Problema (11)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019.

6. Dintre nenumăratele „autobiografii ale exilului”, am în faţă două cărţi: a) Norman Manea, Întoarcerea huliganului şi b) Peter Rosentahl, De-a lungul străzii Venlo.

Subliniez şi notez pe margine cărţile despre plecare şi despre rămânere, două studii de caz, două studii dintre miile posibile, dar două studii de caz despre plecarea unor oameni care scriu şi după ce au plecat¹:

a) Norman Manea, Întoarcerea huliganului

Ieşirea de incendiu peste ocean

O amiază însorită de primăvară timpurie într-un parc din Bucureşti. Pe o bancă Jumătate-de-Om-Călare-pe-Jumătate-de-Iepure-Şchiop încadrat de mai tinerii Norman şi Gheorghe. (Niky şi Gyuri².) Poetul ne sfătuieşte să plecăm „cât mai este posibil”. Din păcate, el se simte prea bătrân şi prea bolnav să mai facă acest salt. Noi doi, Niky şi Gyuri, ezităm.

În Întoarcerea huliganului, Norman Manea scrie: „Reacţia mea faţă de evreii şi neevreii care părăseau România avea o mai modestă şi tăinuită iritare³”, asta după ce, copil fiind şi abia revenit din deportarea din Transnistria repeta cu îndârjire „Să plecăm! Să plecăm! Să plecăm!”. „Problema plecării avea să revină, ciclic şi pe bune motive. Treptat, îndărătnicul devenisem eu. Într-un mod neaşteptat, chestiunea a revenit şi în anii facultăţii…⁴”.

Da, situaţia nu se dezminte: problema plecării a fost parte indestructibilă a omului problemă încă din vremuri imemoriale. Dorită cu ardoare şi refuzată categoric. Revenită mai ales ori de câte ori omul problemă mai încasa un nou bobârnac. Cu suficiente argumente puternice în ambele momente. Argumente puternice în toate momentele. În toate regimurile totalitare. Mereu când susceptibilitatea evreiască era (şi este) aţâţată. Dar întotdeauna alături de conştiinţa suferinţei date de tăierea cordonului ombilical. Părăsirea grupului de adopţie dat înseamnă părăsirea (discutabilei) siguranţe a copilului în mijlocul alor săi, înseamnă părăsirea amintirilor din Raiul din burta mamei, părăsirea primelor iubiri, părăsirea momentelor de găsire ale conştiinţei de sine. Grupul de adopţie ţintit este o virtualitate. Pe care ne-o dorim atinsă în urma unor informaţii mai exacte ori mai puţin exacte. O virtualitate ideală condiţionată de numeroase imponderabile.

Norman Manea s-a îndreptat nu spre Israel, ci a ajuns în America, acolo unde au plecat, mai ales la începutul secolului al XX-lea, numeroşi concetăţeni ai săi – români şi evrei. („Concetăţeni” români şi evrei, deşi evreii nu dobândiseră încă cetăţenia română.) Acolo, în America, de la fereastră se poate vedea Paradisul, „unde este mai bine ca oriunde”. Dar: revenit, după zece ani, în ţara unde „multe se schimbaseră, eu mă schimbasem. Obsesia de a nu mai fi victimă nu se schimbase, însă. Eliberarea de apartenenţă nu mă eliberase?… Un învingător s-a fi întors în Jormania sigur pe sine şi pe noua sa identitate, învingător prin absenţă, al locului pe care-l părăsise, mândru a fi devenit ceea ce fusese întotdeauna acuzat a fi, onorat a întruchipa zădărnicia însăşi⁵”.

Norman Manea a fugit din ghetoul din Moldova şi din atmosfera de ghetou din Moldova. Aşa cum spunea Sebastian la finele războiului, pregătindu-se „să părăsească, în sfârşit, <eterna Românie în care nimic nu se schimbă>, gustul iudaic pentru catastrofe părea mai vindecabil lângă Hudson decât la Dunăre”⁶. Norman: „Ezitările de a părăsi România ţineau de întrebarea <cât> va muri din mine la plecare⁷. Mă întrebam dacă exilul echivala cu sinuciderea scriitorului, dar nu prea aveam îndoieli în privinţa răspunsului. Dar moartea care pândea aici, acasă? Rapida strâmtorare a existenţei şi înmulţirea primejdiilor făceau irelevante dubiile privind re-naşterea, în pragul bătrâneţii, în altă limbă, în altă ţară. Mă obsedau, totuşi, astfel de fantezii… […] Cimitirele sunt pline de scriitori care nu mai scriu. Sunt aici, în gropile lor, dar nu mai scriu.⁸”.

„Între captivitate şi libertate continuaseră, apoi, vreme de 40 de ani, negocieri ipotetice, compromisuri şi complicităţi cotidiene, eschive cu enclave tainice, compensatoare. Iniţierea, însă, continua, iar captivul legat de pilonul de granit socialist persevera, ca toţi captivii, să viseze eliberarea, evadarea. Între timp, însă, se legase el însuşi, ca un Ulise pueril, de masa de scris⁹”.

Şi: „Am rămas atât timp deoarece eram înrădăcinat în limba română, cultura română m-a format şi m-a deformat. Mă iluzionam că trăiesc într-o limbă, nu într-o ţară în ciuda tuturor neplăcerilor, a nefericirii, a problemelor pe care le aveam acolo – şi erau destule -, ştiam că identitatea mea şi integritatea mea sunt legate de limba română, prin urmare şi de ţară. Nu voiam să plec, eram şi sceptic în privinţa goanei după noroc. Clipele mele de împlinire erau în primul rând momentele de lectură şi de scris – momente de singurătate. Desigur, erau şi alte momente fericite, când încercam iubirea sau contemplam largul mării sau întâlneam parteneri de discuţie interesanţi. Nu vedeam nici un motiv să las în urmă toate aceste lucruri – deşi dincolo era marea promisiune de a avea acces la cărţi care patruzeci de ani mi-au fost inaccesibile şi să cunosc altă lume, altă civilizaţie. Dar simţeam că aş pierde totul ca scriitor: rădăcinile mele. În acea perioadă vedeam exilul ca o sinucidere pentru scriitor şi existau deja multe exemple în acest sens – cum îţi poţi distruge viaţa, deşi ai condiţii de viaţă mai plăcute. De ce am plecat totuşi? Pentru că paharul s-a umplut la un moment-dat şi o picătură a fost de-ajuns ca să se verse. Dar a fost mai mult decât o picătură. În 1986, anul plecării mele, situaţia din România era absolut insuportabilă sub toate aspectele vieţii cotidiene. Era mizeria zilnică, era teroarea, era închiderea unei societăţi oricum foarte închise. România era pe atunci, chiar în comparaţie cu celelalte ţări socialiste, într-o situaţie mult mai rea. Etc.”¹⁰ Dar,… Da, tăierea cordonului este nespus de dificilă şi soluţia pare să fie într-adevăr doar „ieşirea de incendiu”, excepţionala metaforă pomenită de Norman Manea: ieşirea de incendiu, adică fuga pentru a-ţi salva fiinţa, momentul când nu te mai interesează că pierzi, lăsând în urmă, agoniseala şi amintirile, când nu te mai interesează decât să scapi, să scapi, să scapi. De prea multe ori, cine n-a înţeles un imperativ atât de clar a plătit cu viaţa. Să pleci cât mai este timp, adică să pleci din iniţiativa ta şi nu ca la 9 octombrie 1941, când toţi evreii trebuiau să se prezinte la lagărul de concentrare de la Burdujeni! Să pleci cât mai ai timp. Dar mai e timp? Dacă lucrurile nu sunt (încă?) atât de grave? Dacă mai ai timp să rămâi în grupul tău de adopţie dat, printre lucrurile tale, printre vecinii tăi, printre amintirile tale, lângă mormintele strămoşilor? (Cine le va mai îngriji?) De multe veacuri – nu doar de două mii de ani! – evreul, omul problemă, cumpăneşte dacă mai are timp sau trebuie să folosească scara de incendiu, să lase totul în urmă doar să scape, să scape, să scape.

Pentru Norman Manea, cu un rost bine definit în grupul de adopţie ţintit, „Într-adevăr, în paradis e mai bine decât în orice ţară!”, dar… „Patria se depărtase, în trecutul tot mai trecut, şi se adâncise în mine însumi. Nu mai aveam nevoie de geografie şi istorie ca să-i testez contradicţiile, nici zădărnicia. Golul lăsat în urmă era mai mare decât plinul pe care îl reprezentase? Aşa prevăzuse Jumătate-de-Om înainte de a dispărea împreună cu jumătatea de himeră şchioapă pe care o călărea. Absenţa era, într-adevăr, doar un junghi prelungit în inima bătrână. Copilul care striga, în stradă, hai să ne jucăm se afla departe, dincolo de toate oceanele¹¹.”

Iar eu, Gheorghe Schwartz, cel rămas, mă încăpăţânez să cred că în acel „paradis unde e mai bine decât în orice ţară!”, omul problemă nu se află decât într-un alt ghetou, un ghetou poate fără garduri constrângătoare, „unde e mai bine decât în orice ţară”, dar tot un ghetou. Primele relaţii în exil ale evreului în noul orizont sunt tot cu oamenii problemă… Ca în cazul oricărui imigrant… Cartierul chinezesc, cartierul polonez, cartierul evreiesc. Apoi cartierul evreiesc în celelalte cartiere.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.