PROCESUL O dramă evreiască (23)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996

Intermezzo

(În cabinetul primului-ministru)

Persoana prim-ministrului se schimbă mereu, în timp ce celelalte personaje rămân aceleași. Caleidoscopul lumii se învârte încet-încet. Trebuie să existe o stabilitate în toate. Altfel, lucrurile ar deveni ininteligibile pentru bieții muritori. „Domnilor, spune șeful guvernului, menirea noastră este să facem, în sfârșit, ordine în harababura asta, pe care am moștenit-o. Prim-ministrul se referă la un lucru pe care nu consideră că e cazul să-l comunice tuturor celor de față: sertarele biroului sunt aproape goale, în vreme ce seifurile și locșoarele secrete sunt pline de hârtii: atâtea afaceri vechi, finalizate sau nu, încât nu mai ai ioc să bagi un ac. Și — ceea ce e mai neplăcut – cine știe câte ascunzători se mai află pe unde nici nu gândești, cine știe câte acte cu adevărat importante se găsesc astfel în afara oricărui circuit? Nu mai vrem scandaluri de presă, continuă prim-ministrul. Nu mai vrem mult zgomot pentru nimic. Dar nu vom putea lucra în liniște până ce nu vom stoarce toate buboaiele. De pildă…a…ă… Șeful cabinetului scotocește într-un mic sertar ascuns în postamentul ceasului de pe birou. De pildă… ă… ziarele pretind, din nou, că au dovezi în legătură cu acel Esterhazy. Care-i situația?”

„Dacă-mi permiteți, domnule prim-ministru, intervine ministrul de război și merge până la ușă, o deschide și revine la locul lui. În încăpere își fac apariția mai mulți ofițeri, care salută și rămân în poziție de drepți. Ministrul de război cere raportul. Cazul Dreyfus?”

„Clasat definitiv, răspunde un ofițer”.

„Cazul Esterhazy?”

„Achitat, iar ofițerul trecut în rezervă.”

„Cazul Zola?”

„Condamnat.”

„Cazul Picquart?”

„În prelungite cercetări.”

„Cazul Clemenceau?”

„Nu există un caz Clemenceau. Acesta a intrat sub incidența cazului Zola.”

„Deci, cazul Picquart?”

„În cercetări prelungite.”

„Cum e cu cazul Dreyfus?” Mai întrebă și primul-ministru.

„Nu mai există un caz Dreyfus!” răspund ofițerii în cor.

„Ordonați «Pe loc repaus»,” îi cere prim-ministrul ministrului de război.

„Pe loc repaus!” ordonă ministrul de război. „Nu trebuie să lăsăm lucrurile neterminate, chiar dacă de cele mai multe ori le-am moștenit așa. Domnilor, trebuie să fim vigilenți, trebuie să fim uniți, trebuie să fim eficienți!”

Ofițerii iau poziție de drepți și răspund în cor: „Nu există un caz Dreyfus!”

„Bine, atunci să trecem la problema impozitelor, propune primul-ministru.”

„Valentine la Desesse este cel mai mare artist al Franței, decretează domnul Löbl. Nu fiindcă ar fi din cauciuc. Fiindcă este artist.”

Dansatorul se îndoaie în fel și chip, în aplauzele publicului.

La o masă de lângă perete, un domn îi dă unui chelner un plic. Acesta îl duce la masa domnului Löbl. Aici se află și Mathieu Dreyfus. Acesta citește conținutul plicului, bagă hârtia în portmoneu și așază în loc, pe tavă, niște bancnote. Chelnerul duce plicul cu bani înapoi la cel ce l-a trimis.

„Acestea sunt niște dovezi, spune Mathieu. Măcar de ar ajuta…”

„Eu am avut plăcerea să-l cunosc personal pe Valentine la Desesse. Ce ar fi devenit acest om dacă nu și-ar fi descoperit geniul?”

„Probabil un «personaj fără importanță», spune Mathieu.” Cei doi se scoală și pleacă.

Este limpede că domnul Löbl iese fără nici un entuziasm, regretând profund spectacolul care continuă, evidențiind un la Desesse formidabil. Dar mai tare îl frământa – și-l va frământa încă zile în șir – pe domnul Löbl, cum de a apărut individul ce i-a transmis informațiile acelea atât de importante domnului Dreyfus, dat fiind că domnul Löbl l-a invitat pe Mathieu „în oraș”, fără a-i specifica locul unde o să-l ducă. Și, în cazul acesta, cum de a apărut omul acela în Place Blanche, de unde a știut că o să-l întâlnească acolo spre a-i transmite invitatului domnului Löbl niște informații atât de valoroase încât acela n-a ezitat nici o clipă să i le plătească pe loc și cu bani mulți? Ce se întâmplă în lumea aceasta, unde se petrec atâtea lucruri grave acolo unde nici nu te aștepți, astfel încât pâre că un regizor neglijent confundă mereu succesiunea scenelor piesei? El, domnul Löbl, l-a dus pe fratele nefericitului căpitan Dreyfus într-un loc, cu gândul de a-l ajuta și, când colo, Mathieu Dreyfus a fost cel ce a mai mișcat de acolo căruța cu un centimetru, în timp ce pentru domnul Löbl n-a rămas vizibilă decât evoluția artiștilor de la cabaret! Și, chiar admițând că Dumnezeu este cel ce aranjează toate aceste lucruri, chiar nu există nici o posibilitate de a le veni în întâmpinare?

21.

(Alegerile din 1898)

Și cortina se ridică din nou.

Orgoliul artiștilor îi face să dea încă un mic bis. Și Picquart trebuie, în definitiv, terminat. Asta declanșează un nou foc de artificii: Clemenceau în L ‘Aurore, pe de o parte și Drumont în Libre Parole, de cealaltă, lansează următoarele rachete multicolore. Doar că Drumont, în spiritul etern al naționalismului extremist, atacă grosier, pe înțelesul celor ce-i gustă articolele. Rezultatul este că duelul verbal se transformă în duel clasic: cu săbii. Și nu doar într-un duel de acest soi, ci chiar în mai multe.

Duelul rămâne o formă de satisfacție feudală. Spectacolul juridic traversează un episod de capă și spadă: Clemenceau și Drumont nu reușesc să se omoare în numele onoarei. Așa că Picquart îl provoacă pe Henry, iar Esterhazy pe Picquart. Picquart îi cauzează lui Henry două răni la umăr. Duelul Picquart – Esterhazy se împotmolește in probleme de procedură. Alfred Dreyfus stă în celula sa tot mai zidită, tot mai izolată, undeva pe Insula Diavolului, în vreme ce la Paris spectacolul e în toi. Dreyfus nu mai are acces decât la, discuțiile sale cu un Dumnezeu pe care învață să-f descopere, habar neavând câte energii dau în clocot în numele lui în cazul unor oameni pe care nici nu-f;; cunoaște și care, cei mai mulți nici nu-și mai amintesc că totul a pornit de la un căpitan evreu întemnițat pe nedrept.

Nici Justiția nu e în stare să accepte că s-a ajuns la ultimul rând de aplauze. Și ea dorește să-și mai savureze triumful. Curtea de casație, prezidată de un judecător evreu (DESIGUR!) găsește un viciu de formă în procesul intentat de Ministerul de război lui Zola și redactorului de la Aurora. Un nou prilej de petarde pentru presă. Și toate astea chiar înaintea alegerilor! Și toate astea când Ministerul de război trebuie să fie atent să-și lase sertarele curate, pentru cazul, foarte probabil, că un alt, titular va avea acces la ele! Și cine poate ști în clipa asta cine va fi acel „alt titular”? Așa că (încă) ministrul Billot dispune ca toate actele procesului Dreyfus să fie puse în cea mai perfectă ordine. Cum Lauth nu mai lucrează la Serviciul statistic, iar du Paty nu mai pare suficient de credibil, conștiinciosul Henry mai I adaugă câteva documente compromițătoare, confecționate în lungi ore de muncă nocturnă.

Așa că noul ministru de război – de data asta un civil – Cavaignac – poate declara în parlament, în stilul cel mai patriotard posibil, că Dreyfus a fost condamnat pe drept și că Afacerea Dreyfus A. este definitiv clasată. (A câta oară?)

Pentru a-și demonstra afirmațiile, Cavaignac face următorul plan de luptă:

• Rejudecarea și condamnarea definitivă a lui Zola;
• Demiterea lui Picquart și deferirea lui Curții Marțiale.
• Rejudecarea lui Esterhazy în scopul aflării complicilor acestuia, a celor ce i-au înlesnit scurgerea de informații secrete și strict secrete, pe care Esterhazy le-a folosit pentru a-și șantaja superiorii.

Iată o strategie nouă, tranșantă și – în intenții – definitivă. Doar că și aceste intenții au transpirat încă înainte de a fi apucat inițiatorii lor de a le pune în practică. Esterhazy, care nu cunoaște decât un singur fel de a se apăra, acela de a ieși la rampă și de a ataca el primul, amenință cu o sinucidere spectaculoasă. Dar, previne el, nu va coborî în mormânt decât alături de cei ce refuză să-l mai susțină. Pentru că sinuciderea lui va fi urmată de un val de sinucideri, de o adevărată apocalipsă. Esterhazy amenință că va transforma sfârșitul spectacolului într-o tragedie adevărată.

Și tocmai acesta este momentul când și Picquart decide să treacă la atac. O scrisoare către președintele republicii denunță modul cum au fost administrate probele în procesul Dreyfus. Președintele Franței îi repartizează scrisoarea lui Cavaignac, iar acesta îl invită pe colonel să se explice. Exact ca și Dreyfus, cu patru ani în urmă, și Picquart este arestat în biroul judecătorului de instrucție pentru manipulare de documente secrete. Și exact ca și Dreyfus, și Picquart va fi încarcerat la Santé, doar că Dreyfus a fost anterior degradați public, în timp ce Picquart încă nici n-a fost condamnat.

Santé pare noua scenă pentru actorii întregii piese, Cu o zi înaintea lui Picquart, este adus acolo și Esterhazy. Doar că acesta nimerește la închisoare fără a se mai aplica planul lui Cavaignac. Nepotul din provincie al contelui, văzându-se escrocat de 35.000 de franci, a început urmărirea penală a unchiului. La percheziția domiciliară din locuința  lui Esterhazy, dar și la adresa amantei sale, au fost găsite numeroase documente extrem de neplăcute pentru „clasatul” caz Dreyfus A. (Dacă ar fi fost mai prudent, contele ar fi păstrat toate acele hârtii la stabilimentul doamnei René. Acel loc preluase de mult rolul de azil al catedralei medievale: acolo nicio autoritate de afară nu are nici o putere. Dar ideea i-a venit prea târziu.)

Cât timp trăiește o insectă? Cea cu care Alfred Dreyfus se întreține ore lungi pare să aibă de ispășit o condamnare consistentă pe Insula Diavolului. Totuși, omul îi supraviețuiește. Moartea gânganiei îi mai răpește un interlocutor. îi mai rămân scrisorile, dar, în primul rând, Divinitatea, într-o zi se surprinde vorbind cu Dumnezeu așa cum s-a întreținut până nu de mult cu gângania. Asta îl tulbură cumplit. Caută un nou registru: Dumnezeu este, totuși, Dumnezeu.

Domnul Löbl este profund tulburat. Vremurile liniștite se prăbușesc vizibil: nu mai știi cine îți este dușman, nu mai știi cu cine te poți mândri în societate. Esterhazy și Picquart la Santé. Despre Esterhazy s-a lămurit de mult, chit că i-a fost necesară o importantă doză de energie spre a putea accepta realitatea. Dar Picquart? Acel domn desăvârșit…

„De dimineață, abia m-am trezit, că doamna Hirsch…” Refrenul este același, intonația este aceeași, până și doamna Hirsch este aceeași. Doamna Hirsch trebuie să fi depășit deja de mult și vârsta ecumenică.

„Un om care trăiește de ani și ani de zile cu soția altuia, în văzul întregii lumi, nu poate fi corect”, îi explică mama. Bineînțeles că și Picquart este tot alsacian. Colonelul este un om deosebit de cult, e adevărat, vorbește bine germana, engleza, italiana, spaniola și rusa, e avizat în muzică, literatură și pictură, dar a avut și are prea multe legături cu femei căsătorite. Deja la Strasbourg era cunoscut ca mare crai, având de atunci un talent deosebit — tânăr cadet! — să se încurce în văzul lumii cu doamnele cele mai respectabile.

Da, domnul Löbl este profund dezamăgit. Mama este prea severă. Picquart este un adevărat gentleman. Pe domnul Löbl îl chinuie o stare de greață permanentă chiar și în oraș, stând sub streșinile clădirilor de pe marile bulevarde sau la un ceai la La Paix ori în alte cafenele, chiar și în oraș vechile tabieturi nu-i mai produc cine știe ce satisfacții.

„Știi, îi recunoaște mamei sale, omul este un aparat foarte bine reglat. Funcționează, funcționează la fel chiar dacă nu mai depune nici un efort ca să continue.”

„Unchiul Charles” îi zâmbește. „Unchiul Charles” este cea mai bună dovadă de funcționare autonomă a fiecărui mecanism.

Și, pe urmă, uluitoarea condamnare definitivă a lui Zola la Versailles și fuga acestuia în Anglia. Funcționează, funcționează în continuare, însă nici măcar o carte a celui mai cunoscut autor francez contemporan nu mai poți plimba în public cu tine. Și asta unde? în Franța. Și, totuși, domnul Löbl, tot cu garoafa la butonieră, e prezent mereu cu câte un roman de Zola în oraș. Și chiar dacă introdusă în ziarul împăturit – ca de obicei cartea îi garantează o oarecare continuitate.

Lucy se gândește să-i scrie o epistolă lui Zola în legătură cu veșnicul ei vis neterminat. O pudoare greu de explicat o împiedică să facă acest gest. Și, cu toate astea, ea rămâne la convingerea ei că documentul pe care nu apucă să-l vadă niciodată suficient spre a-și putea da seama despre ce este vorba în el ar fi documentul ce l-ar salva pe soțul ei.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.