Polonia – în căutarea sublimului cotidian

„Astăzi, nu mai vorbim de un francez, un german, un spaniol, sau chiar de un englez, orice s-ar zice; există numai europeni. Toţi au aceleaşi gusturi, aceleaşi pasiuni, aceleaşi moravuri, pentru că nici unul dintre aceştia nu a primit un spirit naţional datorat vreunei instituţii speciale. In circumstanţe similare, toţi vor face acelaşi lucru: toţi vor părea interesaţi, dar vor fi nişte pungaşi; toţi vor invoca binele public, dar nu se vor gândi decât la ei înşişi; toţi vor lăuda mediocritatea vrând să fie nişte Cresus. Nu au decât ambiţia luxului şi nu au altă pasiune în afară de cea a aurului.[…] Cu condiţia să găsească banii pe care să-i fure şi femeile pe care să le seducă, ei sunt peste tot în ţara lor. [Cât despre] pasiunile polonezilor, veţi atribui sufletelor acestora o fizionomie naţională care-i distinge de alte popoare.“ Aceste cuvinte au fost aşternute pe hârtie nu acum o săptămână, o lună ori un an, nici măcar acum un deceniu sau o sută de ani, ci acum un sfert de mileniu; autor – filosoful şi scriitorul (de origine geneveză) Jean-Jacques Rousseau.

In 1770, gruparea ostilă regelui Stanisław August al Poloniei (aflat în centrul intrigilor ţesute la curtea împărătesei Ecaterina II a Rusiei), numită Confederaţia de la Bar, l-a însărcinat pe contele Michal Wielhorski cu o misiune la Paris, în vederea obţinerii unor sfaturi pentru reformarea ţării, aflate într-un declin demografic iremediabil şi sub ameninţarea puternicilor vecini. In Franţa acelor vremuri, nu toată lumea avea problemele Poloniei la suflet; bătrânul Voltaire era chiar fascinat de personalitatea ţarinei. Având caracterul unei ambasade pe lângă regele Ludovic XV, demersul patriotului polonez s-a concentrat asupra a două personalităţi cu impact la public în stare să-şi exprime o oarecare simpatie pentru cauza polonă. Abatele de Mably, istoric şi publicist prolific, a scris chiar două lucrări dedicate situaţiei politice din Polonia.

Jean-Jacques Rousseau a elaborat, în perioada octombrie 1771 – aprilie 1772, lucrarea intitulată „Considérations sur le gouvernment de Pologne, et sur sa réformation projetée“. La data înmânării manuscrisului emisarului polonez, ţara suferise deja prima împărţire (februarie 1772) între Austria, Prusia şi Rusia, care au pus în practică mult-uzitatul, în secolele din urmă, principiu al „balanţei puterii“. Câteva dintre reflecţiile lui J.-J.Rousseau merită a fi reproduse chiar şi cu comentarii postfactuale.

Referitor la naţionalitate: „Dacă vă asiguraţi că un polonez nu va putea deveni niciodată un rus, vă răspund că Rusia nu va subjuga Polonia.“, iar la educaţie: „Un copil trebuie să-şi vadă patria de îndată ce deschide ochii…“. Despre situaţia geopolitică [avant la lettre]: „Interesul puterilor europene este de a vă lăsa întotdeauna ca barieră între ele şi ruşi.“ [S-a infirmat în 1795 şi odată cu aplicarea Paktului Ribbentrop-Molotov, în 1939.] „Puterile creştine nu cunosc altceva decât interesele proprii…poate n-ar strica un apel la sultanul otoman [Grand Seigneur].“
Cu atâtea pasaje antiţariste, nu-i de mirare că ediţia completă a apărut abia în 1913: „ruşii nu au decât două instrumente la îndemână – banii şi knutul“. In concluzie, Jean-Jacques Rousseau a scris: „Nu veţi fi niciodată liberi, atâta timp cât va mai rămâne un singur soldat rus în Polonia!“ [S-a întâmplat din timpul Primului Război Mondial până în 1939, apoi, după cel de-al Doilea Război Mondial, începând cu 18 septembrie 1993.]

Adept, pentru Polonia, al unui sistem federal cu trei entităţi (centrate în jurul Cracoviei şi al Varşoviei, respectiv Lituania), J.-J.Rousseau, în a sa ultimă operă de politică teoretică, oferă şi soluţia unei organizări federative a palatinatelor (voievodatele de astăzi), „singura ce reuneşte avantajele statelor mari şi ale celor mici“ fără de care nu se poate face un bon ouvrage. Vorbeşte chiar de funie în casa spânzuratului: „Prima reformă de care aveţi nevoie va fi cea a întinderii voastre. Vastele provincii nu vor putea fi supuse regimului administrativ sever al micilor republici. Dacă vreţi să vă reformaţi guvernarea, începeţi prin a vă contracta limitele statului. Poate că vecinii se gândesc deja să vă facă acest serviciu…va fi un mare bine pentru corpul naţional.“ [Intr-adevăr, au urmat a doua împărţire, a treia – prin lichidare, şi, în secolul XX, a patra – de asemenea o extincţie, şi a cincea, toate – ciopârţiri ale Poloniei. Din perspectiva secolului XVIII, când s-a pronunţat Rousseau, după variaţiunile napoleoniene, în 1846 s-a pus capăt oricărei statalităţi poloneze, odată cu anexarea de către habsburgi şi alipirea la Galiţia a micii republici a Cracoviei, ce fusese instituită de Congresul de la Viena, în 1815, sub garanţia comună a Austriei, Prusiei şi a Rusiei. Balzac a fost şi el ataşat unei Polonii imaginare ce a subzistat chiar dacă statul în sine, după expresia sintetică a patriotului Kościusko – Finis Poloniae!, fusese sfărâmat. Parafrazând textul balzacian „le Polonais, sublime dans la douleur“ publicat chiar în 1846, în La Cousine Bette, istoricul R.N.Dolea a putut afirma că „naţiunea poloneză este sublimă doar în miserie (cu s, nu cu z)!“] Istoriografia postbelică a încercat să acrediteze ideea că, din antichitate şi până în epoca modernă, singură Polonia a menţinut o oarecare democraţie în construcţia statală. Numele însuşi al statului de după regatul medieval este şi astăzi acelaşi: Rzeczpospolita Polska, primul termen fiind o corupere din latină – res publica, cea mai potrivită traducere într-o limbă străină fiind în engleză – Commonwealth (al Regatului Poloniei şi al Marelui Ducat al Lituaniei), regele fiind ales de o dietă (zisă electivă) cu o largă reprezentare. In capitolul despre rege al scrierii sale, Rousseau a avertizat: „S-a propus adoptarea [regimului] coroanei ereditare. Vă asigur că în momentul în care o astfel de reglementare va fi legiferată, Polonia va putea zice adieu libertăţii sale pentru totdeauna.“

După aproape 250 de ani, statul polonez, renăscut de trei ori într-un secol, a ajuns să reprezinte a 7-a putere economică din UE în termeni de PIB, fiind pe locul 5 în privinţa mărimii populaţiei. Circa 30 de milioane de polonezi cu drept de vot sunt chemaţi în luna mai să-şi aleagă preşedintele prin vot direct (eventual, în două tururi). Intr-un an şi jumătate ar fi al patrulea scrutin, după alegerile locale din octombrie 2018, europarlamentarele din mai 2019 şi legislativele din octombrie trecut. Ultimele două au fost câştigate detaşat de Dreapta Unită (cu 27 din 51 de mandate în Parlamentul European, în grupul conservatorilor şi reformiştilor). Pivotul central al alianţei îl constituie formaţiunea PiS [Prawo i Sprawiedliwość, în româneşte: Lege şi Justiţie], dar punând în balanţă şi rezultatele la nivel municipal şi provincial (cele 16 voievodate), precum şi voturile semnificative numeric din străinătate, reiese imaginea unei ţări profund divizate şi aflate într-o confruntare latentă, în special pe tema independenţei justiţiei, cu organismele Uniunii Europene.
Actualmente sunt cel puţin trei Polonii, cu fracturile geografice evidente. In primul rând, cea numită chiar Polonia de toată lumea – emigraţia masivă, cu 10 milioane de persoane de origine (nu toţi posesori ai unor paşapoarte poloneze) doar în SUA, apoi milioanele din Marea Britanie şi din celelalte state occidentale din UE. Numai în nordul Franţei, în zona devastată de Primul Război Mondial, au emigrat oficial, în cadrul unui acord interguvernamental semnat în septembrie 1919, o jumătate de milion de lucrători (cu familii cu tot). Iar aderarea la UE în primul val de extindere spre estul Europei le-a oferit polonezilor un start avantajos în faţa românilor şi, ulterior, a ucrainenilor (care au ales chiar Polonia drept destinaţia favorită pentru emigrare). O a doua Polonie este partea de vest a ţării, în timp ce tot restul aflat la răsărit de o linie aproximativă ce uneşte Varşovia cu Cracovia, oarecum de-a lungul Vistulei, şi spre nord, până la vărsarea fluviului în Marea Baltică, constituie cea de-a treia.

Evident, pe vremea lui Rousseau, altul era aşezământul social-politic. In capitolul dedicat „chestiunii celor trei ordine“, identificate curent cu ordinul ecvestru, senatul şi regele, autorul scrie: „Ţin să precizez că naţiunea poloneză este compusă din trei clase: nobilii, care sunt totul, burghezii, care nu sunt nimic, şi oamenii de la ţară, care sunt mai puţin decât nimic“. După atâta vreme, scara s-a inversat: nobilimea a fost lichidată fiind ţinta predilectă a invadatorilor străini, în prim-plan ajungând influenta clasă a fermierilor, pe care nici comunismul n-a reuşit s-o disloce, căci formele leniniste de cooperativizare a agriculturii n-au putut fi implementate în Polonia. Mai apoi, în înverşunatele negocieri în vederea aderării ţării la UE, pentru susţinerea activităţilor economice ale acestei părţi consistente a naţiunii, tot efortul a putut părea dirijat numai spre asigurarea viitoare a unor condiţii la fel de favorabile cu ale agricultorilor francezi ori germani, masiv subvenţionaţi din bugetul UE.

Şi aşa s-a ajuns la situaţia din ultimii cinci ani, când reprezentanţii politici ai celor impregnaţi cu valori conservatoare au monopolizat conducerea treburilor politice la nivel naţional. Polonezii din străinătate, care şi-au dat voturile covârşitor forţelor liberale, au participat masiv la scrutinuri. La legislative, au fost circa 314.000 (nu chiar aproape un milion ca la turul II al prezidenţialelor de la noi), toate contabilizate în circumscripţia electorală a Varşoviei. Au fost organizate 320 de secţii de votare în afara ţării, dar s-a respectat norma general-europeană a preînregistrării (cu minim trei zile înainte). Pentru actualul scrutin prezidenţial se vor deschide doar 162, care tind să devină nişte simple cutii de colectare a voturilor prin corespondenţă. Cu câteva zile înainte de expirarea termenului de manifestare (la oficiile diplomatice şi consulare apropiate) a intenţiei de a vota, extins acum la 14 zile, se înscriseseră circa zece mii de persoane rezidente în străinătate. (Un element interesant: în emisfera vestică, alegerile au loc în preziua alegerilor din Polonia.)

In ţară, linia de fractură evocată are două particularităţi: cu cât priveşti mai spre est, cu atât harta rezultatelor din confruntările elctorale, situaţia, în general, e mai albastră (culorile tradiţionale ale PiS); pe de altă parte, în toată Polonia, marile oraşe sunt câştigate, invariabil, de opoziţie, singure micile oraşe având un electorat majoritar pro-PiS. La municipalele din 2018, dintre cele 11 cele mai mari localităţi urbane, nici una nu a ales un preşedinte de oraş afiliat PiS; la fel, nici una dintre celelalte 7 capitale de voievodat (în două voievodate sunt declarate câte două reşedinţe). O analiză efectuată la nivelul anului 2017 arată că în 9 din cele 16 voievodate ale Poloniei, produsul intern brut regional pe cap de locuitor este la nivelul valorilor medii de ţară din România sau la cel, mai scăzut, din Bulgaria (5 voievodate, toate cele de la nord şi est de Varşovia). Şi totuşi, în nici unul dintre acestea forţele guvernamentale nu au reuşit să se impună în oraşele-reşedinţă
Realitatea politică a atins cote tragice în Gdańsk, leagănul luptei de eliberare din anii ’80, unde a candidat pentru postul de preşedinte municipal şi un fiu al legendarului Lech Wałęsa, ajuns, la 76 de ani, un critic dur al actualei guvernări centrale. Nu a reuşit să intre în turul II, clasându-se (cu 27,8% din voturi) sub primarul aflat în funcţie din 1998 şi sub candidatul PiS. Cu sprijinul întregii platforme de opoziţie, Adamowicz a reuşit să obţină la balotaj al 6-lea mandat, pentru a fi asasinat în scurt timp. Deşi pare a fi gestul unui dezechilibrat mintal, cel care l-a înjunghiat pe scena unei manifestări cu public a pus mâna pe microfon şi a invocat motive de ordin politic.

La ultimele alegeri, cele parlamentare, marcate şi de revenirea forţelor de stânga peste pragul electoral, a rezultat o cameră inferioară – Sejm-ul cu majoritatea absolută a celor aflaţi deja la guvernare (235 din 460 de mandate, dintre care 198 ale partidului PiS şi câte 18 pentru fiecare dintre formaţiunile asociate Acord şi Polonia Unită), în timp ce în Senat opoziţia fragmentată e majoritară (52 din 100 de mandate), PiS având doar majoritatea relativă (44 senatori, plus 4 aliaţi). Aceste două camere ale parlamentului se află, în aceste zile, în centrul atenţiei opiniei publice din Polonia, întrucât legea de organizare a alegerilor prezidenţiale nu a trecut de Senat. La 6 aprilie, camera inferioară a adoptat cu 230 vs.226 de voturi (şi 2 abţineri) textul legii prin care scrutinul din 10 mai se va desfăşura exclusiv prin corespondenţă, deşi parteneri centrişti ai PiS din coaliţia Dreapta Unită exprimaseră anumite rezerve înaintea votării, ca dovadă şi cele trei voturi nefavorabile din tabăra pro-guvernamentală. Iniţiativa legislativă a fost înaintată Senatului pe 7 aprilie şi are termenul de 6 mai pentru a fi amendată sau votată, apoi prezentată spre promulgare preşedintelui. Cu 3-4 zile înainte de alegeri!

Odată cu apariţia primelor cazuri de infectare cu noul coronavirus în ţară şi în condiţiile impunerii unor măsuri de izolare şi carantină, s-a pus, în mod firesc, problema amânării alegerilor programate pentru 10 mai. Sondajele efectuate până atunci arătau că preşedintele în exerciţiu, Andrzej Sebastian Duda, ales în 2015 din partea PiS, şi-ar reînnoi mandatul într-un al doilea tur de scrutin. Conform reglementărilor constituţionale (domeniu în care polonezii se mândresc cu prima constituţie europeană din epoca modernă, adoptată la 3 mai 1791, dată devenită sărbătoare naţională, în timp ce la 2 mai se celebrează ziua drapelului), alegerile prezidenţiale pot avea loc nu mai devreme de 100 de zile faţă de expirarea mandatului, respectiv nu mai târziu de 75 de zile, adică între 3 şi 17 mai 2020.

Eludarea legală a acestei prevederi s-ar fi putut face prin declararea unei urgenţe excepţionale la nivel naţional, pandemia, fără a fi un dezastru natural, oferind, totuşi, argumente solide legate de interacţiunea umană şi iminenta infectare a unui mare număr de cetăţeni. S-a invocat, atunci, modelul bavarez. După un prim tur al alegerilor locale desfăşurat pe 15 martie, pentru turul II, în care urma să fie aleşi primarii a 750 de localităţi (din totalul de 2.056 la nivelul întregului land), plus un număr de preşedinţi districtuali, s-a luat decizia ca acesta să se desfăşoare numai prin corespondenţă, ceea ce nu constituia o noutate, de vreme ce la precedentele alegeri 38,9% dintre voturi fuseseră exprimate astfel. In toată Bavaria, s-au instalat circa 20.000 de cutii poştale dedicate exclusiv colectării scrisorilor de vot, mii de voluntari (1.500 doar la München) oferindu-se în ajutorul celor ce au dorit să stea în case. In aceste condiţii, rata de participare la vot a crescut cu 2%, ajungând la 51%. Din totalul voturilor exprimate, 99,7% au fost valabile şi nimeni nu şi-a pus problema vreunei fraude electorale.

In schimb, în Polonia, la parlamentarele din octombrie trecut doar 1.571 de voturi au fost exprimate prin corespondenţă, din totalul de circa 18 milioane. Se manifestă, astfel, o reticenţă firească, plus teama unor posibile neregularităţi. Conform textului adoptat de Sejm, societatea Poczta Polska, care lucrează cu jumătate din efectiv din cauza pandemiei, va prelua sarcina distribuirii pachetelor poştale, pe baza datelor din registrele electorale comunale. Dar au apărut situaţii în care autorităţile locale refuză să le pună la dispoziţie, invocând un vacuum legislativ. La nivel central, Comisia Electorală Naţională păstrează doar funcţia supervizării, în timp ce organizarea întregului proces a fost atribuită recent înfiinţatului minister al Bunurilor Statului.

Sâmbătă, 2 mai, este prima zi din cele şapte alocate înmânării fără contact fizic, contrar prevederilor anterioare, a plicurilor destinate votanţilor. Acestea se distribuie doar la adresele consemnate în registrele electorale, ceea ce duce la excluderea unui număr însemnat de persoane ce locuiesc în altă parte şi nu au posibilitatea de a şi le ridica. Acest prim plic va conţine un plic pentru retur inscripţionat, un buletin de vot, un plic special pentru buletin, instrucţiuni pentru procesul votării până la depunerea plicului-retur şi o declaraţie semnată atestând modul liber şi secret de exercitare a dreptului de vot şi codul numeric personal PESEL. După depunerea în cutiile poştale (10 mai, orele 6 AM – 8 PM), plicul-retur va fi dezlipit, buletinul de vot va fi scos din plicul dedicat (care nu trebuie lipit, prilej de speculaţii) şi introdus în urne, ca şi plicul-retur cu declaraţia menţionată înăuntru.

In faţa voinţei neclintite a guvernului ca aceste alegeri să aibă loc, oricare ar fi reacţia opoziţiei şi a observatorilor internaţionali şi în ciuda inerentelor disfuncţionalităţi de ordin logistic şi epidemiologic, nemailuând în seamă carenţele constituţionale şi democratice ale scrutinului, plus rezoluţia Parlamentului European din 17 aprilie, în ultimă instanţă, Sejm-ul şi Preşedinţia vor putea să decidă singure continuarea procesului electoral. Concesia ce se profilează rezidă în puterea atribuită speaker-ului Sejm-ului de a amâna votarea (probabil, cu o săptămână).

Cei zece candidaţi care urmează a fi înscrişi pe buletinele de vot au fost confirmaţi oficial, la mijlocul lunii martie, în următoarea ordine: R.Biedroń (44 de ani, politolog, europarlamentar, membru al platformei WRB – Stânga), K.Bosak (37, deputat, membru al KWiN – Confederaţia Libertate şi Independenţă), A.S.Duda (47, preşedintele în funcţie, studii de drept, susţinut de PiS, prin alianţa ZP – Dreapta Unită, formal neafiliat politic), independentul Sz.F.Hołownia (43), independentul M.Jakubiak (61), d-na Małgorzata Maria Kidawa-Błońska (61, sociolog, membră a Sejm-ului, din partea principalei formaţiuni a opoziţiei, PO – Platforma Civică, prin KO – Coaliţia Civică), W.M.Kosiniak-Kamysz (38, medic, deputat, membru al PSL – Partidul Popular Polonez), M.M.Piotrowski (54, istoric, propus de R.P.E.-Europa Christi), independentul P.J.Tanaino (44), respectiv S.J.Żółtek (64, membru al K.N.P. & Polexit – Congresul Noii Drepte & Polexit).
In privinţa acestor candidaţi se pot formula două constatări: singură M.M.Kidawa- Błońska ar putea intra într-un eventual tur II alături de actualul preşedinte, însă s-a pronunţat recent pentru boicotarea alegerilor, ca şi alţi candidaţi; dacă toţi ar decide să se retragă, s-ar crea o situaţie neprevăzută. Se pare că şi pentru cazul extrem partidul de guvernământ are pregătită o soluţie, odată ce activişti locali au sprijinit înregistrarea candidaturii lui Jakubiak ca independent, deşi este ataşat formaţiunii Federaţia pentru Republică, situată încă mai la dreapta faţă de Dreapta Unită, cu condiţia că nu va boicota în nici un chip alegerile.

Oricât ne-ar plăcea sau nu, chiar fără a ne lăsa influenţaţi de testamentul lui Ştefan ce Mare, trebuie să admitem că Polonia este singura dintre toate fostele ţări socialiste europene care mai poate să-şi recapete măreţia de odinioară, fiind îndreptăţită de dimensiunea pieţei interne, de legăturile economice şi financiare cu solida emigraţie din Vest, de realizările de până în prezent în domeniile investitţiilor străine, respectiv al absorbţiei fondurilor europene şi, nu în ultimul rând, de istoria sa. Dacă ar fi avut la răsărit o entitate statală de limbă polonă, ar fi realizat de mulţi ani echivalentul unei autostrăzi Bucureşti-Chişinău. Şi aşa, autostrada ce străbate sudul Poloniei de la un capăt la altul se propteşte fix în punctul de frontieră cu Ucraina, la câteva zeci de kilometri de Liov, în timp ce autostrada noastră Ploieşti-Siret (de unde mai sunt 40 km până la Cernăuţi) va avea, eventual, anul acesta, 17 km construiţi ca o centură a Bacăului.

In termeni strict statistici, din 1991 încoace, Polonia este şi singura ce a înregistrat, neîncetat, creşterea produsului intern brut. Alegerile prezidenţiale din această lună, prin simplul fapt că se vor desfăşura, la termen sau cu o uşoară amânare, , nu vor face decât să amplifice antagonismele din interior, iar pe plan extern, rezultatul previzibil va complica şi mai mult relaţiile cu Uniunea Europeană, aflate de câteva luni sub spectrul trecerii de la critici la impunerea unor sancţiuni. Ar fi, şi aceasta, o manifestare a „sublimului polonez în durere“.

Râul Berezina, un afluent al Niprului ce curge nu departe de Minsk, capitala Rep.Belarus, a fost până la 1793 parte a realm-ului polono-lituanian. După nici 20 de ani, la finele lunii noiembrie 1812, malurile sale au constituit teatrul unei crâncene bătălii între armatele lui Napoleon, în retragere după abandonarea Moscovei, şi cele ale Imperiului Ţarist. Părăsindu-şi resturile oştirii înspre Lituania, Napoleon a ajuns, în drum spre Paris, pe 10 decembrie 1812, la Varşovia, capitala marelui ducat omonim pe care-l făurise pe ruinele fostei Rzeczpospolita Polska. Fără îndoială, i-au reverberat în minte gândurile de la trecerea Berezinei: „de la sublim până la ridicol nu e decât un pas“!

corespondență de la G.S. Jivănescu, 1 mai 2020

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.