Virginia Linul este doctor în istorie și etnografie, dar specialitatea sa este costumul popular românesc. Numele creatoarei de costum popular a circulat mai ales după ce paltonul alb creat de ea a fost purtat de Viorica Dăncilă în ziua în care a fost prezentată ca posibil premier.
Cotidianul: Vreau să urmărim etapele prin care ați trecut, de la începuturile legate de familie și felul în care ați descoperit costumul tradițional și ați reușit să-l promovați în afara țării ca pe o formă vestimentară valabilă și azi.
Virginia Linul: Trebuie să vorbim despre domeniul în care lucrez eu, pentru că este un domeniu complex, întâlnim partea de creație, partea de producție, partea de desfacere, de imagine și promovare și, nu în ultimul rând, de istorie.
Care este prima amintire pe care o aveți legată de costumul tradițional?
Prima amintire o am de micuță. Am avut norocul să cresc într-o familie frumoasă, cu mulți frați. Eu sunt cea mai mică și de când mă știu la noi în casă s-a confecționat costum popular. Mama mea a fost una din cele mai cunoscute creatoare de costume populare din zona Năsăudului și pe noi ne-a învățat să lucrăm. Toți am lucrat împreună cu ea și mie de mică îmi plăcea să mă joc cu mărgelele, să cos, să lucrez împreună cu frații mei, că mai am două surori și un frate. Întotdeauna mama mea ne îmbrăca în costum popular și ne ducea la biserică. În fiecare duminică și în sărbătoare eram îmbrăcați în costum popular.
Nimeni nu a mai vrut costum popular
Care a fost momentul în care ați hotărât să transformați asta într-o profesie?
Pot să spun că sunt niște etape. Dacă am lucrat alături de mama mea și de familie până în anul 1989, la Revoluție, pot să spun chiar în anii ‘85, deci cam din anii ‘80 până la Revoluție, a fost, pot să spun eu, perioada cea mai puternică a costumului popular românesc. A fost momentul în care a fost apogeul costumului popular românesc, pot să spun așa, și, din păcate, momentul Revoluției a oprit totul. Nimeni nu a mai vrut costum popular, nimeni nu a mai vrut să fie român, ne-a fost foarte rușine să fim țărani, să fim români. Toată lumea a vrut să fie european, toată lumea a vrut să fie modernă. S-au vândut toate prosoapele din casă, țoalele, covoarele, costumele populare, nu le-a mai îmbrăcat nimeni, nu s-a mai cerut meșteșugul. Și a fost o perioadă de câțiva ani în care nu s-au mai confecționat costume populare, ne-am dus fiecare în alte domenii. Dar în 1999 am fost invitați de Muzeul Țăranului Român și de Muzeul „Astra“ de la Sibiu, am fost căutați noi, meșterii populari, să participăm la un festival din America, la Smithsonian, unde România a fost unul din partenerii importanți, alături de Africa de Sud și New Hampshire, un stat din America, și au fost căutați oameni care știu să mai lucreze, care să promoveze valorile și pentru mine a fost un moment în care m-am decis că trebuie să mă apuc iarăși de meșteșugul tradițional pe care l-am învățat de la mama. Să știi că foarte mult influențează exteriorul, pentru că la noi era mentalitatea, deja îți era rușine cu costumul popular, cum să porți un costum popular când au apărut atâtea rochițe sclipitoare din toată lumea? Și doar în momentul în care am văzut în SUA cât suntem de apreciați și veneau toți și ne spuneau că ceea ce avem noi este artă, abia atunci mi-am dat seama de realitatea pe care o avem și de zestrea și arta pe care le avem. Și am început cu pași mărunți să confecționăm costume, să mai fim invitați la târguri în țară, au început deja muzeele să facă târguri de profil. La București, la Cluj, dar am fost invitată și la evenimente internaționale. În momentul în care trebuia să se prezinte în Elveția, în Franța, în Germania, cu ce altceva poți să mergi, dacă nu cu portul tău popular tradițional românesc, să te identifici de fapt cu tine, cu poporul român. Și am fost invitați. Doar în felul acesta ne-am dat seama că suntem un popor cu adevărate valori, cu o istorie extraordinară, că portul nostru popular nu iese de la modă, lucrurile făcute de bunicile și străbunicile noastre pot să fie transmise din generație în generație. Ele nu ies de la modă, nu se strică, dacă nu le mai poți purta, poți să le așezi frumos, ca pe un obiect de artă, la tine în casă. El este un obiect de suflet, mai are și valoare sentimentală.
La ce vi s-a părut că reacționează cel mai bine cei care nu mai văzuseră până atunci portul românesc?
Să știți că la frumusețea și culoarea din costumul zonei noastre, Bistrița-Năsăud. Fiind un costum frumos colorat, înflorat, efectiv luminează fața privitorului. În momentul în care vezi o femeie îmbrăcată în costum popular sau un bărbat îmbrăcat cu pană de păun, cu renumitul clop cu păun, ți se luminează fața. Zici „de unde au venit oamenii ăștia?“.
Eram o apariție oriunde aș fi mers în lume, iar despre pana de păun, toată lumea venea și întreba: ce este asta, se poartă așa ceva? Și mi-am dat seama că trebuie să prezentăm lumii că avem frumuseți extraordinare și unice în lume.
Nu sunt costume de unică folosință.
Dar în interiorul țării există o piață care este funcțională?
Ei, acum mai există, dar se creează costume populare în mai multe zone ale țării, s-au creat dintotdeauna, fiecare zonă cu specificul ei, sunt 450 de zone etnografice în România, cu tipul ei de costume fiecare. La început, fiecare femeie și-a cusut în casă o cămașă, o poală, o catrință, dar meseriile precum cojocăritul, țesutul, alea le făceau doar meșteșugarii pricepuți. Ei erau de fapt reprezentanți în zonă, lucrau pentru zona respectivă modelele. În perioada comunistă s-au înființat așa-numitele ateliere de creație, munca colectivă și arta populară. Ele au fost create ca niște sisteme de către statul român, ateliere zonale în care s-au lucrat costume populare; și știu că în anii 1980-1985 lucrau undeva peste 40 de mii de femei în aceste ateliere. Ele confecționau costume pentru ansamblurile populare ce funcționau pe lângă căminele culturale, pe lângă fabrici, pe lângă casele de cultură, erau foarte bine organizați, toată lumea avea câte un ansamblu popular și jucând un joc din Bistrița-Năsăud trebuia să ai costum popular din Bistrița-Năsăud. Dacă jucai un joc din Mureș, trebuia să ai un costum de acolo. Și mai era o parte de export. România exporta în toată lumea. Erau căutate foarte mult în perioada comunistă. Acele ateliere au murit în momentul în care a venit Revoluția, pe urmă am început noi, micii meșteșugari, să ne facem câte un mic atelier. La început lucram pentru turiștii străini și erau mai puține comenzi. Pe urmă a venit o perioadă în care au început să se înființeze ansambluri folclorice. Ele aveau nevoie de costume populare. De exemplu, eu confecționam costume populare din Bistrița-Năsăud, dar în momentul în care a venit un ansamblu și a spus: vreau un costum din zona Dobrogei, nu are cine să ne confecționeze, pe aceleași tehnologii sau tipare de lucru sau tehnici de lucru, am făcut modelul din Dobrogea sau am făcut modelul din Banat, Moldova și am început și să cercetez, să fie costumele făcute corect, pentru că nu puteam să-mi permit să greșesc, pentru că eu sunt și foarte conștientă. În momentul în care se îmbracă un ansamblu popular dintr-o zonă, trebuie neapărat să respecți simbolistica zonei, pentru că aceste costume rezistă 20, 30, 40, 50 de ani și trebuie să vadă generațiile următoare exact, deci ele nu sunt costume de unică folosință. Sunt costume pe zeci de ani și trebuie să avem grijă să nu stricăm ochiul generațiilor viitoare pentru că zic: a, am văzut că așa se poartă.
Și pe urmă a mai fost un moment istoric pe care vreau să-l subliniez, în anul 2011. În anul 2011 a fost un designer francez, Philippe Guillet, într-o cercetare în România și a cunoscut totul despre portul popular românesc și despre identitatea românească și el a creat o colecție care s-a numit „Sută la sută.ro“, o colecție inspirată din costumul popular românesc, și a pus-o pe marile scene ale lumii, a pus-o în valoare, dar evenimentul acesta, colecția aceasta, a reușit să schimbe mentalitatea românilor.
Ce este specific la costumele românești față de costume populare din Ucraina sau din alte zone din Balcani?
Există și în Ucraina și peste tot, dar acolo sunt modele mai puține. Știi că sunt din Ucraina, de exemplu, dar în România sunt mai multe modele. Sunt diferite față de alte țări. Deci atâta bogăție și diversitate câtă există în costumul popular românesc și în ia românească nu eexistă nicăieri în lume. Am spus că sunt 450 de zone etnografice, dar ca tipuri de ii și costume populare, sunt zeci de mii de costume. În Ucraina, de exemplu, nu toate sunt lucrate manual. Manual mai găsești costume în Polonia sau în Cehia. În rest, foarte puține și alea vechi, dar la noi încă mai găsești costume lucrate manual și în toate tipurile și în toate tehnicile de lucru, pentru că sunt tehnici de lucru diferite. La ei sunt doar două-trei tehnici de lucru, la noi sunt multe tehnici de lucru, în funcție de zonă.
au grijă slujitorii necuratului, ong-urile, să spurce tot ce ating…