În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PIETRELE apărută la Editura Eminescu în 1978.
Se agită toată ziua și nici nu observă cât de repede au revenit lucrurile pe vechiul lor făgaș, doar spre seară se opri și se așeză pe un scaun și începu din nou să plângă, se gândi să intre în camera bătrânei, să-i mai vorbească, descărcându-și năduful și se mai gândi că bunica ar avea poate și ea nevoie de ceva, cine știe, poate că acum s-a trezit cu totul, i se spusese că a și vorbit, dar Veta nu se putea mișca de pe scaunul pe care se așezase. Pe vremuri, în camera bătrânei fusese un clopoțel și doamna Gorunescu suna ori de câte ori avea nevoie de ceva. Pe urmă, când a început să se scrântească, a prins gustul de a se juca clătinând clopoțelul și Lazăr și-a pierdut după puține zile răbdarea și i-a aruncat jucăria în fântână. După aceea a murit bătrâna de prima oară.
Veta ședea pe scaun și nu mai plângea, dar stătea cu urechile la pândă și era încordată toată, ca un animal care așteaptă din moment în moment să fie atacat. Cunoștea pașii bărbatului de departe deoarece, ca un fel de adaptare a organismului ei la condițiile în care trebuia să viețuiască, auzul i se dezvoltase extraordinar, era. capabilă atunci când era atentă să audă și ce se șoptea într-a patra cameră, iar dacă cineva, vreun bețiv, făcea gălăgie noaptea în piață, ea se trezea din somn. Se obișnuise ca începând cam de la aceeași oră să stea în fiecare zi în întuneric în camera ei, când n-avea treaba și nu era nimeni la ea, nimeni din multele neamuri de-ale lui Lazăr, pe care acesta le aciuia din când în când pentru un interes numai de el știut pe lângă casa lor, când rămânea singură doar cu gândurile și cu întunericul din încăpere fiindcă nu se îndura să aprindă o luminare de teamă ca soțul să nu-i reproșeze acest lux, stătea și asculta pașii și zgomotele care veneau de pe stradă, chit că nu îndrăznea să stea în geam. Se întâmpla să râdă de una singură atunci când auzea un corp alunecând și, și-l imagina stropit cu noroi și pe respectivul înjurând sau se cutremura în întuneric când îl auzea pe Lazăr vorbind cu cineva, despărțiți de ea prin atâția pereți. Apucase să-l știe pe bărbatul ei după modul în care călca și chiar să-i cunoască starea sufletească după felul în Care punea pașii. Numai că Lazăr era schimbător și se enerva din te miri ce, așa că se putea întâmpla să vină „liniștit“ acasă, dar să-și iasă din pepeni observând ceva ce nu-i convenea.
Bărbatul Vetei nu se grăbea să se întoarcă. Nu se grăbea nici el, dar nu se grăbeau nici mulți alții să se culce în seara aceea. Concertul domnului Brahms era încă incert, dar se părea că va avea totuși loc. Fitacek, doctorul și în nici un caz Bufnița, era abordat cu interes de toată lumea pentru a destăinui starea maestrului. Iar el o făcea cu puțin mister, cu multă autoritate și cu o imensă plăcere.
Era una dintre zilele de toamnă care miros la Lugoj, n-aș putea spune exact de ce, a fum. De parcă ar exista anumite zile în toamna lugojeană în care toți cetățenii își curăța în același timp, ca niște buni gospodari ce sunt, sobele pentru iarna. Am întrebat și pe mulți alții și toți mi-au spus că leagă aceste amintiri de trecut și mai exact de o perioadă anumită din copilărie, câteva săptămâni după începerea fiecărui an școlar.
Se nimerise deci să fie o zi ”cu fum” aceea și întotdeauna atunci se cuvine să fie un cer senin și de o culoare nefirească, nici albastru, nici indigo. Ploaia se oprise într-adevăr pe la prânz și norii dispăruseră.
Și totuși, strada părea mai puțin umblată ca până atunci, prăvăliile erau încă deschise, atelierele la fel, oamenii erau la lucru, iar țăranii din împrejurimi părăsiseră orașul spre casele lor. Doar zdrăngănitul la pian și scârțiitul la vioară se auzea cu și mai multă înverșunare, răzbind de după ferestrele bine închise pentru că lumea începuse deja să facă foc și era păcat să dea drumul căldurii afară.
Dar nimeni nu se plictisea: fiecare avea ceva de făcut și dacă nu se nimerea chiar nimic, atunci tabieturile, ele singure, aranjau în amănunt trecerea cuviincioasă a timpului. Mult mai târziu, când jumătate din oraș dormea, cealaltă apuca să-și pună probleme existențiale, fiecare individ pe cont propriu și convins de originalitatea nemaipomenită a firii sale. Deocamdată, cei ce nu stăteau de o parte sau cealaltă a vreunei tejghele sau în vreun atelier de reparat sau confecționat te miri ce, cei ce nu aranjau nimicuri în dulapuri masive, cei ce nu se aflau în vizita pentru un ceas la un vecin înfruptându-se cu, dovleac copt, cei ce nu clădeau himerele planurilor grandioase pe care mintea lor de lugojeni le născociseră, cei ce nu suspinau după un cap ciufulit sau nu se țineau de mâini pe sub tăblia unei mese de cofetărie, cei ce nu-și făceau griji de cum va fi cu mutatul peste doi-trei ani, atunci când va avea loc evenimentul, cei ce nu sufereau din gelozie sau nu aveau un spleen, cei ce nu citeau o carte, cei ce nu reparau nimic și mai ales cei ce nu puneau la cale că vor repara „odată” ceva, cei ce nu se plimbau singuratici visând sau oftând, în fine, cei care au mai rămas, se aflau pe stradă. (Dar populația orășelului de atunci era încă atât de mică…)
Era ceva trist și puțin revoltat în atmosferă, o resemnare furioasă, așa cum era temperamentul acelor oameni; vremea rea venise căci îi sosise sorocul, dar mulți nu se puteau încă împăca la gândul că orașul se strânge din nou în iarnă, asemenea unei flori ce se închide în sine la frig: într-adevăr, toate împrejurimile, toate posibilitățile de evadare dis-păreau, trebuia să te plimbi mereu sub nasul vecinului încât la masă „dacă nu ești atent, riști să-ți bagi furculița în gura domnului vecin” după cum obișnuia să spună domnul Isidor Stein.
Era un timp ca un teritoriu al nimănui: nici vară, nici iarnă, nici lumina, nici seară, unii nu sfârșiseră ceea ce aveau de făcut în ziua aceea, alții nu începuseră ceea ce-și propuseseră pentru seară. Iar cerul de culoarea prunei și fumul din jur dădeau și mai mult impresia de ireal.
Doctorul Vichentie Fitacek continuă să-și facă drumurile bombănind și revoltându-se în tot interiorul său că nu poate să-știe-cel-puțin-la-ora-aceea-dacă-va-fi-sau-nu-lăsat-măcar-seara-în-pace să asculte concertul. Deocamdată mergea la han pentru a se interesa de starea maestrului ori de câte ori trecea prin fața geamurilor odăii acestuia, și își concepea astfel itinerariile pentru a putea să se abată cât mai des pe acolo. Dar nu îndrăznea să intre. Nu voia să pară prost crescut, dar până la urmă nu mai răbdă și-l căută totuși: află cu stupoare că Maestrul ieșise. Îl apucă furia: el umblase aproape toată ziua în vârful picioarelor pe străzile târgului de frică să nu-l deranjeze, și Brahms nici nu se sinchisise de prescripțiile sale, ale medicului, bun-rău, așa cum era el.
Apoi i s-a spus că Maestrul obișnuia să iasă înaintea fiecărui concert, că altfel n-ar putea să cânte, așa că în fața geniului doctorul trebuia să se încline, mulțumindu-se să-l aștepte sus în odaie.
Dar nu-l aștepta numai el. În încăpere se mai aflau doua persoane, și medicul fu obligat să consimtă ca într-adevăr pentru Brahms cel mai înțelept lucru era să se ascundă pe străzi pentru a putea găsi liniștea, pe străzi, acolo unde rămânea personalitatea pogorâtă printre localnici și nu într-o cameră unde fiecare nu mai este decât un om care se ascunde de întuneric la lumina unei luminări.
Cele două persoane care-l așteptau ședeau în semiîntuneric, fiecare într-un alt colț de cameră; în prima clipă Fitacek nici nu-i observase, apoi îl zări la început doar pe Flavius Raica, frecându-și bărbia nerasă, șezând pe scaunul din ungherul de lingă lavoarul și cânta din porțelan. Când doctorul îl salută, mârâi înciudat un răspuns și continuă să se scarpine nervos pe față.
În colțul opus ședea o tânără doamnă, unica doamnă care ar fi fost capabilă să vină singură la hotel în camera unui bărbat străin. Era parcă nelipsitul specimen al fiecărui târg de provincie, specimen care făcea lumea să spună că vremurile s-au schimbat și că în orice caz nu mai sunt cele de demult.
Femeia care-l aștepta în seara aceea pe marele Brahms, în acea încăpere de han, încălca într-adevăr o regulă atacând în felul acesta un necunoscut, pentru că se putea presupune că nu-l cunoștea pe Maestru decât din gloria acestuia, dar orice ar fi făcut sau n-ar fi făcut ea, tot s-ar fi vorbit despre ceea ce ar fi vrut să facă și în privința aceasta judecata semenilor în mod strict obiectiv nu era câtuși de puțin exagerată.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.