Se-ntoarce Luluța?

Urăsc să mă auto-citez, dar mă văd obligat să rememorez un pasaj pe care l-am scris în acest colț de pagină în articolul „Regele, Hellvig, Geoană – și Luluța” din 13 iunie, anul trecut.

 Ne aflăm în fața unei probleme de tip cuadratura cercului. Și dl Hellvig, și dl Geoană par a avea suportul Unchiului Sam. Dar numai unul dintre ei poate fi președintele “american” al României – în dauna președintelui “european” Kovessi. Care dintre ei? – aceasta-i întrebarea. Punând-o și pe Luluța la socoteală, dl Iohannis se află între ciocan și nicovală. Cui să dea prioritate?

Problema este cumva de esența tragediei grecești: președintele este sfâșiat între datorie și conștiință, pentru că, în paralel, prietenii franco-germani îi pot asigura o funcție proeminentă – și imună – la Bruxelles în schimbul andorsării dnei Kovesi ca președinte la Cotroceni. Bineînțeles, cu asigurările de rigoare că nimeni nu va fi rănit în această rocadă. Și că nu vor exista repercursiuni din partea Luluței, odată așezată în șa, nici pentru familia, nici pentru apropiații președintelui – cum s-a întâmplat cu acoliții lui Băsescu-Petrov, după ce marinarul a spălat putina. Ce va face dl Iohannis atunci?

Deocamdată, vedem ce face dl Iohannis acum. Pregătește terenul. A reușit să-i întoarcă mâna la spate dlui Ciolacu. (Deocamdată, fără cătușe, covrigarul onctuos e om de înțeles…) Agățând marfarul liberal de locomotiva socialistă, va scoate terfeloaga din tunel. Fluierând prelung a pagubă. A pagubă de miliarde de euro.  Sub pavilionul stabilității. Al stabilității privilegiilor de stat, stoarse încontinuu, de ani și ani, în folos personal, de noi și noi incompetenți, inculți, impostori refrișați, aparținând de fapt aceleiași tipologii de escroci cu limbi de lemn.

Mai vedem că a reușit și devansarea alegerilor prezidențiale, în perspectiva ocupării unei funcții importante la Bruxelles înaintea expirării constituționale a mandatului. E important ca, la momentul demisiei, țara să aibă deja un președinte ales. Să nu se producă o frustrare în plus față de cele care sunt deja. Toate planetele se vor alinia pentru a schimba ce e de schimbat în cadrul legislativ, inclusiv Curtea Constituțională,  formată și ea tot din oameni cu bucuriile și necazurile lor.

În ce privește înlocuitorul, aici e posibil ca președintele să fi făcut, la rândul său, compromisul de care vorbeam mai-sus: căci una e să fi vrut să-l ungi pe dl Ciucă, ceea ce ar fi echivalat practic cu un al treilea mandat (gen Putin-Medvedev), și alta să-ți fie băgată pe gât dna Kovessi, cu care mai mult decât un strict pact de neagresiune nu poți avea nimic în comun, nu poți face niciun alt aranjament, cu atât mai puțin să-ți fie  supusă la ordin cum ar fi cazul generalului bucălat cu patru stele.

Acum o săptămână, dl Iohannis a scăpat un porumbel despre o posibilă „președintă”, dar majoritatea obsevatorilor a crezut că e vorba doar de politețe, de political corectness, de șanse egale, indiferent de gen.  În realitate, președintele chiar asta voia să sugereze – că va fi o președintă.  Cine să fie-cine să fie? Maia Sandu? Puțin (cu„ț”, nu cu „t”) probabil.

La rândul lui, dl. Ciolacu a vorbit și el de o „femeie independentă” în fruntea listei comune pentru europarlamentare. Ideea seamănă clar a discriminare pozitivă, de natură neo-marxistă, emanând clar de la Ursula. Și de ce neapărat o independentă?  De ce să nu fie o politiciană, de ex. Gorghiu de la PNL sau Firea de la PSD? (Deși, orice s-ar spune, există politicieni  –  din ambele partide – de departe superiori celor două  doamne.) Sau de ce nu dl Cioloș, vorba’ceea, pila dlui Macron?! Adică pila dnei Von der Leyen să fie mai tare decât pila dlui Macron? Cu aceste repoziționări de gen, n-ar fi exclus.

Nu e un secret, locurile pentru îngurgitat midii și cartori prăjiți în Grand Place sunt puține, cele două partide au obligații mari, stringente, fiecare bagă la greu, cine dracu’ se gândește să cedeze un loc pentru o… independentă?!  Păi cine altcineva decât Ursula?! Iar Ciolacu  – al cărui partid, potrivit sondajelor clare, ar fi avut fără discuție dreptul la primul loc pe listă – a înghițit gălușca. Degeaba făcea el pe zmeul pe  coridoare, în biroul președintelui s-a transformat în lebădă. Relația dintre Iohannis și Ciolacu este de tipul biciul și zăhărelul, amândouă în mâna președintelui. În final, omul din Buzău a fost „convins” să nu se mai proptească în poziția de candidat comun la prezidențiale și să se retragă în favoarea unei… „independente”.  Care, oare, va fi ea una și aceeași cu „independenta” de la europarlamentare? Dar câte „independente” sunt în discuție, frate?

Dacă te uitai la primul rând de politruci bipartizani, la conferința de presă care a urmat ultimatului de la Cotroceni, cum erau ei așezați frumușel, unul-da, unul-nu, vedeai numai fețe căzute, cătrănite, șucărite. Et pour cause: a)  PSD-iștii, cu madam Firea scrâșnind în barbă – pentru că au fost trași pe sfoară de machiaverlâcurile tandemului Iohannis-Ciolacu. b) PNL-iștii, cu Rareș Bogdan livid, semănând din ce în ce mai mult cu Lenin – pentru că se văd dizolvați în PSD, prin ei înșiși. A fost o panaramă/pantomimă demnă de Fellini.  Iar răspunsurile tandemului Ciucă-Ciolacu, încercând să-l scoată pe președinte basma curată, au produs cel mai hilar umor de la scena bocetului Stolojan-Băsescu încoace. Parcă eram în Ilf și Petrov (scriitorul, nu Băsescu).

La final, apare că cei cei doi aranjori,  Iohannis și Ciolacu, și-au schimbat rolurile:  Iohannis și-a salvat partidul în timp ce Ciolacu l-a sacrificat pe al său. Dar amândoi au avut grijă să se proțăpească mai întâi pe ei în funcții – în timp ce Iohannis pleacă la Bruxelles, Ciolacu are asigurată funcția de prim-ministru la București. Qui s’assemble se ressemble, cum ar spune același domn Macron, pedant amfitrion.

Într-un fel, tzunami-ul suveranist care zgâlțâie Europa a apărut la țanc, se potrivește ca o mânușă  narativului justificativ de supraviețuire a birocrației de la Bruxelles, și prin ricoșeu, a altor birocrații servante, dintre care cea din România joacă cel mai bine mascarada europenizării.  După pandemie, mai bun alibi ca acesta – al continuării stării psihotice de necesitate, de data asta împotriva „extremismului” – nici că se putea inventa.

Odată cu întronarea dnei Kovessi la Cotroceni, statul paralel/subteran ar dispărea. În sensul că ar ieși din conspirativitate la lumină. Așa cum au ieșit ilegaliștii cominterniști din ilegalitate când Armata Roșie i-a întronat în fruntea țării pe 45 de ani și pe încă mulți alții după. Statul paralel va deveni statul paraditor. Întreaga cultură de reprimare politic-discreționară moștenită și revigorată de pe vremea triumviratului  Băsescu-Kovessi-Coldea   –  construită în disprețul unor minime criterii de justiție  – va deveni din protocol secret protocol deschis, diriguitor, va deveni program de țară. Dosariada se va generaliza, pe modelul Direcției a V-a, iar prezumția de vinovăție și (in)justiția selectivă vor triumfa din nou la orașe și sate.

Macovei se va trezi din mormânt și va cere condamnarea motociclistului obraznic care s-a lăsat ciocnit de ea pe sensul lui și contra-sensului ei. Judecătorul Mustață va muri a doua oară în închisoare. Printr-un recurs în supra-supra-anulare, Rarinca va fi din nou arestată șase luni pe baza unor suspiciuni foarte rezonabile, după care i se va da drumul din lipsă de probe. Iar procurorul Portocală va avea în sfârșit liber să falsifice probe și martori după pofta inimii. Visul de aur al multor procurori, de a avea un procuror  – direct, nu prin interpus – șef al țării (căreia să-i facă ei ce vor și cum vor, în deplină impunitate) se va împlini.

Rămâne de văzut dacă publicul va avea puterea să se smulgă măcar odată din cacealmaua hipnotică a luptei anti-corupție cu care a fost narcotizat și ținut în lesă în ultimii 15-20 de ani (avatar al cacealmalei luptei de clasă cu care a fost narcotizat și ținut în lesă 45 de ani sub comunism)  –  și va vota schimbări, nu reveniri.