Reverenţa Franceză

Ediţia cu numărul 84 a Premiilor Oscar va rămâne în istorie ca una a prăbuşirilor şi triumfurilor neaşteptate. Cu numai câteva luni înainte de gală s-a declarat în stare de insolvenţă compania Kodak, victimă a erei digitale, compania care fuziona în 1925 cu societatea lui George Eastman, inventatorul celebrei pelicule. După căderea acestui pilon important al industriei filmului, Teatrul Kodak, sediul ultimelor 10 ediţii ale Galei Oscarurilor, şi-a pierdut numele, dar a găzduit şi anul acesta eveniment organizat de Academia Americană de Film. La capitolul prăbuşiri se poate înregistra şi schimbarea în grabă a producătorului : Brett Ratner a fost înlăturat de la cârma spectacolului în noiembrie, în urma unor imprudente declaraţii homofobe, fiind înlocuit de Brian Glazer, cel care l-a readus pe Billy Crystal (pentru a noua oară) ca prezentator.Crystal a cântat, a imitat şi a „înţepat” amical nominalizaţii din primele rânduri, dar nu s-a aflat chiar în forma sa cea mai bună. Ediţia a 84-a a fost marcată însă şi de un triumf surprinzător, cel al unei producţii franceze, Artistul, câştigător al categoriilor importante: cea mai bună peliculă, cel mai bun regizor (Michel Hazanavicius), rol principal masculin (Jean Dujardin). Dacă privim mai atent,vom descoperi că este însă vorba despre un fals film francez, turnat la Holyywood, a cărui imbatabilă strategie de lansare este datorată producătorului şi distribuitorului american Harvey Weinstein.

Stânga: Alexander Payne, cel mai bun scenariu adaptat pentru Descendenţii. Dreapta: Christopher Plummer, cel mai bun actor în rol secundar în Beginners

Cu cele 10 nominalizări ale sale, Artistul pornea ca favorit alături Hugo de Martin Scorsese, prezent printre nominalizaţi de 12 ori. Ambele reflectă momente din trecutul cinematografului şi omagiază înaintaşii acestei arte. Numai că, în timp ce filmul francez e o reverenţă adâncă în faţa creativităţii Hollywoodului la începuturile sonorului, cel de-al doilea evocă figura părintelui regiei şi al efectelor speciale, parizianul Georges Méliès. Cei peste 6000 de votanţi au înclinat de partea producţiei franceze nu numai pentru că au fost flataţi de cinefilia filoamericană a lui Hazanavicius, ci şi pentru că pelicula lui Scorsese este una adresată în principal adresată adolescenţilor, adaptare a unei cărţi de Brian Selznik pe care fiica lui l-a sfătuit s-o facă în 3D. Altă eroare pentru un cineast care ţinteşte un Oscar, după cum s-a văzut cu Avatar-ul lui James Cameron: membrii Academiei Americane de Film nu sunt încă dispuşi să-şi dea votul pentru pelicule în această tehnică. Hugo a fost însă răsplătit cu cinci statuete Oscar, la categoriile Cea mai bună imagine(Robert Richardson), Cele mai bune decoruri (Dante Ferretti şi Francesca Lo Schiavo), Cel mai bun sunet, Cel mai bun mixaj sonor şi Cele mai bune efecte speciale

Care au fost atu-urile mult premiatului Artistul ? În primul rând faptul că evocă foarte competent marele moment al apariţiei sonorului la Hollywood, fiind filmat în locurile unde această revoluţie tehnică şi estetică a avut loc. Sunt respectate, cu sfinţenie, formatul 4/3, eclerajul, stilul de filmare şi de interpretare al anilor 20. Pelicula este impregnată, până la ultimul milimetru de peliculă, de influenţe, sugestii, citate şi personaje din filmele acestei epoci. Asimilarea marilor modele hollywoodiene şi respectul faţă de codurile genurilor din anii aceia i-au adus susţinerea necondiţionată din parte criticilor şi istoricilor de cinema de pretutindeni. Hazanavicius îşi mai demonstrase rara abilitate de a pune în scenă à la manière de în OSS 117, Cuib de spioni, savuroasă parodie a filmelor poliţiste. De data aceasta el nu parodiază, ci îşi propune să creeze exact în convenţiile şi canoanele cinematografului mut. El alege formula melodramei cu happy end pentru a ne spune povestea unui cuplu greu încercat, format dintr-o vedetă masculină în declin la apariţia sonorului şi o tânără care, din figurantă, accede rapid la statutul de stea graţie comediilor muzicale. Cei care cunosc bine clasicul S-a născut o stea (cu variantele sale din 1937 şi 1954) recunosc imediat istoria unei iubiri imposbile şi drama decăderii însoţită de alcoolism. Cinefilii savurează şi ecourile din Cântând în ploaie de Gene Kelly şi Stanley Donen, după cum apreciază şi inserarea cu fineţe, în textura bogată, a unor aluzii la opere semnate de Ernst Lubitsch, King Vidor, Erich von Stroheim sau Hitchcock. Nu în ultimul rând, prezenţa câinelui care îşi salvează stăpânul în ultima clipă, foarte la modă în comediile dar şi în dramele epocii mute, face deliciul proaspătului oscarizat şi îl transformă în vedetă pe necuvântătorul Uggie. Deşi Artistul a declanşat controverse pentru că s-a optat pentru includerea, în coloana sonoră, a unor pasaje din muzica filmului Vertigo de Alfred Hitchcock, soluţia s-a dovedit legală şi Oscarul pentru muzică originală (Ludovic Bource) a întregit „recolta” de statuete a producţiei emblematice a ediţiei. Iar partitura muzicală întregeşte şi comentează mereu inspirat acţiunea, suplinind rolul cuvintelor(rostite, totuşi, în engleză), dar menţionate ici-colo doar în inserturi. Cu premiul pentru Cele mai bune costume se ajunge la cinci trofee, un scor egal cu Hugo de Martin Scorsese.

Cu cele 23 de nominalizări anterioare la Oscar, Woody Allen era şi el unul dintre numele favorite, mai ales că anul acesta figura la două categorii importante (regie şi scenariu), iar Miezul nopţii la Paris este una dintre cele nouă titluri nominalizate la Cea mai bună peliculă şi la scenografie. A câştigat, pe merit, pentru scenariu, cu acest film cu dialoguri efervescente, una dintre cele mai bune comedii romantice din ultimul deceniu. Plasându-şi acţiunea în capitala franceză , el ne propune drept erou un scenarist hollywoodian, ale cărui peripeţii, cu inserţii fantastice, se configurează ca o meditaţie asupra relaţiei dintre cinema şi viaţă. Este al treilea film plin de referinţe cinefile al acestei gale inundată de nostalgia trecutului.

Puţine surprize se pot înregistra şi la capitolul interpretare. Cu 17 nominalizări anterioare în CV şi cu două Oscaruri deja câştigate, Meryl Streep l-a primit acum pe al treilea, pentru rolul principal din Doamna de fier , în care o interpretează surprinzător pe fosta prim ministru a Marii Brianii, Margaret Thacher. Aşa cum am amintit deja, Oscarul pentru rol principal masculin a revenit francezului Jean Dujardin, care în discursul de acceptare a premiului i-a mulţumit lui Douglas Fairbanks jr. După care şi-a croit personajul din Artistul.N-a fost o surpriză nici Oscarul pentru rol secundar primit de actriţa de culoare Octavia Spencer pentru rolul servitoarei umilite din The Help (Culoarea sentimentelor), nici acela pentru rol secundar masculin atribuit lui Christopher Plummer pentru rolul tatălui homosexual din Beginners. Discursul său a fost unul dintre cele mai simpatice, pentru că a dialogat cu statueta aurită, amintind că tot Oscarul, la cei 84 de ani ai săi e mai bătrân , el având numai 82.

Dintre nominalizaţii care au plecat acasă cu mai puţine Oscaruri decât sperau l-am putea aminti pe Alexander Payne, regizorul dramei Descendenţii pentru care a fost, totuşi, premiat în calitate de co-scenarist. Printre marii perdanţi ai galei pot fi amintiţi George Clooney, nominalizat pentru rolul din filmul lui Payne dar şi ca scenarist al filmului regiat de el însuşi, Idele lui martie. Destul de decepţionat a plecat acasă şi Brad Pitt, rămas din nou fără Oscar (pe care l-ar fi putut lua pentru excelentul rol din Moneyball). Ca să nu mai vorbim despre filmul cel mai „de artă „al ediţiei, poeticul Arborele vieţii de Terence Malick, cel care în vara trecută obţinea Premiul Palme d’ or la Cannes. Dacă ne gândim că în competiţia caneză Artistul nu a obţinut decât un premiu pentru interpretarea lui Jean Dujardin, am putea confirma proverbul că „nimeni nu e profet în ţara lui”.

Deşi nu a fost o ediţie strălucitoare, Gala Oscarurlor 2012 a reliefat o tendinţă interesantă. Se pare că, în vreme de criză, comunitatea cinematografică americană se lasă cuprinsă de nostalgia trecutului. Membrii Academiei s-au gândit poate, că epoca evocată în Artistul, a divertismentului care a salvat moralul unei naţiuni aflate atunci în luptă cu marea criză dintre 1929-1930, ar putea fi un model pentru ziua de azi. Această atitudine ne face să reflectăm la una din replicile-cheie din filmul lui Woody Allen Miezul nopţii la Paris: „Nostalgia este o negare-negarea prezentului dureros…numele acestei negări este o idee despre epoca de aur-o noţiune eronată potrivit căreia o altă perioadă de timp este mai bună decât aceea în care trăim…este emanarea imaginaţiei romantice a acestor oameni cărora le e greu să accepte prezentul”. De meditat.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.