PROCESUL O dramă evreiască (26)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz PROCESUL O dramă evreiască apărută la Editura Hasefer în 1996.

Doar Dreyfus însuși nu poate trage nici o concluzie în legătură cu neașteptata moarte a lui Henry, întrucât el nu este la curent cu ea. Spre deosebire de Esterhazy și de mulți alții, de maiorul Henry, Dreyfus își aduce foarte bine aminte. Dar pe locotenent-colonelul Henry nu apucase să-l cunoască. Și nici pe acel Cavaignac, ministrul de război care, după ce l-a arestat pe Henry și a repus în mișcare întreaga afacere, a plecat din clădirea de pe strada Saint-Dominique odată cu căderea guvernului Brisson. Sigur, toată lumea știe cine a fost tatăl acelui Cavaignac, dar Dreyfus nu este câtuși de puțin la curent cu rolul jucat de fiul „pacificatorului din ’48” în propria-i soartă. Dacă, de pildă, Cavaignac ar fi acceptat sugestia lui Henry ca „Borderoul” incriminant să fie distrus, nimic nu s-ar fi urnit din loc. Așa, Dreyfus se pomenește în noiembrie 1898 cu o telegramă prin care este înștiințat că i se acceptă recursul. Iată o reacție întârziată: la nenumăratele cereri în acest sens, deținutul n-a obținut niciodată nici un răspuns. De ce tocmai acum? Dreyfus este un om rațional („rece”, cum l-au numit mulți) și încearcă să-și explice faptele, deși e în totală necunoștință a elementelor necesare unei reconstituiri cât de vagi. (Peste mulți ani, domnul Löbl va discuta cu el acest aspect, însă Dreyfus nu-l va accepta: „Nu avem niciodată toate elementele necesare, ceea ce nu este un motiv suficient spre a nu ne mai pune probleme, spre a nu mai raționa.”) Singura asemănare cu reacțiile de la Paris este că nici Dreyfus nu se entuziasmează, așa cum s-ar fi așteptat el însuși, la aflarea mult doritei vești. Anii de detenție celulară l-au învățat cu un alt ritm de scurgere al timpului și cu reacții mai domoale. Asta i-a economisit multă energie și, nefiind nerăbdător peste măsură să vadă ce se va întâmpla în continuare, înțelegând, poate inconștient, că și el nu este decât un erou fără replică în piesa vieții sale, destinul îi mai oferă și permisiunea de a se plimba zilnic printre zidurile lagărului și chiar să vadă și marea. Asta e deja mult! Dreyfus își amintește acum de vechea anecdotă cu Ițic venit la rabin spre a cere un sfat în legătură cu mizeria din coliba lui. Rabinul îl sfătuiește să-și bage și caprele în unica-i odaie. Ițic revine, după câteva zile, spunându-i că acum e și mai rău. Rabinul îl sfătuiește să introducă și vitele în colibă. După o săptămână, Ițic revine plângând,  spunând că acasă totul a devenit insuportabil. Rabinul îl povățuiește să găzduiască și cămilele în colibă. După doar o zi, Ițic amenință că-și va lua câmpii. Atunci, rabinul îi sugerează să scoată cele două cămile. După o altă săptămână, Ițic recunoaște că parcă e ceva mai bine, însă e încă foarte greu. Atunci e sfătuit să scoată și vitele. Ceea ce îi provoacă lui Ițic o nouă ușurare. Când lasă și caprele afară, viața pare suportabilă și îi mulțumește lui Dumnezeu pentru norocul ce i-a fost hărăzit. Dreyfus își spune că se află în situația când tocmai și-a scos cămila din casă. Acum așteaptă să i se îndepărteze și vitele. Ceea ce s-a întâmplat când a primit oficial vestea că sentința din 1894 a fost anulată și că va compărea din nou în fața unui tribunal militar, în vederea rejudecării cauzei. Dar, între timp, au mai trecut șase luni.

Acum, Dreyfus știe ceva mai multe despre propria sa situație, despre propriul său trecut. Abia în acest răstimp a aflat el de existența lui Esterhazy, de acuzele formale pentru care ispășește el pe Insula Diavolului. Dar acest trecut nu-i slujește prea mult. Dreyfus nu știe dacă n-ar fi mai bine să-și continue „viața lipsită de griji din celula sa”, decât să facă noi raționamente lacunare. Doar că nu se poate abține și o altă persoană din el îl obligă la noi și noi calcule.

Și, iarăși, Dreyfus nu știe nici cine este noul ministru de război, nici că președintele republicii, Felix Faure, a murit în mijlocul unui imens scandal, suferind un infarct în vreme ce se afla într-o situație fără echivoc cu o doamnă în cabinetul său oficial. (Acesta este într-adevăr un caz rar: un președinte al unei mari națiuni este la curent cu situația unui simplu fost căpitan, iar acest individ habar n-are de soarta unicului șef al statului său!) Și cu atât mai puțin îl interesează pe Dreyfus că Esterhazy, fugit la Londra, mai revine o dată la Paris spre a fi audiat, Esterhazy care a fost, după divorț, obligat să renunțe și la titlul și însemnele nobiliare ale familiei. Iar grevele și uriașele demonstrații și ciocniri cu armata ale muncitorilor ce pregătesc Expoziția Universală din 1900 se petrec, parcă, pe altă planetă.

Dreyfus află, deci, că nici „Borderoul” și nici înscrisul numit „Canalia D.” nu mai sunt considerate probe împotriva sa. Dar încă nu știe că rejudecarea procesului lui făcuse atâta vâlvă, încât până și împotriva președintelui Loubet se încercase un atentat numai fiindcă a admis revizuirea. Fiindcă a încercat să-l omoare pe șeful statului, tânărul baron de Christiani a fost condamnat la patru ani închisoare. (Însă nimeni nu se îndoiește că „tânărul erou” nu va petrece multe nopți într-o celulă și că-și va relua foarte repede locul în societate. Lumea îl așteaptă!)

Și, iarăși, ceea ce știe Dreyfus despre propriul său proces constituie mult mai puțin decât știe orice francez care a răsfoit Si ultimii ani titlurile ziarelor. Dar Dreyfus nu mai e exact același cu cel ce a venit cu patru ani și jumătate înainte în Guyana. Noul Dreyfus a învățat un alt sistem de viață, s-.a obișnuit să prețuiască alte lucruri decât pe vremuri, are nevoie de prezența permanentă a lui Dumnezeu.

Pe dosarul Dreyfus nu. apucă să se așeze colbul. Mâini pricepute au tot timpul grijă ca toate actele să se afle la focul lor, indiferent dacă la lumină ies doar unele dintre ele. Printre milioanele de dosare, și dosarul cazului Dreyfus („un caz care nu mai există”) își are locul bine stabilit în ordinea universului și domnul Löbl n-o să afle niciodată forța aptă de a face imposibil ca un lucru să se piardă irevocabil în Marea Arhivă. Pentru că domnul Löbl intuiește deja de mult că oricât de ciuntit iese de cele mai multe ori adevărul la iveală, undeva se află și realitatea nudă, în stare și ea – în funcție de o cauzalitate necunoscută de om – să reapară în întreaga-i înfățișare.

24.

(1899, primăvara)

Pe Dreyfus a reușit să-l scoată din starea lui doar înștiințarea oficială că, prin sentința Curții de Casație, nu mai e deportatul Dreyfus ci inculpatul căpitan Dreyfus. Redarea gradului e mai mult decât o reparație, ea reprezintă obligația sa de a gândi din nou altfel. E iarăși ofițer, e iarăși militar, se află undeva pe la mijlocul scării, va trebui să-i întâlnească pe șefi, va afla ce au făcut generalul Mercier și generalul Boisdeffre pentru eliberarea sa. Dintr-un deținut care a început să poarte lungi discuții cu Dumnezeu — ca un călugăr aflat înaintea primei reguli monahale —, se naște din nou rotița unui sistem complex, funcționând din plin, împinsă de alte rotițe și punând, la rândul ei, în mișcare anumite pârghii.

Redarea gradului i-a fost totuși anunțată într-un fel: după patru ani și jumătate de concentrare infructuoasă, în chiar dimineața când i-a venit vestea cea plină de speranță, imaginea de pe tabloul din „scena cu dejunul” s-a limpezit – este vorba, și-a amintit, de un cadru cu absolvenții Școlii superioare de război, el, Dreyfus, aflându-se undeva în rândul al doilea. Acesta a fost un semn, confirmarea a venit imediat.

Cât de mult se înșală bietul căpitan Dreyfus! Chiar dacă foarte în curând, admirația și devotamentul său față de generali se va prăbuși, el va continua să funcționeze „în dispozitiv”, fără a se  întreba măcar o clipă în legătură cu direcția înspre care se îndreaptă angrenajul din care îi place să facă parte. Nu-l orientează nici o percepție a cumplitei dezordini a elementelor subterane? Greu de spus: oricum, Dreyfus simte de acum un zgomot de fond, chiar dacă nu-i dă mare importanță. Părerea apropiaților săi, după care faptul că habar n-a avut în cei patru ani și jumătate de recluziune că ierarhia a vrut să-l înfunde și nu să-l salveze, ar fi fost benefic spre a-i menține cât de cât moralul, nu poate fi ignorată. Și așa, la Rennes, când cei doi avocați, Démangés și Labory, îi vor împărtăși cele ce s-au petrecut în lipsa lui, dar într-o versiune avându-l pe el în rolul principal, Dreyfus va avea un șoc cumplit.

Doar că, între timp, a reușit să-și clădească (și) o altă lume lăuntrică, acolo, singur, pe Insula Diavolului.

Cât de mult înșală educația! Simplul fapt că nu mai există deportatul Dreyfus, ci, din nou, căpitanul Dreyfus, i se pare, din clipa când i s-a adus la cunoștință schimbarea, ceva cu totul deosebit, chit că tratamentul ce i se aplică și în continuare, nu s-a schimbat în mod esențial. Pe crucișătorul „Sfax”, cu care este adus înapoi în Franța, se află încarcerat într-o cabină cu gratii la hublou, în fața ușii stă tot timpul o santinelă înarmată, iar ofițerii nu se poartă nici o clipă de parcă l-ar considera ca pe unul de-al lor. Consemnul tăcerii funcționează și în continuare, iar de pe vas este condus direct la închisoarea din Rennes. Atâta doar că se află din nou în țară, atâta doar că a aflat lucrurile cele mai incredibile, atâta doar că și-a putut revedea, în prezența unui locotenent, soția și fratele. Realitatea nefiind câtuși de puțin regizată de o mână omenească, depășește cu mult imaginația indivizilor. (Nu este de mirare că, de multe ori, ca să poată supraviețui, muritorii refuză să accepte ce se petrece în jurul lor, iar judecata lor limitată îi oblojește ca un pansament.)

După ce a fost ținut în cușcă, se mai poate descurca un animal lăsat liber în junglă? Depinde de animal: unul supraviețuiește, altul nu. Doar că, în cazul lui Dreyfus, nu se pune încă alternativa libertății. Or, acesta este lucrul cel mai greu de înțeles pentru el.

Dar și pentru alții, Zola, expunându-se în continuare, riscând aplicarea pedepsei cu închisoarea și amendă, la care a fost condamnat, revine și el în Franța. Și nu stă ascuns, ci face public faptul, de parcă dreptatea ar fi triumfat deja.

Domnul Löbl se află într-o mare încurcătură: el ar fi vrut să meargă la Rennes spre a fi de față la noua bătălie, dar treburi importante îl rețin și la Paris. Ca secretar al unuia dintre cele mai importante cluburi de șah din Franța, s-a angajat să organizeze un meci pentru titlul mondial între campionul lumii, dr. Emanuel Lasker și unul dintre marii maeștri ai timpului, probabil dr. Siegbert Tarrasch. În acest scop, strânge fonduri, se adresează oficiilor diplomatice pentru a dovedi cât de bine ar fi ca un asemenea meci sa se desfășoare la Paris, ca o pregătire a marii expoziții universale din 1900. Domnul Löbl e foarte activ și deși Lasker, după ce l-a zdrobit și în meciul revanșă pe bătrânul Steinitz, nu pare câtuși de puțin dispus să-și pună titlul în joc, mai e convins că va realiza ceea ce consideră cel mai important lucru pe care-l poate face în clipa aceea un francez.

Până la urmă, totuși, domnul Löbl pleacă la Rennes. E o vară deosebit de caldă și în capitală și așa nu prea mai e nimeni. La Rennes, la Rennes, acolo se va hotărî soarta lui Dreyfus, a Franței și poate și a lumii!

La Rennes nu se va hotărî nimic.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.