La Cooperativa de la Cer, valea se crăcănează, în dreapta, spre Curpeni, Viezuri și Bulbuc, iar în stînga, spre Cucuta, Dumbravița, Bolovănești, Groși, Valea Mare, fostă cîndva Valea Bulbului, și Fîntînele (fostă Ciungi). Comuniștii le-au rebotezat pentru că le sunau prost. Toate formează, împreună cu Băcăinți, satul de pe marginea Mureșului, comuna Ceru Băcăinți. Ai putea zice că sunt niște balcoane înflorate agățate sub cerul albastru al Apusenilor. Sunt aninate destul de sus pentru a părea în Cer, dar viața este destul de aspră pentru a se dovedi un infern.
Toată comuna are puțin peste 250 de oameni. Poate 270, poate 275, dar nu mai multi. Aproape toți locuitorii sunt bătrîni și se duc, iar copii nu se prea nasc. De ce atît de puțini moți în cele nouă sate risipite prin poieni și văi de parcă Dumnezeu i-ar fi pedepsit pe oameni să trăiască împrăștiați?
Ca să înțelegeți de ce, trebuie să parcurgeți la pas sau călare satele de pe versanții pietroși ai acestor masive oarecum pitice în raport cu Carpații Răsăriteni sau cu cei de Miazăzi. Şi apoi să coborîți în istoria locurilor și să ascultați poveștile de viață ale oamenilor.
Sute și sute de ani, moții au trăit în case de piatră sau, cei mai săraci, din lemn. Au crescut animale, au cultivat cereale și legume, au crescut stupi, au făcut copii, i-au dat la școală și au fost baza principală de mobilizare pentru înrolarea soldaților în regimentele pentru front.
Toate satele au dat oameni pentru Horea și Avram Iancu și mai apoi pentru frontul din Cele Două Războaie. De-a lungul vremurilor, satele din Apuseni au avut în fruntea lor preoții și învățătorii. Biserica și școala au ținut Apusenii într-o rînduială românească și au făcut din ei o uriașă cetate de apărare a neamului și a limbii române.
Cu ce bogății și cu ce bani? Pe versanții însoriți cultivau toate cerealele. Livezile țineau pămîntul să nu fugă la vale. Ici-colo mai rezistau și viile. Mai mici, cu struguri mai acri din care scoteau un vin ca vai de el, dar vin ca să te minți că bei ceva și ai din ce face și-un oțet.
Nu mi-am propus să vă descriu în amănunt ce a fost și care era măreția locului. Poate n-a fost niciodată. Dar un spirit încrîncenat de oameni care s-au agățat de viață, de supravieţuit pe tancuri și pe pămîntul mai mult pietriș decît bun de cultivat a existat. Nenorocirea vine de la faptul că acum pămîntul este aproape sterp. Nu mai crește nimic cum trebuie. Iarba este puțină, livezile dau poame abia la cîțiva ani, iar cerealele nu se mai fac. Nici grîu, nici porumb, nici ovăz și nici secară. Nici n-aș putea spune dacă vremea este haină sau mocanii s-au săturat să o tot înfrunte și să lupte cu ea.
După cîțiva kilometri, asfaltul se sugrumă într-un drum de țară. De aici încep urcușurile și belelele. Îmi aduc aminte de carele încărcate cu fîn sau cu snopi de grîu pe care le coborau cu trei roți împiedicate. Le blocau cu cîte un par și obligau boii sau caii să tragă și la vale.
Ce surpriză îți mai oferă drumul de munte? Pe unde calea se strecoară mai pe la umbră și se usucă mai greu rămîn urmele vitelor. Iar boii și vacile au un reflex.(Era cît pe aci să scriu ”deștepte”). Își ”reglează” mersul și calcă la aceeași distanță și în același loc, iar după ploile de primăvară copitele lor sapă niște șleauri (șanțuri adînci) perpendiculare pe direcția de mers. Şi cînd să cobori cu un automobil te aruncă în toate părțile mai ceva decît treptele din Ierusalimul Vechi coborîte călare pe un tractor.
Ce-i nespus de plăcut este faptul că de o vreme se lucrează la asfaltarea accesului spre satele izolate. Drumul principal este cilindrat cu piatră concasată și așteaptă amenajarea finală. Din păcate, nu prea mai ai la cine ajunge. La Groși, i-am întîlnit doar pe Ionel Bucur cu soția și cu o fată.
De ani buni locuiesc în Orăștie și nu vin la munte decît vara. Țin cîteva vaci și asta este tot. Nu-i iarbă, nu sunt poame, nu crește via, iarba este seacă și prunii din ce în ce mai jegăriți.
-Se schimbă lumea și se strică și vremea. Nu mai este ce-a fost odată, zice el.
Spre toamnă, familia Bucur coboară și se mai întoarce doar primăvara. Casa din Groși a lui Ionel Bucur a devenit un fel de casă de vacanță pentru o familie de la oraș. Deasupra gospodăriei sale, cam la un kilometru mai spre culme, se află ultimul pîlc de gospodării sănătoase. Sunt cele mai fățoase din Groşi, asta și pentru că din pridvorul caselor se deschide o vedere care te lasă încremenit. De acolo îți poți roti privirile spre Bulbuc sau pînă departe, spre Cugir, peste toate satele înșirate pe coastele de piatră ale Apusenilor mărginiți de Mureș. Şi îți poți zice în gînd:
-Doamne, ce frumoase locuri și ce s-a ales de ele!
Ionel Bucur ne-a ajutat să ajungem în ”părău”, la casa Puiului, de unde se trăgea Saveta, bunica mea. Nu am fi ajuns singuri niciodată. Casa era atît de bine ”împachetată” de pomi și de copaci că n-aveam cum să o dibuim. Din drumul care duce spre culme se lasa un drumeag ascuns de coroanele pomilor, iar pe alocuri năpădit de tufe și buruieni, cu gropi și șleauri, cu pietre și cu crengi căzute.
Niciodată nu poți ști cum arată semnele care să-ți anunțe sau măcar să te pregătească pentru întâlnirea cu destinul tău, după cum niciodată nu știi cum îți iese în cale ceva din trecutul tău. Sau amîndouă împreună, semn că erau poate pregătite demult.
Casa Puiului mai are un an, cel mult doi pînă să cadă. Acoperișul este spart, pereții-coșcoviți, iar interiorul miroase a stătut și a mucegai. Are numai două încăperi și un pridvor. Este zidită din văiugă ( o variantă moțească a chirpicilor) și cu grinzi de lemn mîncate de cari. Mi-e imposibil să-mi imaginez cum într-un asemenea loc a putut trăi o familie alcătuită din patru-cinci suflete. Sunt sigur că în zilele de iarnă geroase mai luau alături și doi-trei miei abia fătați ca să nu înghețe.
În pridvor, deasupra curții năpădită de buruieni, acoperit cu viță de vie sălbăticită se întinde un pat cu strujac (saltea) umplut cu paie. În zilele de vară, acolo ar fi putut dormi cel mult o pereche de tineri. Sub pat, se află un fel de coteț pentru cloșcă și puii de găină. Așezat tocmai în locul acela, păsările erau apărate de vulpi și de alte sălbăticiuni prin chiar somnul celor care dormeau deasupra lor.
Aruncat pe marginea pridvorului atîrna un sacou vechi și murdar, cu etichetă de Boss, fiind cu siguranță o haină cumpărată de undeva cu 3 lei de la un second-hand și lăsată acolo de cineva care a fost la coasă. Un vecin, Ion Perța, păzit de 6-7 cîini, cosește grădina de două-trei hectare și cară fînul pentru cele cîteva vaci ale sale.
Unii zic că ar suferi de o boală incurabilă de mai bine de 10 ani, dar după curajul și iuțeala cu care duce treburile casei ai zice că este mai tînăr și mai viguros decît un funcționar aflat în exercițiul funcțiunii.
Casa Puiului este la cel mult 50 de metri deasupra casei Osoianului. Şi Osoienii au vîndut prin 1960 și au plecat la oraș. Unul dintre copii Puiului a cumpărat-o, dar n-a folosit-o niciodată. Şi la Osoieni, casa este la un an, cel mult doi de prăbușire. Un rînd de lațuri a lăsat țigla să se aplece și apa ploilor a tot spălat zidul și l-a mîncat pînă cînd a pătruns în holul de la intrare. De jur împrejurul casei Osoienilor, o viță de vie dintr-un soi Isobella se agață de pruni și se încăpățînează să nu se usuce.
Greu de imaginat cum trăiau ai Puiului și Osoienii, fără baie, fără curent electric, fără canalizare și gaz, fără un magazin în apropiere, cu casele îngropate în zăpezile lungi de iarnă? Școala și biserica erau și ele departe-departe. Şi cu toate acestea neamul acesta pădureț s-a păstrat prin credință și prin limbă, respectînd știința de carte și apărînd și iubind Munții Apuseni așa cum ar apăra patul din pridvor.
Acum o înțeleg. De ce a plecat Saveta de acolo? Și mai corectă este întrebarea de ce nu s-a întors cînd a descoperit că Serafim, zis și Covrig, era un Diavol de om? Privind locul și casa, simțind repede și văgăuna singurătății, aș zice că Saveta nu s-a întors de frică. Cîndva, adică secole întregi, Ceru Băcăinți a fost un petec de cer, dar și o mare porție de infern. Apoi a început decăderea. Lucrurile dădeau să nu mai meargă sau se mișcau din ce în ce mai greu. Iar Saveta trebuie să o fi presimțit.
Ar fi însemnat să se întoarcă într-un fel de mormînt etnografic și vegetal din care, mai apoi, au fugit aproape toți cerenii și curpenarii. Au vîndut gospodăriile și pămîntul cum au putut. Casele s-au dat fiind la mare căutare pentru piatra din zidurile lor, iar pămînturile au fost lăsate de izbeliște, cei rămași alegînd să lucreze numai locurile cele mai bune, celelalte devenind neroditoare.
Se pustiesc Munții Apuseni? La Ceru Băcăinți, răspunsul este ”da”, în ciuda faptului că o parte din drumuri sunt asfaltate, că există semnal de telefon mobil și poți folosi internetul. Alte drumuri sunt în lucru, iar pe ambele văi de piatră s-au ridicat nenumărate case de vacanță. Dar agricultura montană și îndeletnicirile care țin omul la munte dispar cu viteza gîndului. Iar moții și mocanii îmbătrînesc și dispar din peisaj ca soldații. Asta și pentru că guvernele de netoți care au condus țara în ultimele trei decenii nu au gîndit nimic pentru renașterea lumii montane, pentru organizarea tipului de viață și pentru valorificarea bunătăților și bogățiilor din regiune.
Nici acum, cînd mii te tineri aleg soluția relocării și a regăsirii în mediul rural, politicienii români nu sunt în stare să gîndească și să dea drumul unui program de sprijin pentru luptători, curajoși și pentru românii iubitori de munte.
”România normală” din capul lor se dovedește a fi o minciună gogonată! Nimic mai mult.
Saveta și Diavolul Serafim (1)
Fara de speranta …. o natie idiotizata cu buna-stiinta de 31 de ani pentru a-si uita originile, traditiile si invataturile. Pentru a-si uita Tara, care trebuie impartita de cei care ii stiu valoarea. avem ce meritam, nu? SUPERB ARTICOL. MULTUMESC.
Si nu numai la munte. Ciulinii Baraganului , Morometii, sunt povesti ale aceleiasi inversunari ale omului sa vrea sa traiasca. Si omul de azi vrea sa traiasca , dar parca nu l mai indestuleaza nimic. Nu vrea, cu tot dinadinsul nu mai vrea sa stie care e putinul care l tine om, alege sa piara pentru mai mult , o nazuinta ca o himera.Asa a luat omul calea pribegiei, s a amestecat in rase si s a blindat cu ura . Da, omul sfinteste locul, dar ce te faci cand el vede alt loc??
Trist, dar adevărat ai scris cuvît cu cuvît, mai bine nici că se putea spune. Nu am fost exact în zona descrisă dar e la fel pe unde am umblat și același simțămine le-am avut cîndva mai demult. ???
Articol de speriat pe cei ce se gândesc să se mute sau să revină în sat. Nu ține.
Este posibil ca Iadul sa nu fie plin de foc, pucioasa si suflete ce sfaraiesc in cazanul cu smoala. Ari fi prea steril, monoton.
Pentru ca foarte multi politicieni abandoneaza grija pentru avutia nationala, semeni, credinta, obiceiuri, este posibil ca Diavolul (Maestrul de ceremonii) sa-i re-trimita, dupa moarte, pe acesti netrebnici, in propria lor casa, cu o zi inainte de a pleca de acasa spre a deveni politicieni. Iar aceasta zi sa o traiasca etern.
Ceva asemenator cu scena ultimului capitol din Maestrul si Margareta a lui Bulgakov. Doar ca acesti politicieni sa-si traiasca, nu dragostea, ci nesfarsita pregatire pentru plecarea de acasa, fara a fi continuata decat de o infinta repetare a acestei pregatiri intr-u desprinderea visata.
@Calin, intr un sat se jucau seara de seara, la distante de 150 de metrii 3 grupuri mari de copii, fiecare grup de cate cel putin 15 copii cu varste intre 5 ani si 12 ani, cei adolescenti nu i pun la socoteala , aveau alte preocupari.Acum, in acelasi sat , pe aceeasi distanta se plimba doar un copil si este rasfatatul batranilor din sat. Batranii se bucura cand il vad iar el ar trebui sa se bucure ca e rasfatat.
satul românesc distrus de catre talibanii politice, bolnavi, paranoici/.
dispărand satul, dispare tara., tarina, radacinile/
Să dea Domnul să nu fie așa, dar tare mi-e teamă că în curând vreun italian, francez, neamț, sau chiar elvețian va cumpăra pe mai nimic, mai întâi o gospodărie, apoi două cu teren aferent de câteva hectare, apoi va mai veni un israelian, un rus, sau ucrainean, de fapt tot cam din neamul ales și vor dezvolta această zonă , mai întâi prin niște pensiuni , vizitate mai ales de conaționali de-ai lor, mai apoi vor apărea ceva exploatări minere , că doar „ munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă ! ” și guvernanții noștri , în mare parte cam cei de astăzi se vor lăuda c-au salvat această zonă părăsită. De cine părăsită ? De români…
De cine locuită și exploatată acum ? De străini.
P.S.
Probabil că se vor găsi mulți să-mi spună că ce-i rău în asta, dacă acum au de lucru și câțiva români.
Așa este, dar nu era mai bine ca proprietar să ajungă Statul Român, dacă săracul moț nu mai putea să reziste acestui capitalism sălbatic, sau dacă nu, să-i finanțeze pe bieții oameni să poată ei să renască locurile natale prin niște ajutoare de stat, așa cum primesc străinii care vin aici de la statele lor ?
Asa saraci macar nu e sodoma si gomora acolo
„Tara motilor” de Mures, o Romanie pitoreasca, dar pustie! Dl Nistorescu trezeste nostalgii dureroase pentru cei maturi crescuti la tara! E un fel de „green gras of home”, dar acum putin uscata si fara calcatori! Totusi, scrisul de acest tip, te intareste, prin exemplul inaintasilor nostrii!!!
Viata la munte de odinioara,in conditii atit de aspre ,de izolare si supusa Naturii caruia omul incapatinat,tenace se straduieste sa-i smulga extinderea,pare azi un miracol caruia i-au facut fata inaintasii nostrii.Rupti parca din Biblie,bunicile ca niste ingeri si barbatii aspri,stapini peste suflarea familiei,au fost cuiburi de vitalitate din care urmasi,raze s-au raspindit,chiar dincolo de marginile tarii.Ei au vietuit,au rezistat ,au dat si nu au cerut nimic de la viata frumoasa sau urita aproape rupta de stapiniir.Stapinirile,pina si „victoria socialismului”,s-a dezinteresat de ei, desi Muntele reprezinta in Tara o parte consistenta a vietuirii si ecosistemului.Nu drumuri,nu amenajari,nu valorificare a vointei oamenilor legati de locuri,asezari.Comunitati ce dispar ,dar altele apar ca intr-un schimb perpetuu cand conditiile devin mai favorabile.Cele 3 ha.de pasune nu trebuie vindute,dl.Nistorescu si altii pot da „zacamintul aurifer” sufletesc ,locurilor,stapinirea poate fi invinsa prin tenacitatea de a nu ne parasi radacinile pamintului.N-am cunoscut viata la munte ,ci de la campie,tot cu o bunica-Lencuna ce a murit lasind 4 fete orfane,mama mea a fost luata sa tina directia la plugul bunicului,de la scoala,din clasa I.Ei,inaintasii au fost saraci,dar au muncit crezind in datorie si cu gandul la traiul mai bun pt.copii.Nu vrem sa ne gandim la ce sume uriase iau directii infame in loc sa se duca la aceste sate,din campie sau de la munte unde, intr-un rai al naturii se pot dezvolta si trai alte generatii la care au gandit batrinii,parintii nostrii Biblici si care ne-au iubit.Ingratitudinea naostra nu ne face cinste.
Încă o dovadă a talentului excepţional de condeier al reportajului, de care dă dovadă Cornel Nistorescu!
Desființarea satului este plan vechi. Aveau nevoie de muncitori agricoli nu de oameni înfipți adînc în tradiții.
Moșia satului a fost a tuturor oamenilor din sat în egală măsură. Nu se putea înstrăina, n-avea cum. De aceea s-a făcut împroprietărirea. Nu a fost, nu este un lucru bun cum am fost dresați a crede.
Am citit și editorialul și comentariile de la prima și a doua parte. Editorialul ne-a purtat pe potecile neumblate de zeci de ani. Despre comentarii nu am eu calitatea să mă pronunț, dar sunt sigura ca numărul lor mare este dovada că dl. C. Nistorescu mai are încă multe de spus în presa din România și nu lasă indiferentă lumea……
Personal aștept sa mai citesc documentare dar și comentarii
Voi credeți că visul legionarilor/mercenarilor din armata Imp Roman era un petec de pămînt, la mama dracului, pe care să-l lucre singuri?
A da o moșie cuiva nu era nici pămîntul nici oamenii de pe acea moșie ci „dreptul”, n-am găsit altceva, de a lua biruri de pe acea moșie. La asta rîvneau mercenarii/legionarii, trai în huzur nu la pus osul.
Excelent articol! Mă doare inima la propriu când văd ce au putut să facă din țara asta nenorociții din politică în ultimii 30 de ani! Halal să le fie! DOAMNE, doar TU ne-ai mai rămas….nu ne lăsa, ajută pe toți oamenii de bine din țărișoara asta!
@Calin, da si nu. Primul pas este saracirea satului , reducerea locului la valori minimale sau zero, loc parasit . Dupa asta nu urmeaza decat impropritarirea moca si dreptul la bir. Cine va deveni biruitor (biruitor=cel ce va birui va pune bir, va fi biruitor), vom vedea. Comunismul a fost un miraj ca totul este al tuturor, cu scopul de a mobiliza omul la munca fara un interes propriu, apoi acapararea produsului comun in cateva maini. A fost o cale bine pusa la cale.Odata aceasta cale epuizata s a construit o alta cale, mai veche decat capitalul.
una din „legile dictaturii proletariatului”era desfiintare diferentei dintre sat -oras.Erau 11 daca nu ma insel,si se „recitau” la perfectie.
este absolut de mirare ca Nicolae Ceuasescu taran get beget a admis ulterior „sistemtizarea terioriului”si interzicerea construirii.
ne dam seama tardiv,ca erau atitea sezari prin creierul muntilor,la vremea respectiva fugind de turci si de urgisitori, supravietuind ;apoi, au ramas „necolectivizati”exact muntenii din zone muntoase si semimuntoase.La bunicul meu care avea 3 ha.prpapdite au venit o echipa printre care tatal uni coleg-Ctin Duca- care zice”sicoala”in loc de scoala, si bietul Costica se rusina tare.Noi eram o comuna emancipata de campie si bunicul meu,a fost printre ultimii care a acceptat-el spunea clar la comunisti se duc puturosii si saracii lenesi !Asadar, ce stapinire de acum atit de neomarxista ar dori revirimentul satului romanesc, atit de imprastiat si fara sorti de izbinda in a supravietui? Doar sosele, dr.de acces,dotari pt.una alta- inundatii deja mincate, deszapeziri-cine s-ar incumeta ? Plaiesii, sclavii ca bunicul meu au disparut, cine le va lua locul, cele 3-4-5 milioane de alungati spre euroii Europei,care, cred, duc dorul tarii ?
totusi,
eu cred in renasterea tarii, cu micul gologan castigat cu truda prin europa „occide3ntala”. romanul va veni acasa ,acasa la el !
romanul vrea vatra, casa , micul sau petic de proprietate, conceptie sadita de catre acest spirit ancestral ce se vrea liber, independent pe un petic liber sub soare !
el si ograda sa, el si familia sa, el si copiii sai, si catelul si purcelul sau, gainile si vacile sale !
Aduc un omagiu bunicului meu Stefan, zis Stan, tatalui meu Petre si mamei mele Floarea ,car enu si-au inaltat privirile spre avutul altora, care nu au pornit in lume sa insele si sa ia DOBANZI, au stat acolo unde Dumnezeu i-a asezat,au respectat si Nu au gandit sau tinjit dupa asezarile si CASA altora,fie Numele lor luminat in Veci!
Ca Catu fotografiat de Politia Americana!!! „Aceste fotografii/ imagini sunt documente guvernamentale federale publice în baza FOIA (Freedom of Information Act) iar prezentarea publică a portretelor arestaţilor nu poate fi interpretată ca o încălcare a vieţii private a unei persoane sau a confidenţialităţii unui dosar, având în vedere accesul public legal la informaţiile guvernamentale, avertizarea publicului în ceea ce priveşte persoanele care au săvârşit infracţiuni şi realizarea actului de justiţie, transparent, în serviciul public. Documentul îl înfăţişează pe Florin Cîţu (28 de ani, la acea vreme), purtând ochelari şi îmbrăcat într-un tricou alb, cu spatele la perete, având numărul de caz: 23665. Nume: Florin Vasile Cîţu. Sex: Bărbat. Rasă: Alb. Înălţime: 1,73 m. Greutate:70,3 kg. Funcţionarul SUA susţine în răspuns că Florin Vasile Cîţu a fost ţinut în Penitenciarul din Story County, aşa cum reiese din bazele de date ale autorităţilor americane şi din documentele puse la dispoziţie de autorităţile judiciare americane şi publicate deja.”
Trei pruni frăţini, ce stau să moară, / Îşi tremur’ creasta lor bolnavă, / Un vânt le-a spânzurat de vârfuri / Un pumn de fire de otavă. / Cucuta creşte prin ogradă, / Şi polomida-i leagă snopii… / – Ce s-a ales din casa asta, / Vecine Neculai al popii!… / De pe pereţii-ngălbeniţi / Se dezlipeşte-n pături varul, / Şi pragului îmbătrânit / Începe-a-i putrezi stejarul; / Iar dacă razele de soare / Printre şindrile facu-şi cale, / Văd sporul pânzei de păianjen / Şi-nfiorate mor de jale. / În pragul zilelor de mult / Parcă te văd pe tine, tată. / Şi parc-aud pocnet de bici / Şi glas stăruitor de slugă / Răsare mama-n colţul şurii, / Aşază-ncet merindea-n glugă… / Înduioşată, mă sărută / Pe părul meu bălan, pe gură : / „Zi Tatăl nostru seara, dragă, / Şi să te porţi la-nvăţătură!”… Toți care suntem prima sau a doua generație la oraș avem amintiri despre bunici părinți și rude, și relatările acestora despre originea lor și în final a noastră. Din păcate nu se învrednicește nimeni să facă o cronică a “Veacului de singurătate” de la 1840 până primii ani dupâ 1990. Cu familii, revoluții războaie, afirmarea românismului în Europa și lume. Averea o aveau de drept fiind obținută în timp, muncind din zori până la apus, și legitimitate fiindcă luptaseră cu arma în mână pentru țară. Și când au pierdut averea prin colectivizare nu au avut nici un cuvânt urât sau de reproș pentru România și neamul Românesc. Au fost giganți.
ba tatarilor de teleorman, nazistii cu hitler sunt un picnic comparat cu voi, aleagasar cenusa de voi si de neamu vostru tataresc. Nu osteniti niciodata in a face inmormantari si pagube apocaliptice tarii incare dinpacate vati nascut.
Nu va uita nimeni, baa, va astepta guillotinele in piete publice la judecata de popor. O treaba extrem de humana comparat cu trasul in tzepe dealungul drumurilor, atractie turistica cu potential.
Traiasca DEMOCRATIA OCCIDENTALA !!! TRAIASCA REVOLUTIA UNGARA de la TIMISOARA !!! RUSINE POPOR( GLOATA ROMANEASCA AVIDA DE TRADARE DE LA BASTOS INCOACE )PUR SI SIMPLU MI SE FACE GREATA DE ACEST POPOR CONDUS DE ALOGENI <LBGT-ISTI, TATUATI , dornici de distractii la VAMA VECHE !!!
Acesti oameni care inca mai au terenuri, care inca mai traiesc, la tara, intrun sat uitat de lume, trebuiesc sustinuti cu tarie! De ce spun asta? Pentru ca toate terenurile din Romania in urmatorii ani, vor deveni vraiste, nu se vor mai lucra decat cu ingrasaminte chimixe si doar pentru export, deoarece, sunt tari care au semnat pentru a deveni doar consumatoare de importuri de orice fel si indiferent ce contin! Imi amintesc interviul merkelitei cand spunea, citez:”sunt peste 7,5 mld cetateni care trebuiesc hraniti si nu exista hrana”! Journalistul dupa vreo 2-3 secunde, a intrebat clar:”de ce se interzice lucratul pamantului daca in viitor nu va exista hrana pentru locuitorii de pe glob”? Matracuca grena la mecla, a raspuns:”mai vedem”! Toate astea plecand de la decimarea obligatoriu(interviu orf canal austriac dar nu l-a plasat in online pentru ca si-a dat seama ca nu trebuia sa latre), pe glob, fiecare guvern este obligat sa ia masuri! Asa ca, daca avem un teren sa nu il lasam parloaga, sa producem cat puten pentru ca, nicaieri nu gasesti productie agricola naturala ca in curtea si terenul lucrat de tine, omule! Asa zisele „produse bio”, e doar eticheta verde care ascunde modificari genetice ale produselor agricole, si chiar ouale sunt in aceeasi situatie! Nu e bascalie!
pāgānus,12 a, um (pagus), ¶ 1 de village, de la campagne : PLIN. 28, 28 ; OV. F. 1, 670 ║ subst. m., paysan, villageois : CIC. Domo 74 ; COD. TH. 7, 21, 2 ¶ 2 civil, bourgeois [opposé à militaire] : COD. JUST. 3, 28, 37 ; PLIN. MIN. Ep. 7, 25, 6 ; pagani, ōrum, m., population civile [par oppos. aux soldats] : TAC. H. 1, 53 ; 2, 14 ; 3, 24, etc. ¶ 3 païen, gentil : TERT. Cor. 11
(Gaffiot-dicționar latin/francez))
Am copilarit in apuseni, am fost „pui de vinitura” dar tot mi-a placut enorm zona unde paritii mei lucrau la mina de aur. Mama gatea la plita cu lemne, padurea erea aproape de casa si un fag doborat de tata ne ajungea toata iarna, cu toate ca ereau aspre iernile pe acolo. Tata taia 2 porci pe care ii prepara si ii afuma la afumatoarea din curte. Aveam clisa si jambon un an de zile. Porcii traiau liberi in padurea de fag unde se hraneau cu ghinda si jir, suplimentul zilnic constand in fiertura de cartofi cu malai. In 6 ani cat am locuit in colonia miniera, nu ne-a disparut niciun porc sau nu s-a imbolnavit. De locurile acelea s-a ales praful!