Restitutio in Integrum – Equinox la Versoix (III)

După minunata seară de la Villa Serena din 20 septembrie 1990, am avut ocazia să-l revăd pe regele Mihai de nenumărate ori, prima dată la revenirea sa la Bucureşti, în delirul mulţimii, de Sf.Paşti 1992. Anticipasem că va trece uşor printre simpatizanţi, plasându-mă în curtea bisericii Sf.Gheorghe, la Km 0 şi regăsindu-mă scandându-i numele sub balconul de la hotelul „Continental.“ Nu mi-am putut închipui că doi ani de minciuni şi ură revărsate asupra sa se vor întoarce împotriva autorilor acelei campanii abjecte de denigrare a regelui, asigurându-i reîntoarcerea triumfală visată de Eugen Ionesco. Milioane de români de bună credinţă nu s-au lăsat înşelaţi!

Bruxelles – 7 august 1993, ziua funeraliilor regelui Baudouin al Belgiei, Lipova, la slujba ecumenică din biserica ortodoxă, unde am purtat o scurtă conversaţie, şi, după câteva săptămâni, mănăstirea Prislop – august 1997 au fost câteva repere până la primirea pe care mi-a acordat-o la castelul său de la Săvârşin, pe 6 septembrie 2001. Ca un făcut, să ai parte în viaţă de două audienţe la rege şi de fiecare dată să întârzii jumătate de oră!

2001 a fost anul reconcilierii istorice. E imposibil ca regele să nu fi fost informat de agitaţia indusă printre monarhişti odată ce a devenit evidentă evoluţia relaţiei cu preşedintele Iliescu, survenită după 18 mai. Oricâte argumente logice se vehiculau, în sensul că ar fi fost vorba doar de o reglare a situaţiei dintre Statul Român cu instituţia sa prezidenţială şi instituţia Casei Regale a României, mulţi simpatizanţi ai regelui Mihai au rămas descumpăniţi. Pe 8 septembrie, acesta trebuia să participe la o nouă manifestare comună cu înalte oficialităţi de stat, la mănăstirea Dealu de lângă Târgovişte, aşa încât 6 septembrie oferea singura posibilitate de a mă primi.

Deşi restituit de ceva timp-şi aici trebuie evocat norocul că lui Ceauşescu i-a plăcut domeniul, în special în legătură cu partidele sale de vânătoare, inclusiv cu Tito, şi nu a transformat clădirea în sanatoriu pentru tuberculoşi-, castelul de la Savârşin avea nevoie de ample reparaţii. Timp de ani buni după căderea comunismului fusese un fel de proprietate abandonată. Parcam adeseori la poarta de la şoseaua naţională şi mă plimbam ore întregi prin parc, până la lac, fără să mă întrebe cineva ceva. M-am gândit să-i ofer regelui câteva hărţi din colecţia şi din producţia mea, cu gândul că-i va plăcea să le consulte în biroul său. Salonul mare de la parter era dezolant de gol, în timp ce ferestrele şi uşa dinspre terasă nu cred să fi fost, încă, recondiţionate. Regele s-a plâns că pajiştea din partea faţadei principale (sudice) se împădurise. I-am replicat că, poate, asta-l protejează de zgomotul TIR-urilor de pe DN7, dar a insistat că vrea să refacă tot domeniul aşa cum fusese în anii tinereţii sale.

Restitutio in Integrum – Equinox la Versoix (II)

Între Bucureşti şi Săvârşin sunt aproape 500 de kilometri prin Braşov, unde aveam treabă la tipografie. După ce până după amiază vremea fusese superbă şi priveliştea Alpilor Transilvaniei majestuoasă, de la Sibiu încolo şi, mai ales, după Orăştie, valuri succesive de ploaie în averse au făcut ca drumul să devină anevoios. Când mi-am dat seama că vom întârzia (dacă la Versoix fusesem cu soţia mea, acum eram cu fiica noastră, care tocmai ce împlinise 17 ani), am telefonat prezentând scuzele de rigoare. După numai câteva minute am fost sunat înapoi, transmiţându-mi-se că M.S.Regele ne aşteaptă cu plăcere, rugându-ne să nu ne grăbim pe aşa o vreme. Trăiesc cu impresia că până şi regina Ana s-a bucurat să ne vadă. Primind buchetul acela de flori, mai frumos decât oricare altul dintre cele oferite vreunei doamne sau domnişoare în viaţa mea, a afişat zâmbetul său destins inconfundabil.

Am stat, pur şi simplu, la taclale, deşi regele avea, în acel timp, o temă specială: cum să transforme economic domeniul recăpătat în virtutea principiului ″Restitutio in Integrum″. Am abordat toate activităţile posibile, eu fiind mai puţin încântat de cel al vânătorii, căci mănânc cu plăcere vânat, dar nu-mi place vânătoarea. La urma urmei, eram ca şi vecini, fiind doar 50 de kilometri între Săvârşin şi Şoimoş, şi nimic nu părea să mă împiedice să mă înfiinţez la castelul său ori de câte ori aş fi avut ceva special de spus, dacă nu ar fi fost perspectiva îngrozitoare a acelor ultime secvenţe ale unei veritabile ″Love Story″. I-am mai evocat şi posibilitatea de a fi ctitor al unei mănăstiri în zonă, urmând tradiţia domnitorilor noştri de odinioară, întrucât viaţa monahală din vestul României nu avea, pe atunci, dimensiunile celei din alte regiuni ale ţării.

În ciuda schimbului de vizite între Palatul Cotroceni şi Palatul Elisabeta, care cam încinseseră spiritele în acea vară, chestiuni politice nu am abordat, mai ales că, poate, regele n-ar fi admis să fie tulburat pe calea sa de bun creştin pe care apucase. M-a surprins, îmsă, că se referea la ginerele său numindu-l «principele Radu». După ce am discutat preţ de vreun ceas în singurul colţ amenajat al salonului ce definea piano nobile, ne-a condus spre hol şi acolo mi-a zis: «Poate că ştii, mâine trebuie să plecăm la Târgovişte, la o manifestare închinată lui Mihai Viteazul.» La care am ridicat din umeri şi mi-am deschis uşor braţele. Parcă intuind limbajul corpului meu, regele a adăugat: «Asta e… Ce să facem…»

Am petrecut Revelionul 2010 la Geneva, la amicii A.C.. Regele se mutase, deja, la Aubonne şi avea să se întoarcă din România pe 5 ianuarie. Cu o zi înainte, ninsori abundente s-au abătut asupra oraşului şi pot spune că am asistat la scene în care autobuzele, aflate în afara oricărui orar prestabilit din cauza gheţii de pe carosabil, erau luate cu asalt de pasageri ca în vremurile de tristă amintire din ţară. Atunci, la aeroportul internaţional al Genevei am avut ultima ocazie de a-l vedea pe rege în Elveţia. L-am mai zărit pe treptele Operei Române, cu prilejul galei oferite la a 90-a aniversare a zilei sale de naştere. Dar, într-o ironică întorsătură a vieţii, de aceste dăţi, el era cel de acasă, în timp ce eu eram cel aflat în pribegie sau, dacă-mi este permis, cel autoexilat împreună cu noua mea familie.

Există oameni care au stat în preajma regelui Mihai infinit mai mult decât am reuşit eu s-o fac. Acţiunea lor a fost determinantă pentru cursul istoriei. Pe unii, cum ar fi distinsa doamnă Simina Mezincescu, i-am cunoscut personal, pe cei mai mulţi – nu. Prezenţa mea alături de Casa Regală a României ar putea fi sintetizată evocând numele acelei ONG din Arad – „Amicii Regelui Mihai“. Dacă vreodată i-am cerut ceva sau i-am sugerat ceva regelui, am uitat demult. Nu era omul care să încurajeze veleitarismul. Ii sunt profund recunoscător pentru că m-a descurajat să fac politică de partid monarhistă. Oricum, fiind afiliat curentului „comunist-regalist“ (ilustrat, oarecum, de nefericitul Lucreţiu Pătrăşcanu) din partidul unic al vremurilor apuse, mi-ar fi fost cam greu să sar din PCR în, cum doream să-i zicem, PMP. Măcar am rămas consecvent „Proclamaţiei de la Timişoara“ şi mi-am aplicat singur lustraţia, astfel încât, după 1989, n-am mai fost membru al vreunui partid politic.

Firesc, se pune întrebarea ce am fost eu pentru regele Mihai? Răspunsul nu e prea sofisticat: emisarul lumii româneşti pe care a cunoscut-o în tinereţe, nu neapărat ca rege, principe şi, din nou, rege, ci aceea în care se integra în timpul cursurilor de la şcoala palatină ori în excursiile de studii prin ţară. Al acelei fărâme a acelei lumi ce a reuşit să traverseze interregnul socialist cât de cât nealterat. In acest sens, am fost emisarul acelui Şoimoş de pe Valea Mureşului care-i păstra regelui o amintire vie. In august, astă-vară, venind din Croaţia, am luat un tren de la Budapesta Keleti şi am coborât în gara Radna. Mi-era dor de Sântămărie!

Sărbătoarea era a doua zi. Surprinzător, faţă de alţi ani, când lumea se ducea, mai degrabă, la slujba în limba română de la mănăstirea Sf.Maria Radna – Basilica Minor, din timpul pontificatului papei Ioan Paul II, biserica noastră din sat era plină. Urma un parastas pentru nan’Lena. Deşi abia dacă schimbasem câteva vorbe cu bătrâna, am primit cu plăcere invitaţia nepoatei acesteia de a merge şi la masă. Pentru câteva ceasuri, m-am reintegrat comunităţii pentru care fusesem, cândva, „domnişoru’ de la Bucureşti“ şi căreia îi aparţineam din moşi şi strămoşi. Chiar şi după treizeci de ani, unii mai rememorau filmul evenimentelor din 1990, rugându-mă să le mai povestesc câte ceva despre regele Mihai. Fusese conjudeţeanul nostru. La judecătoria din Lipova, partea orăşelului unde ne şi aflam, la restaurantul unui nepot îndepărtat, îşi recăpătase o parte din bunurile confiscate de comunişti. Le-am povestit de Versoix, Aubonne, Săvârşin şi… de Mitru lu’ Dicu, fostul coleg de şcoală primară al tatălui meu şi gospodarul aprig ce-mi arăta cu mândrie holdele lui, cucuruzul lui prăşit de trei ori, grajdul lui plin de animale – rodul muncii sale, la fiecare venire a mea în vacanţă, dar căruia nu m-am învrednicit să-i aduc o coasă din America, după cum mă rugase. După 1990, acesta îmi oferise constant ţuică să i-o duc regelui.

Restitutio in Integrum – Equinox la Versoix (I)

Nu era nevoie, căci păstraserăm suficient şi pentru prieteni şi pentru rege, de la excepţionala recoltă din 1978. Chiar îi spuneam ″Royal plum brandy″. Alături de cărţi şi diverse publicaţii (între care şi acea ediţie a „Informaţiei zilei“ a lui Arghezi din august 1944), „ţuica regală“, pe care mulţi amici o considerau „medicament“, n-a lipsit din cadourile modeste pe care i le lăsam regelui. Până când a început să stea atât de mult la Săvârşin, unde, probabil, găsea o ţuică mai bună decât a noastră.

Revenind pe jos spre casă dinspre mănăstire, de-a lungul celor doi kilometri, m-a frapat ceva ce nu exista acum câteva decenii, semn că încălzirea globală e reală şi palpabilă. Din mai toate curţile (multe având şi tufe de bambus), răzbătea mirosul atât de puternic şi de plăcut al frunzelor de smochin încinse de arşiţa soarelui, chiar dacă fructele nu erau la fel de coapte precum cele din Dalmaţia. In 1975, când ne-am întors cu maşina de la mare, un văr de-ai mei a ţinut tot drumul între picioare, în acel tur al României, un puişor de smochin luat din grădina mătuşii mele din Constanţa. Am avut impresia că era întâiul care se aclimatiza în sat.

Vremurile s-au schimbat. La fel, regele Mihai a rămas o amintire…, atât de inspirat evocată de fâlfâirile portretului său amplasat pe clădirea gării din Sinaia! Ne place să credem că El a fost şansa pierdută a României de a deveni un stat cu o instituţie monarhică similară celor din Suedia, Danemarca ori Norvegia. Sau cum se zice în limba engleză ″Once in a lifetime oportunity, take it or leave it!″. N-a fost să fie, din cauză că noi, românii, nu suntem un popor nordic. Până la urmă, am ales să nu ne suim, vorba memorabilului om de afaceri Seroussi, în „caleaşca aurită care doar o dată în viaţă intră pe strada ta“. Dacă povestea asta cu regalitatea a crescut doar până la dimensiunea unui basm, în schimb Omul Mihai I de România ne-a oferit ceva extrem de important, din perspectiva posterităţii. El fu mâna întinsă de istorie fiecăruia dintre noi pentru a ne lepăda de povara nimicniciilor, a minciunii şi a compromisurilor în care am trăit patruzeci şi cinci de ani şi de a ne purifica… Oare am strâns-o, sau nu? Aici a fost esenţa apelului „Monarhia salvează România!“

Am avut puterea să-i spun regelui Mihai, atunci, în 1990, că insistenţa sa pentru ca ţara să revină, pur şi simplu, la constituţia din 1923 (aşa cum se încercase şi după 23 August 1944) nu ţinea cont de toate transformările politice, sociale şi economice pe care România le cunoscuse în deceniile regimului comunist. Din care a izvorât şi esenţa regimului semiprezidenţial în care trăim din 1991 încoace – o republică ce poartă în sine păcatul originar al actului impus din afară la 30 decembrie 1947.

Post Scriptum. Deşi elaborat în zilele în care se împlineau 100 de ani de la naşterea regelui Mihai, materialul de faţă nu a putut fi finalizat chiar pe 25 octombrie. Am fost nevoit să mă documentez suplimentar asupra unor aspecte pe care le-am considerat relevante.

Aveam sau nu un „regele Cioabă“, sau un „împăratul Iulian“ în 1990? Răspunsul e nu! Aceştia au fost fabricaţi în primăvara anului 1992, imediat după vizita triumfală a regelui, respectiv în 1993.

Apăruse sau nu „chestiunea tablourilor“ în campania de defăimare a regelui în anul 1990? Avocatul Pamfil Ripoşanu, stabilit în Statele Unite după anii în care lucrase ca secretar-general al primelor guverne Groza şi care îşi oferise serviciile în scopul aducerii regelui în faţa justiţiei prin acţiuni deschise de statul comunist în faţa unor instanţe din afara României, a apărut la TVRL. Se zvonea că fusese ginerele lui Petru Groza, ceea ce nu era adevărat. Iniţial, au fost invocate două picturi de El Greco, plasate într-unul dintre cele două vagoane speciale ataşate „Orient Express“-ului, cu care a călătorit în Elveţia o parte din suita regelui pentru nunta de la Londra, în noiembrie 1947. Acuzaţiile cele mai grave în acest sens au fost lansate abia după un an chiar de la tribuna Parlamentului, de către un deputat FSN.

Am ţinut să stau de vorbă cu un reputat jurnalist radio, istoricul R.N.. Mi-a evocat faptul că mizeriile făcute regelui Mihai pe această temă s-au intensificat încă înainte de 1989, odată ce acesta a început să folosească un limbaj tot mai critic la adresa situaţiei din ţară, în special referitor la planul de sistematizare a satelor (ce implica distrugerea a mii de localităţi rurale). El a mai reliefat că cele două ajunseseră, la un moment dat, chiar patruzeci şi două, amestecându-se cu acele lucrări de artă scoase din ţară de Carol II. Referindu-se la originea acestora, ca achiziţii ale Casei Regale, el a afirmat: «La urma urmei, tot ei le-au făcut… E de reţinut şi flerul de colecţionar al regelui Carol I, într-o perioadă în care picturile lui El Greco erau rare pe piaţă, iar autorul nu era, ca să zic aşa, la modă…»

Prietena newyorkeză I.M., care a lucrat un timp pentru „Fundaţia Margareta“, a insistat că «tot ce a luat regele Mihai când a plecat din ţară a fost al lui» şi că n-a avut de dat socoteală vreunei instanţe judecătoreşti, asta fiind şi opinia românului de rând, devenit suspicios în faţa avalanşei de invective la adresa regelui din acei ani. Că ea nu a exprimat neapărat o poziţie partizană o dovedeşte şi faptul că m-a convins că Villa Serena din Versoix a fost proprietatea regelui Mihai. Am trăit peste trei decenii cu impresia (clădită pe vorbele din 1990 şi care evocau o existenţă relativ strânsă a familiei regale) că ei ar fi locuit cu chirie acolo. «In acea zonă rezidenţială, numai bogătaşii şi-ar fi putut permite să închirieze o asemenea proprietate pentru atâta timp.» Nimic nu mai seamănă cu ce era în 1990 pe domeniul respectiv, unde a apărut un complex de blocuri. Doar vila mansardată de peste drum, ce oferea acea vedere neîngrădită asupra a tot ce se întâmpla în curtea Villei Serena, a rămas neschimbată. Dacă într-adevăr a fost închiriată de servicii de securitate atâţia ani, proprietarii acesteia chiar au făcut o afacere…

Surprinzător, în 1990, întâlnirile regelui Mihai cu Hitler nu deveniseră, încă, un cap de acuzare. Au fost două, dar la prima dintre acestea, petrecută la 24 noiembrie 1938, la Berghof (recent inaugurata reşedinţă montană personală a Führer-ului), tânărul de 17 ani doar l-a însoţit pe tatăl său, după ce călătoriseră în Franţa, Anglia şi Belgia. Vizita lor în Germania nu a avut un caracter de stat. La fel, şi cea de-a doua întâlnire, din 28 noiembrie 1941 (pentru câteva ore, la Berlin), pe când Mihai avea 20 de ani şi era rege, a avut tot un caracter privat, fiind însoţit de mama sa. In 1995, istoricii Florin Constantiniu şi Ilie Schipor au afirmat că în arhiva politică a ministerului german de Externe nu există nici o notă referitoare la convorbirea de atunci. Cu multă pasiune i se imputa, însă, regelui Mihai ordinul ″Pobeda″ primit din partea Uniunii Sovietice, în vara anului 1945. Dar acordarea acestuia scotea în evidenţă, dincolo de speculaţiile post-factuale despre conduita regelui de până în 1947, faptul că Stalin nu-l considera răspunzător sau implicat în atrocităţile comise sau girate de armatele de ocupaţie în URSS.

Dar cea mai interesantă revelaţie a celor câtorva zile suplimentare de documentare s-a produs atunci când am vrut să elaborez pornind de la un eveniment consemnat într-o biografie a lui Cary Grant, semnalat mie, acum vreo zece ani, de soţia mea. Se face că în preajma Anului Nou 1942, la Hollywood, contesa Dorothy di Frasso (era americancă, dar căsătorită cu un conte italian ce trăia în Italia lui Mussolini) a oferit un mare banchet, la care a fost invitat şi Cary Grant, în onoarea cuplului exilat Carol II & Elena (Magda) Lupescu. Părea o mostră a stilului lejer de viaţă al ex-regelui, într-o perioadă în care România se afunda în conflagraţia mondială.

Contesa avea reputaţia unei simpatizante a Axei. Pe 13 decembrie 1941, la numai o zi după ce Departamentului de Stat al SUA i se prezentase declaraţia de război a României (eveniment ca şi neobservat peste Ocean, declaraţia de răspuns fiind remisă abia în vara anului 1942), care, în scurt timp, avea să ne plaseze irevocabil în tabăra adversă celei a Naţiunilor Unite, coaliţie în care se vor regăsi, până la urmă, toţi foştii aliaţi ai României din perioada interbelică, un document al unei divizii a Congresului SUA destinate monitorizării activităţii supuşilor unor terţe state [USCDFAC, adică US Congress Division of Foreign Activity Correlation] o cataloga pe gazda recepţiei date în cinstea lui Carol II drept «extrem de anti-americană, pro-nazistă şi pro-fascistă».

Fiind animat de o profundă repulsie faţă de suveranul a cărui domnie s-a suprapus, practic, cu cea mai înfloritoare perioadă a istoriei naţionale a vechii Românii, n-am vrut, totuşi, să menţionez această întâmplare fără să aflu mai multe despre contesa di Frasso, convins fiind că despre regele Carol II şi Duduia (care, oricum, au devenit ulterior indezirabili în Statele Unite) nu mai aveam nimic de descoperit. Şi aşa am ajuns la un personaj după moartea căruia, survenită la vârsta de 93 de ani, în toamna anului 2000, revista americană „Vanity Fair“ a publicat articolul intitulat „The Man Hollywood Trusted“ [sau, pe româneşte, „Omul în care Hollywood-ul a avut încredere“] semnat de Amy Fine Collins. L-a chemat Richard Gully şi era britanic, fiind fratele vicontelui Selby din perioada interbelică şi, prin mama sa, provenită din familia eminentului prim-ministru Earl Grey – văr primar al celui ce avea să devină secretar al Foreign Office-ului, Anthony Eden.

Stabilit în California, apropiat al lui Jack Warner, Gully a fost un personaj-cheie în spaţiul platourilor de filmare şi al existenţei cotidiene a star-urilor de la Hollywood, în acea ″Golden Age″. A avut de-a face cu toate marile frumuseţi ale ecranului timp de decenii la rând, ajungând şi partener al contesei Dorothy di Frasso, una dintre legendele anilor ’30-’40. Celebra organizatoare a unor evenimente mondene de la Hollywood a avut, însă, această reputaţie pro-Axa Berlin-Roma, unul dintre nepoţii soţului fiind consul al Italiei la Chicago. Cuplul Gully-di Frasso s-a văzut obligat să se mute pentru un timp în Mexic, în capitala Ciudad de Mexico, iar pentru a-şi feri vărul de expunerea inutilă la interpretări din partea autorităţilor SUA, a fost nevoie de intervenţia lui Eden ca să-l convingă să renunţe la relaţia cu contesa. In cele din urmă, s-a înrolat în armata americană (nu în cea britanică, pentru că mâncarea era «mai proastă»), iar după război a avut chiar şi o relaţie cu Grace Kelly. Cunoscuse, deci, destule femei deosebite în viaţa lui până la momentul depănării amintirlor sale, cu puţin timp înainte de a muri.

In 1940, după ce petrecuse ceva timp prin Franţa, Spania, Portugalia şi Cuba, ex-regele Carol II cu metresa s-au stabilit în Mexico City, sperând să ajungă în SUA, ceea ce s-a şi întâmplat, după câteva luni. Din Mexic, prin intermediul a două grupuri ″Free Romania″, unul american şi unul britanic condus de fostul ministru plenipotenţiar la Londra – Viorel Tilea, Carol II s-a oferit să vină în Anglia ca să preia tutela unui guvern naţional în exil, dar guvernul Marii Britanii l-a refuzat, dat fiind că emigraţia politică românească era puţin numeroasă. A fost prima tentativă de a-şi detrona (oarecum) din nou fiul, după care s-a oferit s-o facă şi efectiv, în 1944-45, prin contacte cu puterea ocupantă din România – Uniunea Sovietică.

Atunci, în 1940, Richard Gully, care orice poate să fi fost, dar numai fătălău – nu, a cunoscut-o pe Magda Lupescu, prin intermediul milionarei Barbara Hutton [una dintre cele mai bogate femei din lume, cu o avere de mult peste un miliard de dolari la cursul actualizat; Cary Grant i-a fost soţ, unul din totalul de şapte, în anii 1942-45]. Iar mărturia târzie a acestui Gully ar trebui să fie consemnată, dacă nu în toate cărţile de istorie referitoare la domnia regelui Carol II, măcar în manualele de clasa a XII-a. In primul rând, se poate înţelege că Duduia era cea exilată împreună cu iubitul ei, ex-regele, pentru că «ea condusese de fapt România. Ii era [regelui] şi ministru de Război, şi ministru de Finanţe».

Iar pentru un om căruia Lupeasca i-a fost veşnic nesuferită şi, mai mult, limitat fiind de standardele actuale ale frumuseţii feminine, total neatractivă, revelaţia oferită de Richard Gully parcă merită să fie redată exclusiv în limba engleză, cu menţiunea că ″to be mesmerized″ înseamnă a fi hipnotizat sau a fi fermecat: ″Mme.Lupescu was the most brilliant woman I ever knew, the most fabulous woman I ever met, the most magnetic woman that ever lived. You looked at her and were mesmerized. She had extraordinary red hair, white skin, and green eyes.″

Chiar dacă viaţa cuplului Carol II şi Elena Lupescu (soţ şi soţie din Brazilia, din 1947) nu a mai avut splendoarea şi agitaţia hollywoodiană odată ce s-au instalat la Estoril, în Portugalia, regele Mihai a refuzat cu obstinaţie să mai aibă de a face cu ei şi cu «şleahta din jurul lor», după cum s-a exprimat în interviul pe care mi l-a acordat. De atfel, nici măcar nu a dorit să participe la ceremonia reînhumării, la Curtea de Argeş, a rămăşiţelor pământeşti ale tatălui său, deşi şi-a dat acordul pentru această operaţiune, înfăptuită în februarie 2003. Rămân la părerea, poate ca şi mulţi alţii, că locul lor era mai nimerit acolo unde stătuseră jumătate de secol, după o uşă, într-o nişă a panteonului regal portughez de la mănăstirea São Vicente din Lisabona.

Ce situaţie ingrată! După atâţia ani în care am avut ocazia să mă întâlnesc, să stau de vorbă cu regele Mihai, n-am şi eu o fotografie cu Majestatea Sa, deşi puteam să rog să ni se facă o poză împreună de către însoţitori. Fiica mea cea mare susţine că am fotografiat-o alături de rege, în castelul de la Săvârşin. Poate unde am crezut că va trăi veşnic. Am doar o poză a sa lângă o hartă de-ale mele pe care i-am dăruit-o la finele acelei vizite. Aş fi putut să caut prin redacţiile unor ziare, dar acum e prea târziu. Ar mai fi o şansă prin arhivele unor servicii, dar asta rămâne o sarcină pentru alte generaţii, căci dosarele „amicilor regelui Mihai“ or fi, încă, operaţionale.

Decembrie 2017. Alături de fiica cea mică, având pe-atunci doar doi ani şi jumătate, urc agale pe strada Nerudová, spre clădirea ambasadei României la Praga, pentru a ne reculege în memoria celui plecat dintre noi şi pe care copila îl recunoaşte, deja, în imagini, drept ″Náš král″ [adică „Regele nostru“]. Deşi e pauză, prin amabilitatea portarului şi a unei doamne din personalul diplomatic, ni se îngăduie accesul în sala de la etaj unde e amplasat pe o masă un mic portret al regelui defunct. Am o uşoară alinare în faptul că părinţii mei s-au stins şi ei cu puţin timp înainte şi n-au apucat să-şi vadă dispărând idolul adolescenţei lor.

Dincolo de uşile acelei săli – atâtea momente memorabile din viaţa noastră petrecute la ambasadă, dincolo de fotografia regelui – o Românie ce n-a fost să fie. Las un mesaj de condoleanţe, în cehă şi în română, apoi îi spunem «Adio!» regelui nostru iubit. Coborâm spre Podul Carol, unde simt nevoia să mă liniştesc un pic. Trecând pe lângă basorelieful înfăţişându-l pe Mihai Viteazul de pe faţada palatului Morzin, unde, din anii Micii Antante interbelice, se găseşte reprezentanţa României, îmi aduc aminte cum, la Săvârşin, regele a fost plăcut impresionat de faptul că am inclus ordinul „Mihai Viteazul“ în compoziţia ornamentală din legenda hărţilor României Mari, recunoscându-l dintr-o privire. Mihai I – cel botezat cu numele eroului de la 1600…

Admirând de pe pod splendoarea oraşului oglindită în apele Vltavei, îmi răsună, ca un reproş, vorbele spuse de regele Mihai când ne-a condus, la plecarea noastră de la Villa Serena din Versoix, pe 20 septembrie 1990, seara târziu. Fiind off the record, nu le-am redat în interviul cu regele publicat în „Expres Magazin“, dar am avut ocazia să le citez într-un material realizat după un an şi ceva, în contextul paradoxal în care un om tânjea atât de intens după ţara lui, în timp ce noi, milioane de români, nu ştiam cum să emigrăm mai repede: «Nu plecaţi toţi!»