsit România?

Miguel Gane: Cu siguranță mă gândesc la el, este inevitabil, mai ales când revin în România. Chiar acum mă aflu în Lerești. Este absolut normal, face parte din mine. În același timp, m-am reconciliat cu acea versiune a mea de-a lungul timpului; am știut să ne regăsim, să ne acceptăm și să ne iubim mai departe. Cred că acel George Mihăiță ar fi urmat un drum similar cu cel al multora dintre colegii lui de școală pe care i-a avut atunci. Majoritatea sunt plecați în afară, dar cei care au rămas lucrează în instituții publice, cum ar fi armata sau poliția, și alții dintre ei lucrează în IT. Probabil ar fi urmat și el o cale legată de instituțiile publice, văzând în asta un viitor sigur. Desigur, doar speculez acum, pentru că nu am o viziune certă asupra parcursului pe care l-ar fi avut în Lerești.

Știu însă că ar fi încercat să-și dezvolte și foarte mult sensibilitatea, curiozitatea și creativitatea care trăiau în mine la acea vârstă fragedă. Probabil ar fi explorat o latură artistică. Nu știu dacă ar fi fost poezia, dar ar fi căutat o modalitate, un mijloc pentru a-și canaliza sentimentele și stările interioare.

Geografia sufletului: Ce înseamnă cuvântul „acasă”?

Cotidianul: Pentru un om care a trăit între două țări, ce mai înseamnă astăzi cuvântul „acasă”? Este un loc fizic, un sentiment, o persoană?

Miguel Gane: „Acasă” reprezintă toate locurile unde întâlnesc o persoană pe care o iubesc și viceversa. În același timp, acasă este locul unde mă odihnesc și dorm cel mai bine. Mai nou, acasă înseamnă și locurile în care pot să scriu, deoarece nu reușesc să scriu în orice loc. Pe aceste trei elemente se bazează cuvântul și conceptul de „acasă” pentru mine.

Universul lingvistic. Magia limbilor și taina „dorului”

Cotidianul: Ați discutat și la Bruxelles despre iubire, bucurie, suferință, precum și despre importanța lingvistică. Credeți că limba în care vorbim ne schimbă felul în care simțim lucrurile? Există o diferență între cum simte inima în limba română față de limba spaniolă?

Miguel Gane: Cu siguranță. Probabil că un răspuns mai tehnic l-ar putea oferi un lingvist, dar dintr-o perspectivă pur personală, limbile ne fac să ne bucurăm diferit, să suferim și să trăim diferit. Mă uit de multe ori la limba castiliană vorbită în Columbia, Republica Dominicană sau Cuba. Conceptual este aceeași limbă, dar are o personalitate distinctă față de cea vorbită în Madrid. Oamenii par mai bucuroși, mai plini de viață prin dialectele pe care le-au dezvoltat acolo. Au creat foarte multe expresii absolut fascinante. Îmi amintesc de momentul în care Costa Rica a participat la Campionatul Mondial din 2014 și a ajuns într-o fază importantă a competiției. Și aveau o expresie foarte frumoasă: „Pura Vida”. Era un concept care le oferea o identitate puternică și îi făcea să fie mai bucuroși, mai fericiți, mai apropiați unii de ceilalți. S-ar traduce prin „viață plină”.

Deci da, cuvintele din alte limbi ne modelează diferit identitatea; ne fac să iubim, să trăim, să greșim și să ne enervăm diferit. Aceasta e magia lor. În România, de exemplu, avem foarte multe expresii specifice pentru a ne descărca nervii și a ne exprima impulsivitatea, ceea ce mi se pare extrem de interesant. Uneori, spunând doar două-trei cuvinte, te descarci de tot ceea ce simți. În castiliană nu găsești întotdeauna concepte atât de pline și de directe atunci când simți nevoia să te descarci.

Despre cuvântul polivalent „dor”

Cotidianul: Discutam și despre cuvântul românesc polivalent „dor”. Cum ați reușit să explicați și să transmiteți acest sentiment publicului dumneavoastră din Spania sau America Latină?

Miguel Gane: Pentru mine, dorul este un amestec între identitate și rădăcini. Înseamnă a te întoarce la identitatea pe care o aveai înainte – la copilul din tine – și a căuta în acel copil rădăcina care te atrage înapoi. În același timp, mă întorc la ce spuneam mai devreme: dorul înseamnă dorința de a fi aproape de persoanele pe care le iubești și care te iubesc. Însă nu este doar un concept personal, ci și unul obiectiv, abstract, plutește și asupta locurilor în care te simți bine, în care te simți liniștit. Aș spune că este foarte aproape de un alt concept la fel de abstract: fericirea.

Poezia, femeia liberă și noua masculinitate

Cotidianul: În poeziile dumneavoastră scrieți foarte mult despre femeia liberă. În societatea de astăzi, credeți că mai știm să iubim fără să încercăm să-l posedăm pe celălalt? Unde este granița dintre a iubi pe cineva și a-i oferi libertatea de a zbura?

Miguel Gane: Noi, poeții, trebuie mereu să scriem despre lucrurile care se întâmplă în jurul nostru: fenomenele sociale, mișcările lumii. Încercăm să dăm glas prin poezie oamenilor care, de fapt, nu au o voce. Libertatea în dragoste se rezumă exclusiv la respect. Este perfect posibil să construiești o relație bazată pe acceptare și pe principiul clar că libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea ta. Despre asta este vorba într-o relație sănătoasă: a nu-i face persoanei de lângă tine ceea ce nu ți-ar plăcea să ți se facă. Știu că libertatea absolută este foarte greu de atins și depinde de numeroși factori – sociali, economici, educaționali. Însă, pentru a avea o legătură cu adevărat pură, profundă și frumoasă, indiferent de durabilitatea ei în timp, este esențial să încerci să atingi această stare de libertate.

Despre bărbații din generația tânără

Cotidianul: Foarte mulți oameni fug de suferință, încearcă să o ascundă sau să o amorțească, în special bărbații. Dumneavoastră, în schimb, ați transformat o inimă frântă în artă. Este durerea un rău necesar pentru a ajunge, în definitiv, să ne cunoaștem pe noi înșine, sau ar trebui să ne fie rușine de ea?

Miguel Gane: Cu siguranță, durerea ne este necesară pentru a ne cunoaște și pentru a ne forma o identitate, dar nu trebuie să treci prin durere doar pentru a le demonstra celorlalți că ești puternic. Durerea trebuie tratată cu foarte multă blândețe și dragoste, indiferent de natura ei. Trebuie acceptată și transformată și dusă către o lecție învățată. În vechea paradigmă a masculinității, durerea nu putea fi exprimată de bărbați, deoarece erau considerați vulnerabili și slabi. Am și un poem pe această temă, intitulat „Bărbații nu plâng”. Cred că este un concept care, cu timpul, va dispărea.

Noi, noile generații, încercăm să construim o masculinitate modernă, în care un bărbat poate merge la terapie, poate plânge și se poate arăta vulnerabil în fața familiei și a prietenilor, fără ca acest lucru să-l facă mai puțin capabil sau puternic. Din contră, această canalizare a emoțiilor sentimentelor mai puțin pozitive este o formă de a evolua, de a fi mai bun cu tine și cu cei din jur. Este o modalitate de a trăi viața cu mai multă plenitudine. Știu că în anumite societăți aceste idei sunt greu de aplicat și pot părea viziunile unei persoane prea idealiste. Totuși, consider că a discuta despre noua masculinitate este o datorie socială. Chiar și o mică schimbare de perspectivă în viața unui bărbat, apărută în urma unor astfel de conversații, reprezintă un succes real.

Onestitatea artistică și lecția poeziei

Cotidianul: Trăim într-o eră în care majoritatea oamenilor își expun viața pe internet și se ghidează după iluzia unor vieți perfecte. Cum găsiți totuși curajul de a rămâne vulnerabil și de a vă expune propriile răni în fața unui public atât de numeros?

Miguel Gane: Poezia trebuie să fie una onestă. Trebuie să vorbească despre lucruri exact așa cum s-au întâmplat și cum le-a simțit poetul în acel moment. Orice îndepărtare de adevărul emoțiilor și al cuvintelor face ca poezia să-și piardă din puritate și din esență. Eu încerc să fiu cât mai aproape de loialitatea cu mine, și tocmai de asta scriu din suflet. Până la urmă, tocmai acest element de vulnerabilitate face ca poezia să fie bine primită, deoarece mulți cititori se regăsesc în ea. În acel moment, poemul și-a atins obiectivul: a pătruns în sufletul cuiva și o parte din el a rămas acolo. Dacă poetul nu scrie cu adevăr, acest fenomen nu are loc. Poezia va trece ca o briză de aer cald, nu va crea senzație ca briza de aer rece.

Cotidianul: Dacă ar fi să alegeți o singură lecție de viață pe care ați învățat-o din poezie și pe care ați vrea să o lăsați moștenire cititorilor dumneavoastră, care ar fi aceea?

Miguel Gane: Este simplu: poezia nu trebuie să fie niciodată una care să trezească așteptări. Poezia pur și simplu se împlinește sau nu. Eu am învățat să nu cer nimic de la ea, iar ea, în schimb, are capacitatea extraordinară de a te surprinde în cel mai profund și sensibil mod posibil.

România de ieri, România de azi și paradisul din Lerești

Cotidianul: Aș vrea să revin la relația dintre România și Spania. Ați plecat de mult timp. Cum vi se pare România de acum, comparativ cu România de atunci? Dar dacă ar fi să o comparați cu Spania din prezent?

Miguel Gane: România actuală, față de cea pe care am cunoscut-o în anii 2000, este una mai flexibilă, cu oameni mai frumoși, maigeneroși, mai buni unii cu ceilalți. Am reușit să creștem și să dezvoltăm aspecte sociale și culturale care ne-au deschis un întreg univers de posibilități. O văd ca pe o țară în plină dezvoltare, plină de oameni capabili să construiască acel viitor pe care ni-l dorim cu toții: o țară cu identitate proprie, care își respectă rădăcinile și tradițiile frumoase, o țară care să fie plină de respect, de bunătate, și să-i primească pe cei ce vin cum ne-au primit și ei pe noi. dar care este, în același timp, tolerantă și ospitalieră. Ne dorim un loc care să atragă printr-un turism sănătos, în care vizitatorul să plece luând cu el ceva valoros din spiritul românesc.

Despre generația de astăzi și noua viziune

Este îmbucurător faptul că generația din care fac și eu parte are o viziune comună. Suntem deschiși noilor conversații despre identitatea noastră și, încetul cu încetul, încercăm să construim o societate mai bună. O țară care să fie frumoasă pentru toți. România a devenit mult mai flexibilă. Dacă ar fi să o compar cu Spania, aș prefera să o fac dintr-o perspectivă pozitivă, evidențiind acele lucruri la care România excelează. Mă refer aici la viața la țară și la păstrarea tradițiilor, care sunt încă foarte profunde aici. Tradițiile noastre sunt importante pentru noi și ar trebui să le păstrăm și să le conservăm. Aici, legătura cu rădăcinile este încă foarte profundă; tradițiile sunt trăite și respectate cu adevărat. În multe zone din Spania, de exemplu, aceste elemente și-au pierdut din prezența în viața de zi cu zi. Acest respect pentru autentic face ca România să fie unică.

Schimbarea de paradigmă în ceea ce privește migrația românilor

Cotidianul: Ca o completare, ce considerați că le lipsește românilor pentru a nu mai pleca din țară? De ce atât de mulți privesc în continuare spre străinătate?

Miguel Gane: Astăzi, migrația are alte motive față de cea pe care am trăit-o noi în anii 2000. Mulți români pleacă acum pentru că își doresc o experiență nouă sau pentru a-și dezvolta cariera la nivel internațional. Vorbim despre oameni foarte bine pregătiți, formați de sistemul educațional din România, care ajung la un plafon și simt nevoia de mai mult.

Este în natura umană să cauți mereu evoluția. Încă folosește atât de des scuza: „M-am săturat de sistem și nu mai pot face nimic”. Desigur, analiza este mult mai complexă, însă pot remarca o anumită frustrare în rândul celor cărora nu li se oferă oportunitatea de a urca un pic mai sus, de a-și atinge potențialul. României i-ar prinde bine să fie mai receptivă la nevoile și dorințele oamenilor. Sistemul ar trebui să fie mai deschis către voci noi, către oportunități și către perspective diferite, acceptând idei și concepte variate despre viață.

VIDEO Poetul Miguel Gane: „Iubesc și gândesc în spaniolă, dar când mă enervez, înjur în română”

Cum a crescut satul?

Cotidianul: Revenind la originile dumneavoastră, când vă întoarceți astăzi în Lerești – unde vă și aflați acum – cum se vede acest loc prin ochii adultului care a trăit atât de mult în altă parte? Vi se pare că satul a rămas înghețat în timp sau realizați că, de fapt, dumneavoastră sunteți cel care s-a schimbat?

Miguel Gane: Satul a crescut din toate punctele de vedere. Când m-am întors, după primii 6-7 ani de trăit în Spania, am observat imediat că lucrurile nu mai erau la locul lor. Acela a fost primul impact puternic: am realizat că viața nu a stat în loc să mă aștepte pe mine. Acest lucru m-a bucurat, deoarece m-a învățat o lecție prețioasă. Mi-a arătat că nicio persoană nu este de neînlocuit și că un loc își continuă cursul firesc, independent de noi. Lereștiul a evoluat foarte frumos, păstrându-și cultura și tradițiile care îi conferă o identitate distinctă. Oamenii au avut și au în continuare o grijă extraordinară de el. Este un sat curat, deschis, cu o frumusețe aparte și foarte respectat de toți cei care îi aparțin.

Firește, am crescut și eu. Probabil că tind să idealizez puțin locurile, dar consider că este datoria mea morală să scot în evidență aspectele pozitive care îl fac unic. Cât despre lucrurile mai puțin bune, acelea trebuie rezolvate pe plan local, în interiorul comunității. Pentru mine, Lereștiul este pur și simplu un paradis; este paradisul meu personal.

Condiția poetului și greutatea dramei atâtor români

Cotidianul: Ca o ultimă întrebare, pentru a sumariza, aș vrea să vorbim puțin despre condiția poetului. Cât de greu este să duceți în spate drama atâtor români din diaspora care vă citesc și care rezonează profund cu poeziile dumneavoastră?

Miguel Gane: Nu am resimțit niciodată o presiune în acest sens, deoarece am păstrat mereu o anumită distanță față de conceptul de succes și față de așteptările potențialilor cititori. În schimb, am scris mereu cu foarte mult respect și onestitate, numind lucrurile exact așa cum le-am simțit eu și cum am bănuit că le simt și ceilalți. Am încercat să captez în poezia mea sentimente și experiențe universale, recreându-le până la punctul în care publicul se poate identifica cu ele.

Mă bucur enorm că am reușit să ajung la inima atâtor români din afară, oferindu-le prin munca mea un spațiu de confort. Mulți dintre ei s-au întâlnit astfel cu propria persoană din trecut, redescoperind emoții uitate sau ascunse demult într-un sertar închis.

Pe de altă parte, această latură a creației mele îmi aduce o mare bucurie personală, ajutându-mă să retrăiesc și să dau sens propriilor mele amintiri. Simt doar recunoștință pentru relația dintre mine ca scriitor, literatura de exil și diaspora. Doar mulțumire! În definitiv, cel mai prețios cadou pe care îl poate primi un autor este timpul pe care cititorii aleg să i-l dedice.

Epilog

Aici se încheie interviul cu Miguel Gane. La fel ca un roman ciclic, acum ne întoarcem în cotidian. Am intrat în viața poetului, în discuțiile despre masculinitate, despre ce înseamnă condiția poetului în secolul XXI, despre cum se vede România din perspectiva unui om care a stat mai mult în Spania decât în România dar care este încă îndrăgostit de țara lui. Despre Lerești și despre propriul paradis. Despre „dreptul de viață și de moarte unul asupra celuilalt”.