PROCESUL O dramă evreiască (13)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996.

14.

(Toamna târzie a lui 1896)

Domnul Löbl este o partidă. Deși trecut de prima tinerețe, el nu reușește să se căsătorească. Peste puțin timp, când acel excentric doctor Freud va lansa pe piață teoriile sale incestuoase, un psihanalist va descoperi că, de fapt, domnul Löbl nu se va fi căsătorit din pricina dragostei sale nemăsurate față de mama lui. Lucru doar parțial adevărat: domnul Löbl este foarte legat de maică-sa, însă nu în sensul libidinos al teoriilor  acelui doctor Freud; domnul Löbl este și destul de timid cu domnișoarele și cu doamnele din lumea  bună, politicos cu celelalte, dar nici într-un caz un abstinent; domnul Löbl este foarte atent cu sănătatea sa și consideră o problemă de igienă să aibă de două ori pe săptămână raporturi sexual  Asta l-a învățat răposatul lui tată, iar domnul Löbl, la rândul lui, l-a dus pentru prima oară pe fratele mai mic, pe bietul Gustave, la un stabiliment.

Locul unde își satisface respectivele necesități fiziologice este un local de lângă gara Saint Lazare, unde stăpână e Madame René. Este adevărat, domnul Löbl este un gentleman din cap până în picioare, vine punctual, petrece o oră într-o cameră, de obicei cu Lilly (care începe să îmbătrânească odată cu el), apoi rămâne la o ceașcă de cafea cu patroana. Domnul Löbl apare întotdeauna proaspăt bărbierit, întotdeauna cu o garoafa la butonieră, cu o carte sub braț și de fiecare dată aducând pentru domnișoare un cornet cu bomboane. Domnul Löbl este un om cum rar mai găsești în zilele noastre: din păcate, însă, domnul Löbl nu vrea să preia o parte din cheltuielile stabilimentului, iar domnișoara René are oricum nevoie de un asociat –  singură nu mai este în stare să ducă întreaga povară. Dar domnul Löbl i-a promis solemn mamei sale că nu va mai lua parte la nici o investiție, deși Madame René e o persoană foarte plăcută, aproape că ai putea vorbi despre ea ca despre o rudă. Așa că domnul Löbl îi arată acestei „aproape rude” cartea de vizită a unui conte, ofițer și personalitate proeminentă, un om extrem de important, cu legături până în cele mai înalte sfere, până la cineva despre care nu se poate vorbi decât în șoaptă. Domnul Löbl i-l prezintă domnișoarei René pe Esterhazy, iar acesta acceptă imediat propunerea, doar că într-o altă variantă: oferă o jumătate din suma convenită și o agendă impresionantă de nume și adrese în contul celeilalte jumătăți. Contele Esterhazy și Madame René rămân asociați. Domnul Löbl se joacă mulțumit cu un „cri-cri”, aceste „mătănii pariziene”, cum au fost numite în batjocură de un jurnalist. Domnul Löbl se reazemă de speteaza scaunului, iar buza superioară îi freamătă ușor.

Despre cei mai mulți oameni se spune că trăiesc exclusiv în trecut și în viitor, că-și suprima prezentul. Dar de multe ori ai impresia că trecutul nu face decât să scoată din nimic argumente altfel inexistente. Din ceață, apar mereu noi elemente ce nu lasă afacerea Dreyfus să se stingă. Nici deținutul cumplit izolat pe Insula Diavolului, nici nerăbdarea soției, nici strădaniile neobosite ale lui Mathieu, nimeni și nimic nu au puterea de a declanșa atâtea resorturi ascunse precum această ceață imprevizibilă. De undeva, din uitare, apare acel Bernard-Lazare care s-a oferit să scrie o broșură despre vina lui Dreyfus: aceea de a fi evreu, nu de a fi trădat. Acum Mathieu este de acord să-i finanțeze lucrarea, ba îi mai furnizează și date în plus. „O eroare judiciară – adevărul despre Afacerea Dreyfus” se numește broșura și, din motive de securitate, prima tranșă este tipărită la Bruxelles. Publicația este răspândită la toți parlamentarii, la toți miniștrii, la personalități ale vieții culturale și științifice, la ziariști. O nouă ediție este tipărită la Paris. Autorul și Mathieu se agită și așteaptă reacțiile. își țin amândoi răsuflarea, doar, doar vor auzi ceva. Nimic! Sau aproape nimic! După atâta trudă, reacțiile sunt palide sau nu există deloc. „Totuși, mai mult decât nimic!” se consolează Lucie.

În schimb, domnul Teyssonières, unul dintre grafologii care au susținut cu fermitate că Dreyfus a fost autorul scrisorii de însoțire incriminante, a declanșat un potop de reacții. Deci cine ajută la dezgroparea lui Dreyfus? Unul dintre gropari!

Prima reacție îi aparține lui Esterhazy, atunci când găsește în Matin facsimilul unei scrieri ce ieșise de sub pana lui. Nici o clipă până acum, contele maior n-a făcut relația între legăturile sale cu Ambasada Germaniei la Paris și Dreyfus. Este imposibil să redai mecanismele ce pornesc să se agite în creierul lui la aflarea adevărului. Dar adevărul este un secret. Și ceea ce se întâmplă în capul lui Esterhazy este un secret. Și reacția lui devine imediat un secret. Toate acestea devin secrete de stat. Bineînțeles că nici cei mai isteți redactori de la Matin nu au acces la aceste secrete. Cititorii cu atât mai puțin.

A doua reacție este cea a lui von Schwartzkoppen. Aici, lucrurile sunt mai complicate. Dreyfus a fost arestat pe baza unor probe găsite în interiorul ambasadei. Iată o violare a imunității diplomatice a reprezentanței germane, așa că de un asemenea punct nici cel mai aprig acuzator nu s-a putut atinge. Însă toată lumea cunoaște amănuntul nerostit. Apoi, nefiind numit, atașatul militar străin n-are cum lua atitudine. De niciun fel. Orice reacție ar însemna recunoașterea tocmai a ceea ce nu se poate pronunța public. Von Schwartzkoppen află, în sfârșit, tot din Matin, că proba este reală și că un om a fost condamnat la deportare și temniță pe viață pentru vina altui om.

Cu totul alta este reacția lui Lucy: ea vede actul incriminator, recunoaște asemănările de scris, este convinsă că Alfred are totuși o altă grafie. Revelația, furia, dezamăgirea ei nu au nicio valoare. Nicio valoare juridică și nici o putere de convingere. Totuși nu acesta este actul din vis, își spune Lucy și suferă cumplit că se trezește de fiecare dată cu o clipă prea devreme.

Dar reacția șefilor militari? Ei preiau versiunea care le este cea mai favorabilă: singurul în măsură să furnizeze facsimilul presei nu putea fi decât Picquart. „Dacă legăm aceste informații cu cele pe care locotenent-colonelul i le-a divulgat lui Bernard-Lazare, fiindcă altcineva n-avea cine i le da…” Deci Picquart a fost într-adevăr cumpărat de evrei. Așa că itinerariul glorios al lui Picquart se îndepărtează tot mai mult de Franța și pătrunde cât mai adânc posibil în Africa cea atât de nesigură. Pe „continentul negru” se întâmplă multe, războaiele abundă, un glonț rătăcit îți poate aduce oricând gloria post-mortem.

Celelalte reacții… Reacțiile sunt nesfârșite. Unele publice, unele strict personale, unele strict secrete. Despre acestea din urmă nu se poate pomeni în gura mare. Și toate astea numai fiindcă domnul Teyssonières – și în continuare convins de vina lui Dreyfus —, a considerat că tribunalul nu l-a plătit corespunzător pentru expertiza sa și n-a găsit o cale mai rațională de a-și cere drepturile decât să dea publicității acel facsimil ultrasecret! Dar nici măcar despre domnul Teyssonières nu putem vorbi în public, întrucât acesta și-a vândut „bomba” sub protecția garantării anonimatului. (Chiar dacă, prin absurd, redactorul cu pricina ar afla ce pocinog îi făcuse lui Picquart, șeful Serviciului statistic și chiar dacă, tot prin absurd, același redactor ar fi preocupat să-l disculpe, tot n-ar putea s-o facă: el s- a obligat să păstreze secretul față de informatorul său. Iată un alt secret: de data asta un secret atât profesional, cât și de onoare.)

Acum toată lumea implicată știe cine este adevăratul trădător, dar, iată, adevărul este tot un secret. Un mare secret!

Doar Alfred Dreyfus nu știe nimic, doar el n-are nici o reacție. Grija lui este că imaginea tabloului din sufrageria din Parisul îndepărtat se limpezește prea încet. O să-și mai amintească vreodată? O să mai apuce clipa?

Nimic nu se poate planifica: la Bordeaux moare Jules Esterhazy, înalt funcționar în cea mai importantă societate regională de asigurări, verișorul contelui-maior. Cei doi nu s-au prea frecventat în viață, dar necesitățile financiare ale ofițerului îi cer acestuia o mare putere de inventivitate și multă spontaneitate. Așa că, de îndată ce află vestea, verișorul neconsolat îi scrie familiei defunctului. Văduva și cei patru copii majori în viață (unul a căzut la datorie în Africa) dispun de o moștenire liniștitoare. Este exact ceea ce-l interesează și pe ofițer. Așa că maiorul-conte le scrie o dată, de două ori, de mai multe ori. El este foarte îngrijorat să nu le lipsească rudelor sale nimic și pomenește de o colaborare fructuoasă și confidențială cu răposatul. „O întâmplare aproape vitală” îl determină să laude relațiile sale privilegiate cu evreii și, în special, cu baronul Rotschild. Insistența aceasta îl face mai bogat cu câteva mii de franci. Banii sunt bineveniți, însă nu satisfac așteptările. Rudele de la Bordeaux mai dispun de sume considerabile. Dintre armele și totodată trofeele de vânătoare pe care le posedă, cea mai valoroasă este cartea de vizită a lui Rotschild. Desigur că Esterhazy, contele și maiorul, mai beneficiază și de alte arme, capcane și plase, toate ambalate în niște povești cât se poate de atrăgătoare. De obicei, investigațiile cele mai sigure, s-a convins el, sunt acelea unde sunt amestecați și evrei. Mai ales evrei. Pentru basmul cu Rotschild a reușit să obțină doar câteva mii de franci. Nu-i nimic, va încerca și cu o altă nadă. De pildă, pe agendă are și firma domnului Hadamard, despre care habar n-are că e rudă cu „acel Dreyfus”. La un moment-dat are loc și o întâlnire între fiul defunctului din Bordeaux și domnul Hadamard, întâlnire patronată, desigur, de domnul conte.

Doar cu puține clipe mai înainte, Mathieu Dreyfus avusese o dispută cu familia soției fratelui său în legătură cu tactica de adoptat în privința lui Alfred: acum când a apărut, în sfârșit, pe tapet acea scrisoare incriminatorie, ar fi cazul să fie găsit adevăratul ei autor. Iată soluția ce ar rezolva totul! „Da, răspunseseră Hadamarzii, dar este evident că cel ce a scris acel act nu va mai putea fi niciodată găsit, fiindcă mai mult ca sigur că el și-a luat toate măsurile de precauție mai ales după apariția facsimilului în Matin. Fără îndoială că adevăratul trădător a intrat de mult în gaură de șarpe.” Și, cum tocmai atunci a apărut domnul conte-maior (în uniformă de paradă, desigur, și cu toate decorațiile pe piept), discuția despre autorul scrisorii a trebuit să fie amânată.

Ar mai putea fi adăugat doar un singur amănunt: în timp ce iese furios din casa familiei Hadamard, Mathieu se lovește în ușă de Esterhazy. își cere scuze și se năpustește în stradă. Aici încearcă să-l acosteze un domn elegant, cu o floare la butonieră și cu o carte și un ziar sub braț.

„Domnule Dreyfus, începe domnul Löbl, n-ați putea…”

„Îmi pare rău, acum sunt foarte grăbit.”

Pe Mathieu Dreyfus îl enervează câteodată pisălogeala bonomă a domnului Löbl. De data asta, n-are de unde să știe că ar fi putut primi o informație într-adevăr foarte importantă.

„Atunci, îmi pare rău. Vă salut cu deosebită stimă și considerațiune!”

Sub o streașină de pe bulevardul Saint Michel, domnul Löbl are mai mult succes și obține, în sfârșit, un prim rezultat într-o discuție cu un ofițer: acesta nu știe dacă Dreyfus e vinovat sau nu.

„Toate așa-zisele dovezi ar trebui să fie formulate în propoziții care să înceapă cu «dacă». Așa stând lucrurile, în afara zidurilor celulei de pe Insula Diavolului, nimic nu e sigur.”

În fața a diferiți interlocutori, domnul Löbl repetă de mai multe ori această precizare, neuitând niciodată să adauge că într-o situație nesigură, neclară, prezumția de nevinovăție ar trebui să fie suverană. Ascultându-l, cei mai mulți domni nu se opresc aici: ei fie că sunt convinși că Dreyfus e vinovat, fie că susțin cu tărie că e nevinovat. Opțiunile sunt ferme.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.