Psihanaliza enoriașilor cultului nominalismului monetar (I)

Presupozi Insert shortcodeția dogmatică este, în limbajul lui Daniel Kahneman (Thinking: fast and slow), un bias cognitiv, o sursă nesecată de erori sistematice de judecată și decizie. O astfel de presupoziție dogmatică este nominalismul monetar, atât de “drag” debitorilor la creditele în valute exotice.

Un bias cognitiv nu este o prejudecată simplă (greșeala de raționare), ci o convingere la care autorul judecății ține, care îl implică emoțional. De aceea, erorile determinate de această convingere tendențioasă sunt sistematice și greu de abandonat. În cazul judecătorilor, biasul cognitiv este o formă de părtinire de care cei mai mulți dintre ei nici măcar nu au habar, dar care le afectează clar imparțialitatea, ceea ce pune în pericol domnia legii (rule of law) sau o înlocuiește cu domnia prin lege (rule by law) sau cu dictatura contractului de adeziune, care dă captivitate.

Repetiția frecventă a unor “adevăruri” creează impresia de familiaritate, iar familiaritatea nu se distinge prea ușor de adevăr. Mai mult chiar, familiaritatea cu un fragment al unei idei face să pară familiară întreaga idee și, deci, “adevărată”, în sens că tot ce este sau pare familiar este adevarat. De aici, succesul incredibil al campaniilor pe net sau pe paginile de socializare, bazate pe sloganuri, titluri șocante și narațiuni prescuratate. Repetiția, sloganul ubicuu, “cele două minute de ură” săptămânale (1984, George Orwell) sunt cărămizile regimurilor autoritare, mai ales ale celor care practică supunerea prin lege. Sub impactul repetiției, oamenii ajung să neglijeze ambiguitatea și să își reprime îndoielile, iar acest lucru se întâmplă automat, sub impactul nevoii de certitudine. Reflecția rațională, acțiunea conștientă în vederea dezambiguizării, analiza critică, suspicioasă, a pozei neclare a realității sunt înlocuite “natural” de stereotipuri. Exact acest lucru s-a întâmplat și cu nominalismul monetar. A fost suficientă o implantare a acestuia în mentalul emoțional al unui număr redus de judecători participanți la ședințele de instruire ordonate de BNR și asezonate cu poșirca de Drăgășani oferită chiar de producator, adică de “Manole” Isărescu, după care învățăceii, fiind toți lideri informali de opinie ai sistemului judiciar, au repetat la infinit (prin hotărâri sau prin “opere” juridice coordonate de avocații băncilor) mantra nominalismului și a contractului care este lege (pacta sunt servanda), până când ideea a devenit familiară și, deci, sinonimă adevărului.

Efectul de „halo“ este un exemplu de ambiguitate su(re)primată, o formă de simplificare automată a realității imprimată în subconștientul nostru în scopul înlăturii îndoielii, din nevoia de certitudine. Deși nu are nimic rațional, zisul efect seamănă cu un raționament inductiv, întrucât ridică la rang de generalitate un element singular și superficial al realității imediat palpabile: o singură trăsătură superficială a unei persoane determină atitudinea generală față de acea persoană. Ne place sau detestăm în general o persoană pentru că la prima vedere (love/hate at first sight), la primul miros (love/hate at first smell), la prima atingere, ne-a placut sau am detestat respectiva persoană[1]. În mod inconștient, umplem golul de informații referitoare la persoana reală cu acea unică trăsătură care ne-a atras atenția din prima, trăsătură pe care o asociem automat și involuntar cu ceea ce credem sau știm din experiență și pe care o integrăm în context, automat. Interesante sunt surpriza sau chiar șocul confruntării cu realitatea diametral opusă acelei prime senzații sau impresii – nu ne place, nu o acceptăm, credem că are ceva greșit sau tendențios, iar multă vreme (sau chiar pentru totdeauna) refuzăm să acceptăm realitatea, “obligând-o” să se reîntoarcă în tiparul în care am încastrat-o cu acea prima impresie sau senzație.

În altă ordine de idei, așa cum remarcă atât D. Kahneman, cât și Ph. Sloman[2], mintea noastră nu se “descurcă” prea bine când are de-a face cu non-evenimente, adică întâmplări sau fapte fără încărcătură emoționala. Într-adevăr, de ce să vrei să știi adevărul, când ai povești atât de frumoase care să îl înlocuiască? Prea multă informație poate strica narațiunea și cu siguranță tulbură zona de confort a fiecăruia. Cele mai coerente povești nu sunt cu necesitate și cele mai probabile, dar ele sunt plauzibile, iar noțiunile de coerență, plauzibilitate și probabilitate sunt cu ușurință confundate de marea noastră majoritate[3].

Narațiunile, care fac din întâmplări evenimente, prin adăugarea de elemente emoționale, sunt “euristici afective”, în sensul psihologiei comportamentale. Euristica afectivă ne simplifică viața, creând o lume în varianta proprie, familiară, mult mai ordonată și mult mai puțin ostilă decât realitatea. Prin crearea propriei narațiuni, ajungem treptat să vedem realitatea printr-o lupă care nu mărește, ci pune într-un anumit tipar lucrurile și într-o anumită secvență temporală faptele și evenimentele. Filtrăm realitatea ca să o facem mai ușor de suportat, dar nu știm dacă ceea ce iese este mai bun. Oamenii vor să cunoască realitatea, dar își oferă o variantă în miniatură a acesteia, simplificată, cauzală. D. Kahneman[4] observă că adăugarea de amănunte la scenarii le face mai convingătoare. Intuitiv, răspunsul așteptat de scenarist vine automat, înfrangând logica și raționalitatea. Confuzia dintre experiență și amintirea ei (în mod natural incompletă, stilizată) este o eroare cognitivă.

Intuiția este o judecată automată rezultată dintr-o informație sau certitudine împărtășită de foarte mulți membri ai unei comunități. Credem cu tărie în intuiții, întrucât ne bazăm pe “logica” mulțimii. Credem cu fermitate că nu se pot înșela chiar toți cei care cred în aceeași idee și au aceleași certitudini și, de aceea, ne baricădăm în spatele acestor certitudini comune. Recent, avocații băncilor declarau că modificările operate la legea dării în plată, pentru a o face aplicabilă, în ciuda opoziției ferme a majorității judecătorilor, vor fi respinse de comunitatea juridică, întrucât nu se cade ca precepte în care credem de zeci de ani să fie contrazise … Dar intuiția este, de cele mai multe ori, o iluzie a cunoașterii, întrucât nu “știm” noi, la nivel individual li concret, ci știe mintea colectivă. Nu avem noi toate informațiile necesare inferenței deductive, ci le are depozitarul tuturor informațiilor, mintea colectivă. Este cât se poate de real că, în cele mai multe situații de criză și ambiguitate, a te baza pe intuiții și pe gândirea de grup este eficient, dar este și deosebit de periculos. Intuițiile noastre rezultă din asemănarea unor persoane, situații sau fenomene cu stereotipuri culturale, modele arhetipale sau narațiuni eroice în care credem pentru că ne implică emoțional. De aceea, deciziile și judecățile intuitive pot fi acte ratate. Spre exemplu, în drept, operăm cu prezumții, care nu sunt altceva decât judecăți, evaluări sau soluții simplificate, pe care mintea le face automat. Prezumțiile sunt scenarii pentru situații ambigue sau forme de gândire asociativă care, cel mai adesea, se impun unei conștiințe care nu este trează, activă, ci obosită sau aflată în zona de confort. În drept, prezumția este un mijloc de probă și, de aceea, este foarte riscantă și jenantă când scapă din mâna unei conștiințe critice. Pentru a afla dacă ceva este adevărat și real, trebuie să începi prin a te îndoi de veridicitatea sa. Aceasta este, la propriu, metoda științei, diametral opusă metodei credinței. Or, în cazul poveștii nominalismului monetar, nimeni nu s-a mai îndoit de veridicitatea acestei soluții simplificate, intuitive, plasata insidios în mentalul emoțional al enoriașilor cultului seminariilor de la Sinaia, organizate de băncile pârâte în vederea îndoctrinarii judecătorilor.

Același Daniel Kahneman susține (op.cit., p.44), în mod șocant, dar nu mai puțin adevărat, că “putem fi orbi în fața evidenței și suntem, de asemenea, orbi față de propria noastră orbire”. Așadar, ne ducem după fentă, ne bazăm pe iluzii, sfințim mizerii de idei, lideri și instituții pentru că suntem orbi și inconștienți față de propria noastră orbire.

[1]Efectul de „halo“este cel mai bine ilustrat de basmele cu Făt Frumos. În comparație cu zmeul cel rău și urât, Făt Frumos are toate calitățile din lume. Deși zmeul este fizic puternic și caracterial predictibil, în timp ce Făt Frumos este imprevizibil, inconstant și mereu ajutat de tot felul de ființe sau lucruri ca să izbutească să îl răpuna pe zmeu, toata simpatia povestitorului și a ascultătorului merge către Făt Frumos, și nu către zmeu. O singură trăsătură (tipul este “frumos”, deși nu frumusețea este importantă la bărbați) determină imaginea generală, menită a captiva audiența – simpatie pentru “făt”, antipatie pentru zmeu. Chiar și numele alese ne obligă să îi simpatizăm/antipatizăm pe protagoniști – cuvântul “făt” înseamnă copil, ceea ce insistă pe tinerețea eroului pozitiv, în timp ce cuvântul “zmeu” sugerează un adult adâncit în rele, adică ceva detestabil.

[2] Ph. Sloman este unul dintre co-autorii cărtii „Iluzia cunoașterii“, publicată în România în 2014, de editura Publica.

[3] Povestea eroului salvator în lupta cu dușmanul nemilos este calea cea mai simplă către supunerea voluntară. Când știi că Big Brother este cu ochii pe tine [și declari senin că nu te deranjează, întrucat nu ai nimic ilegal de ascuns], este foarte probabil că lași în mod inconștient și irațional să ți se diminueze efectiv gândirea spontană și acțiunea independentă. Toate autocrațiile și, mai ales, dictaturile, își au enoriașii lor entuziaști, amorsați de cultul salvatorului în lupta cu dușmanul. Supunerea față de salvator este simplă și automată când este evocată în contexte emoționale. Când ți-e foame, cuvintele care evocă feluri de mâncare sunt percepute cu mare acuitate, chiar și dacă sunt șoptite sau scrise greșit.

[4]Op.cit., p. 250. Este foarte interesantă constatarea autorului după care în noi “sălășluiesc” două eu-ri, fără ca noi să fim pe deplin conșienți de prezența unuia dintre aceste eu-ri. Există un „eu“ experiențial, care este prezent, acut, trăitor al vieții noastre, dar și un „eu“ evocator, care este construit din trecutul nostru, sintetizat sub formă de amintiri, și din viitorul nostru, sintetizat sub formă de idealuri și năzuințe. Eul evocator este un eu narativ, care care ne dă un sens și o perspectivă emoțională asupra vieții noastre, păstrând (selectiv asincronic) amintirea experiențelor trecute și construind planurile și idealurile noastre, adică pregătindu-ne pentru viitor. „Eul“ evocator este inima, sălașul sufletului. S-ar putea spune că fiecare dintre noi suntem eul nostru evocator și că eul nostru experențial, care trăiește și ghidează viața, fără să fim conștienti de el, ne apare ca fiind străin. Pacienții cu Alzheimer și-au pierdut eul evocator, firul narativ al vieții, dar eul lor experențial încă este capabil să trăiască frumusețea vieții curente, câtă le-a mai rămas.