Problema (31)

In acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROBLEMA apărută la Editura Hasefer în 2019. *

La care, deja cu câteva zile mai devreme, unul dintre admiraţii prieteni: „Vineri, 11 septembrie 1942. Îi povestesc lui Camil plecarea trenului de deportaţi. O clipă mi se pare că se cutremură şi el. Dar nu…

– Nu-i nimic, zice Camil. Mă gândesc că ruşii au făcut aceleaşi atrocităţi când au clădit canalul Volgăi – şi conştiinţa mea e împăcată”.¹ Nefiind Iosef Hechter, „Camil”, Camil Petrescu, nu simte că-l „cuprinde frigul şi întunericul”. De altfel, el – ca şi ceilalţi admiraţi prieteni – a fost întotdeauna sigur de dreptatea sa, chiar şi când a ajuns la convingeri contrarii. Pentru a putea susţine idei radicale, este necesar să nu ai dubii… (Este vorba despre acelaşi Camil Petrescu, care cu doar puţin tip în urmă a afirmat: „E comic să se vorbească despre Eminescu ca poet filozofic. De fapt, singurul poet filozofic sunt eu!” La care Sebastian adaugă: „Cine altul ar putea să pronunţe o asemenea frază, cine altul decât Camil? Dar de când îl văd mai rar îmi face din nou plăcere să-l ascult.”² Asta deşi Hechter ar fi fost crunt bătut pentru asemenea vorbe despre poetul naţional…)

(O variantă mai „neutră” este spălatul pe mâini al lui Pilat din Pont. „Evreii au probleme, deci sunt problemele lor, nu ale noastre!” Iată un exemplu explicit: „Sigur că există o <problemă evreiască>. A ştiut-o şi Haman, a ştiut-o şi Hitler şi o ştiu toţi antisemiţii din istorie. Dar nu este problema noastră, ci problema lui Dumnezeu. El i-a chemat, El i-a ales, El i-a condus prin pustia istoriei şi tot El le-a promis lucruri inimaginabile altfel…”³.)

Da, Hechter a fost un şoricel hipnotizat de şarpe. Un şoricel cu care şarpelui îi plăcea să se joace. Un condamnat îndrăgostit de călăul său. La fel ca şi Hermann Levi în faţa familiei Wagner, ca şi alţi evrei şi neevrei contaminaţi de „mecanismul psihologic al identificării victimei cu agresorul” cum denumeşte această stare Peter Gay⁴. Mai nou, se vorbeşte despre sindromul Stocholm, victima care se apropie tot mai mult afectiv de agresorul său. Se pare că şi Noica a ajuns în situaţia aceasta în închisoarea comunistă.

Când era primit în vila Elenei Lupescu, Nae Ionescu sugera că, aşa cum suveranul avea o amantă evreică, şi el are la gazetă o „amantă spirituală evreică” (pe Sebastian). Marta Petreu comentează: „Nu ştim dacă Sebastian şi-a dat sau nu seama că este folosit, în mod foarte subtil, ca material didactic: unul prin care Nae îi transmitea „Stăpânului” un mesaj liniştitor în privinţa evreităţii”.⁵ Încă o dovadă, aşa cum am mai spus, evreii sunt în orice perioadă necesari ca materiale didactice.

O a treia ipoteză, cu riscul de a scandaliza: ştiu foarte bine că istoria nu se scrie cu fraze începând cu „dacă s-ar fi întâmplat altfel…”, însă nu-mi pot reprima un gând: dacă Sebastian n-ar fi fost Hechter, ţinând cont de cercul de intelectuali pe care l-a frecventat, ţinând cont de articolele publicate până prin 1933, ţinând cont de ideile preluate aproape ca un ecou din spusele lui Nae Ionescu, ţinând cont de convingerile sale de atunci, dacă Sebastian n-ar fi fost Hechter, sunt şanse mari să fi îmbrăcat şi el cămaşa verde şi să fi devenit unul dintre „legionarii intelectuali” importanţi. Admiraţia faţă de Mussolini, elogierea „Omului nou”, agresivitatea unor articole din publicaţiile în care scria, toate împreună nu mă pot duce decât la această concluzie.

Hechter Sebastian este un caz şi conduita sa nu trebuie generalizată pentru a nu se ajunge la concluzia că evreul, dacă n-ar fi fost evreu, ar fi devenit legionar: marea majoritate a evreilor, chiar şi intelectualii, nici n-au frecventat cercurile pe care le-a căutat Sebastian şi nici n-ar fi fost acceptaţi în acele cercuri. Evreii, chiar şi în perioadele calme ale convieţuirii, preferau să fie buni vecini, dar să păstreze relaţiile cele mai apropiate tot cu evreii – relaţiile de ghetou.

Da, Josef Hechter, alias Mihail Sebastian, a rămas şi a încercat să se asimileze, să gândească la fel ca oamenii pe care-i iubea. „Dar evreitatea este ca un semn de naştere pe corp: nu te poţi lepăda de ea. Zbuciumul sufletesc al eroului (Mihail Sebastian – nota mea, G.Sch.) reflectă o dilemă funciară: se poate sau nu se poate delimita, detaşa temporar de condiţia evreiască fără a dezerta, a se dezice total?… Sau fără ca atitudinea aceasta, care ţine de un exerciţiu de retorică intelectuală, să-i fie taxată drept dezerţiune, dezlipirea de sângele rasei.”⁶

Oricum, Sebastian era conştient şi suferea pentru că şi-a însuşit ideea că „avea soarta pecetluită din naştere”. Sentimentul de singurătate nu l-a părăsit niciodată.

„Sâmbătă, 17 iulie 1943 „Gesturi mecanice, obişnuinţe monotone, oarecare vivacitate simulată. Dincolo de asta, un mare pustiu, care e viaţa mea.

Aştept sfârşitul războiului – şi pe urmă? Ce voi aştepta pe urmă?

Am văzut lume multă în ultimele trei zile. Nimeni poate nu observă că, între atâţia oameni vii (cu pofte, cu interese, cu amoruri, cu legături), eu sunt un absent.

Joi la Mouton, iar pe urmă la Marie Ghiolu, aseară la Mogoşoaia, iar pe urmă la Gruber, azi după-masă la Tina – am văzut şi revăzut tot felul de oameni. Fiecare avea ceva, fiecare era fixat de ceva. Fiecare urmăreşte ceva. Eu umblu printre ei ca o umbră. Vorbesc, văd, ascult, răspund, mă mir, aprob – şi dincolo de toată această agitaţie de suprafaţă, sunt şi rămân mereu singur cu irevocabila mea soartă.”⁷

Mihail Sebastian n-a plecat nici după alungarea fasciştilor. Dar eliberarea de sub spaima iminentă a morţii, nu l-a schimbat. Lămurit (?) cu iubiţii prieteni „legionari intelectuali”, nu-şi găseşte locul nici printre evrei: „Vineri, 1 septembrie 1944: … „Am făcut azi-dimineaţă greşeala idioată de a mă fi dus la dr-ul Dorian, unde eram convocat la o <consfătuire scriitoricească>. Am asistat dezarmat la constituirea <sindicatului scriitorilor evrei> cu Benador, Călugăru şi Dorian în frunte, figuri cunoscute, nume inexistente – un amestec de rataj disperat, de mediocritate care răbufneşte, vechi ambiţii, vechi mizerii, toate reînviate cu obrăznicie, cu ostentaţie. Nu-mi iert laşitatea de a nu le fi strigat în faţă tot ce meritau. Dar e ultima oară când mă mai las prins în asemenea curse. Sâmbătă, 2 septembrie: Fără casă, sunt ca într-un oraş strein. Impresie de provizorat. Ca între două trenuri pe un peron de gară. N-am cărţi, n-am ore de lucru, nu ştiu de unde să iau oamenii care m-ar interesa – şi desigur nici ei nu ştiu de unde să mă ia pe mine. Sunt extenuat şi fără treabă.”⁸ Etc.

Duminică, 31 decembrie 1944 „Întors de jumătate de oră din munţi. Am fost o zi la Predeal şi şase zile la Cabana Vânători, de pe Diham. (…) Nu pot să spun şi nici să scriu nimic. Vorbele nu mă ajută. Rămâneam uneori pe loc să privesc cu atenţie priveliştea, cu gândul să-i fixez în memorie conturul, dar totul e mai variat, mai complex şi mai misterios decât pot ţine minte. Sunt probabil foarte bătrân. N-am regăsit la munte exuberanţa mea de altădată. Mai mult melancolic – aproape trist. Simt nu ştiu ce fel de oboseală veche şi duc cu mine, peste tot, incurabila mea singurătate.

Ultima zi a anului. Mi-e ruşine să fiu trist. Este totuşi anul care ne-a redat libertatea. Peste toate amărăciunile, peste toate suferinţele, peste toate deziluziile rămâne totuşi acest singur fapt fundamental. Mă gândesc la Poldy, mă doare despărţirea de el, aştept să-l revăd – şi tot restul se topeşte în regrete şi speranţe.” ⁹

Aceste ultime însemnări din Jurnal merită câteva comentarii:

– Mihail Sebastian n-a plecat nici după alungarea fasciştilor. Nici când graniţele încă mai erau penetrabile, nici în Franţa fratelui său, „despărţirea de el durându-l” Şi nici altundeva. Asta cu toate că omului problemă dorul de ducă nu i-a dispărut: nu-şi găseşte locul pentru că duce peste tot „incurabila singurătate”.

– Despărţirea de legionarii intelectuali n-o poate compensa cu o apropiere de evreii intelectuali, „figuri cunoscute, nume inexistente – un amestec de rataj disperat, de mediocritate care răbufneşte, vechi ambiţii, vechi mizerii, toate reînviate cu obrăznicie, cu ostentaţie” etc. „Incurabila singurătate” n-o poate alina nici măcar în ghetou. Când Ion Călugăru îi spune că „a sosit vremea noastră” este de-a dreptul scârbit. Într-adevăr, vremea omului problemă este greu de atins. Cel puţin nu în Europa. (În Israel şi în Statele Unite, pot fi întâlniţi mulţi, foarte mulţi tineri exuberanţi, dornici să-şi trăiască viaţa, gata să lupte pentru o fericire pe care nu vor s-o lase din mână. Dar şi în Israel şi în Statele Unite întâlnim personaje oglindite în eroi de ficţiune evrei într-o „incurabilă singurătate”. De exemplu, la Salinger găsim asemenea arhetipuri.)

– Conştient că, odată scăpat din Holocaust, are nu numai regrete, dar şi speranţe, că n-ar avea voie să fie trist, întâmpină primul an de libertate „melancolic – aproape trist” şi înainte de 23 August şi după 23 August rămâne mereu singur cu „irevocabila sa soartă”.

– Reluând cele trei ipoteze propuse, unu – aceea că, dacă nu s-ar fi născut Iosif Hechter ci creştin, ar fi îmbrăcat cămaşa verde, doi – că doar accidentul mortal l-a scutit de represiunea „comunistă” şi trei – că biografia şi mult mai puţin opera l-a menţinut în atenţie, făcând din el un arhetip al evreului intelectual din România interbelică şi din timpul celui de al doilea război mondial, avem în faţă o imagine extrem de instabilă a unui om problemă niciodată clasificabil şi probabil tocmai de aceea mereu clasificat, întotdeauna greu de anticipat, întotdeauna altfel şi printre ceilalţi, şi printre ai lui.

Deci:

– dacă n-ar fi fost un caz atât de deosebit – prieteniile cu intelectualii legionari -, ar mai fi fost interesant Mihail Sebastian astăzi?

• conform celor trei ipoteze, omul problemă Mihail Sebastian ar fi păţit-o în fiecare variantă.

Problema (32)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.