Solidaritate poloneză şi solidaritate românească

Am descoperit că Preşedintele lor are o fiică al cărei destin curge firesc, discret, elegant, departe de politic şi nepotism pe când la noi „aşchia nu sare departe de trunchi”. Am descoperit o naţiune unită atât în efortul de a trece praguri istorice teribile, dar şi solidară faţă de suferinţa aproapelui pe când la noi ce bine ar fi dacă ar „muri capra vecinului”.

În ultimele zile s-a vorbit mult despre istoria Poloniei şi despre tenacitatea acestui popor. Mai ales despre felul lor de a trăi solidar istoria. Dar noi, românii? Greu trebuie să ne mai fie în acest haos dirijat pe care-l trăim de peste 20 de ani încât să uităm că şi în istoria noastră a fost un moment de neaşteptată solidaritate, un moment istoric pe care manualele nu l-au preluat, dar nici studiile postdecembriste nu-l amintesc. S-a întâmplat în primăvara anului 1918, când România a trebuit să capituleze după prăbuşirea Rusiei ţariste.

Iată această poveste uitată. Într-o ţară învinsă şi retrasă din război, ca urmare a capitulării din februarie 1918, armata noastră a trebuit să fie demobilizată. Generalii noştri au avut însă o strategie senzaţională. Oficial au “demobilizat” trupele. A fost o armată aparent demobilizată, dar în realitate ascunsă, împrăştiată, camuflată şi întreţinută pe moşiile boiereşti şi pe gospodăriile ţăranilor fruntaşi ca muncitori sezonieri, funcţionari mărunţi în primăriile săteşti sau învăţători pe la sate.

Românii, oamenii simpli, au ştiut şi au păstrat această taină. Ocupanţii nu au aflat nimic. La decizia statului major, aflat sub atenţia trupelor de ocupaţie, această armată a apărut pe neaşteptate, mobilizată în câteva zile, după revocarea tratatului din februarie 1918, niciodată ratificat de regele Ferdinand cel Loial. A fost o armată care a apărut pe neaşteptate în preajma trupelor de ocupaţie, neutralizate cu rapiditate, iar linia frontului din vara anului 1916 a fost recuperată în mai puţin de două săptămâni.

Mobilizarea armatei române de la începutul lunii noiembrie 1918 a fost unică în istoria Primului Război Mondial datorită timpului foarte scurt în care s-a făcut şi mai ales datorită rezultatelor imediate. A fost o solidaritate fără precedent între elita politică, cu adevărat aristocratică, şi celelalte paliere sociale, care au coabitat câteva luni, stingându-se bariere sociale, catalogări culturale sau stigmatizări folclorice. Atunci, cu toţii au fost români. În istorie se întâmplă. Iar noi, cu toţii, mai simţim uneori că se poate un ceva ieşit din comun, altceva decât haosul dirijat oferit nouă de saltimbancii politici, întru rutinarea şi prostirea naţiunii.

Marile împliniri sunt în primul rând sufleteşti. De aici se pleacă. Atunci când o dorinţă se regăseşte în alegerea unanimă a unei naţiuni, ea se manifestă cu o asemenea forţă încât politicul este eclipsat şi întotdeauna depăşit de întâmplări. Pentru că timpul sufletului este altfel valorizat de istorie, iar pe "îngeri nu-i întrece nimeni la iuţeală", spunea Pavici. Din astfel de nemărturisite idealuri se nasc proiecţii de viitor. Iar în spatele lor se desfăşoară extraordinare forţe de coeziune socială şi de solidaritate naţională.

Dar sunt regimuri politice care nu au nevoie de astfel de momente. Vor să guverneze în linişte, fară avertizări eroice, fără seisme care să le torpileze afacerile. De ce s-a ajuns aici? Pentru că, în timp ce polonezii s-au opus prin sânge, noi, românii, am vândut sângele vărsat în 1989.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.